De la o vreme, din
ce în ce mai des mă năpădeşte un
val de amintiri-
foşnetul proaspăt de vânt
zburdând pe alei.
Să fie oare vorba
despre bagajul în care am adunat, odată cu trecerea anilor, speranţe şi dezamăgiri,
împliniri şi eşecuri, bucurii şi tristeţi, clipe luminoase ori mai tulburi? Înclin
să cred că, da. Toate acestea s-au întâmplat cu voia Domnului şi au fost stocate
în memoria subconştientului. Acum revin şi, iar revin.
Raza soarelui
pe pianul timpului-
zugravul clipei.
Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Sunt imagini
şi frânturi de viaţă de acum mulţi ani. Amintirile de pe la 5-6 anişori s-au
păstrat foarte vii. Eu, mezina familiei m-am simţit iubită de părinţi, de cei 3
fraţi şi sora mea. Cu toţii mai mari decât mine. Când eu am început
să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam,
fraţii şi sora au plecat cu toţii la şcoli ori pentru a-şi face un rost în
viaţă.
Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului
roditor, MAMA, trecută deja de prima tinereţe. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura
şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram mereu în preajma ei
şi, iscoditoare din fire cum sunt, mă interesa tot ceea ce făcea şi cum făcea
lucrurile. Asta, însă nu mă împiedica să-mi trăiesc şi copilăria. Înconjurată
de copiii vecinilor, joaca noastră se
desfăşura în aerul curat din curte, grădină, livadă sau pe uliţă. În aceste locuri ne zbenguiam şi
ne simţeam bine. Nici pomeneală de jucării cumpărate, ci învăţam să ni le
confecţionăm din ceea ce ne oferea natura. Îmi aduc aminte cu mare bucurie când
peste mai mulţi ani -
într-o traistă din pod
păpuşi din pănuşi.
Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o
simţeam când umblam în timpul unor
ploi de-altădată-
desculţă prin şanţ adunând
râme şi melci vii.
Era fascinant
acest lucru. Aşezam toate aceste vietăţi într-un loc cu iarbă, îngrădeam cu
atenţie un ţarc în jurul lor şi le urmăream atent mişcările. Noaptea, cu grijă
le acopeream cu o cârpă de prin casă, să nu le fie frig. Îmi vine să râd în
hohote de naivitatea mea. Mare dezamăgire era dimineaţa, când nu le mai găseam.
Uneori, asemenea unor
fluturi aievea-
prinşi în dans şi culoare
printre flori şi pomi,
de când mă sculam, alergam cât era ziua de mare, împreună cu ceilalţi prieteni.
Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi
de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului ori al florilor din
grădina din faţa casei.
În nopţi de vară-
adieri de
fân cosit
până şi-n casă.
Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam
priviri de copii
spre
cireşii în floare-
ce lung e timpul!
Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor. Dădeam mereu târcoale cireşilor
şi abia aşteptam să se coacă. De când începeau a se pârgui, dorinţa şi pofta
de-a mânca sporeau văzând cu ochii. Culegeam şi mâncam pe săturate. Fetele, ne
şi găteam cu ele, agăţându-le la urechi şi ne minunam. Ce cercei minunaţi avem!
Care de care era mai mândră. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe
la
moşii de vară-
gătite cu cireşe
cănile de lut.
De pomenirea morţilor, se cumpărau străchini şi căni de lut, care se
împodobeau cu cireşe şi se împărţeau. Eram nelipsită de lângă mama în această zi, dându-mi toată osteneala să ajut
ca cele date de pomană să arate cât mai frumos. Era un adevărat ceremonial,
care începea cu pregătitul laptelui cu orez, aşezarea în străchini, punerea apei
ori vinului în căni, apoi gătirea lor cu cireşe. Urma tămâiatul, apoi dădeam
fuga cu ele prin vecini şi la rude, să nu se răcească. Nu uitam niciodată să
aprind lumânarea şi să pomenesc numele celui pentru care împărţeam
Îmi amintesc şi faptul că, în alţi ani era
secetă mare-
scaieţii mai ascuţiţi
ca niciodată,
şi când am mai crescut, începeam să înţeleg
grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca
câmpului se linişteau doar
după-nserare-
prin geam intra tăcut un
petec de lună.
Iar a doua
zi,
din nou arşiţă -
în muget de talangă
în muget de talangă
zace tăcerea.
Tăcerea adâncă şi dureroasă punea stăpânire pe oamenii satului. Îmi
povestea mama despre seceta din 1946, când copiii mureau de foame. Mă cutremurau
aceste poveşti, mi se părea tare nedrept acest lucru. Din fericire, eu nu am
prins astfel de perioade triste, de lungă durată. Erau ani mai buni, ani mai
sărăcăcioşi, însă ţăranii cunoşteau foarte bine lecţia vieţii satului: nu înstrăinau
recolta unui an până nu vedeau în hambare rodul anului în curs.
