Brânduşa Dobriţă: Raiul

Mamă, pe tine nu te pot cuprinde-n proză

Oricât de mult am încercat

Şi am atât de multe-n suflet

Să nu le-aştern ar fi păcat!

Te văd frumoasă, elegantă,

În rochii de lame, de stofă, de mătase,

Dar şi muncită, obosită, tristă,

Cu ghete sau haine roase.

Ai fost pe rând, ce viaţa ţi-a cerut:

Educatoare, profesoară-nvăţătoare,

Dar rolul care bine ţi-a căzut

A fost de mamă caldă, iubitoare.

Ne-ai învăţat şi munca, dar şi cântul,

Să iubim cartea, viaţa şi cuvântul.

Tu ni l-ai dat în inimă pe Dumnezeu

Şi-ai înţeles pe cine iubesc şi-i al meu.

Te văd ducând valiza grea cu lemne

Prin iarnă, de la Gară la Copou,

Iar oamenii în urmă-şi făceau semne:

Ce le mai duci copiilor de Anul Nou.

Ştii, mamă, cât am plâns de dorul tău,

Stând lângă stâlpul staţiei din Sărărie?

Eram copil şi aşteptam în felul meu,

Să vii la Iaşi, să-mi fie bine numai mie.

Tu te-mpărţeai egal la fiecare,

Pe toţi tu ne iubeai îngrijorată,

Căci nu ştiai din banii ce-i primeai

Dac-o s-