Apăsată de grijile vieţii, mama era mai mereu îngândurată şi preocupată de
treburile casei şi ale gospodăriei. Mi-a rămas în minte imaginea şi
mirarea mamei-
găina pierdută ieşind
cu pui din claie.
Era tare necăjită
pentru că avea impresia că i-a mâncat găina vreo vulpe, ori a furat-o cineva, dar spre bucuria tuturor, n-a fost
aşa. Ea-şi clocise ouălele, din care au ieşit puişorii. Cântd toţi mergeau pe
picioarele lor, i-a adus lângă prispa casei. Grijă de mamă! Iar, pentru noi
toţi, bucurie.
Şi vara trecea
iute, curcubeul ascuns îşi vărsa toate culorile în întreaga natură, frunzele
erau purtate de vântul rătăcitor prin locuri neumblate şi nebănuite, iarba se
îngălbenea, apoi se făcea una cu pământul. Parcă, fără să observi venea
deja ninsoarea-
ultimul car de coceni
scârţâind pe drum.
Soarele, şi el tot mai scump la vedere îşi arăta dinţii, iar copiii
alergând şi umblând cu gura căscată se întâlneau cu guturaiul.
Casa soarelui,
cerul plin de nori-
în geam printre muşcate
mere şi gutui.
Doamne, ce frumos miroseau! Iar plăcinta şi fiertura din aceste fructe era
un adevărat deliciu.
Începea postul Crăciunului, frigul se înteţea şi
flori de gheaţă-n geam
şi broderii
de argint
la streaşina casei.
Când zăpada se
aşternea peste tot, iar lângă gard se forma derdeluş, noi, copiii eram cei mai fericiţi. Cu toţii
participam la o
oră deschisă-
modelând cu sârg şi drag
om de zăpadă.
Iernile erau
grele, sătenii ştiau acest lucru şi-şi aduceau în casă cele necesare hranei,
încălzitului şi unelte pentru dezăpezire. Uneori
nicio cărare-
fumul din horn spre cer
mângâind luna.
În casă, admiram
lângă vatră-
încâlcind ghemul mamei
câţiva pisoiaşi
şi intram şi noi
în joaca lor.
Îmi amintesc
Crăciunul, cu datinile şi obiceiurile de iarnă. Copil fiind, nu am înţeles cum
puteau oamenii să taie porcii în ziua de Ignat. Guiţatul lor punea stăpânire pe
întreg satul şi răsuna până în depărtare. Mi se părea ceva înfricoşător. Întotdeauna
mă ascundeam, îmi ţineam mâinile strânse la urechi ca să nu aud.
Însă, cu mare drag
îmi amintesc mirosul din casă, când, în
iz de cetină -
pelincele Domnului
pe plita mamei.
Anii, ca şi
clipele, au zburat ca nebunii şi la un moment dat observ la mama
peri albi la tâmplă-
fulgi de înţelepciune
pe aripi de timp.
Treptat
apar insomnii -
la fereastra inimii
bat stropi reci de ploaie.
Urmându-mi crezul de a învăţa, am plecat de acasă, am început să vin tot
mai rar şi-n
vântul de apus-
inima măicuţei mele
abia pâlpâind.
Pentru noi, copiii
brumă groasă-n zori-
şi dincolo de uşă
de-acum nelinişti
Într-o zi de octombrie, un
strigăt în ceaţă-
mult nedorita răpind
scumpa mea mamă
şi pe lângă
haine cernite-
din nou lăcrămioarele
laolaltă.
Da, lacrimile noastre şi lăcrămioarele flori de pe mormântul mamei şi-au
dat mâna pentru totdeauna.
Însă, iarna, când şi lăcrămioarele îşi dorm somnul de veci,
omăt peste tot-
şi celor reci mai de mult
plapumă nouă.
Acum stau de multe ori
în taina
serii-
frunze
pe aripi de vânt
împletind amintiri.
Viaţa îşi urmează cursul,
satul adormit-
norii pufoşi depănând
poveşti de seară,
iar în cimitirul din capul satului
candelă vie -
un licurici prin rouă
sub crucea mamei
Ştiu că totul funcţionează după logica Domnului. Toţi trecem prin timp spre
veşnicie, însă rămân cu regretul că nu am avut înţelepciunea să fiu mai mult
timp împreună cu mama. Iertare, măicuţă! Dumnezeu să te odihnească, în linişte
şi pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu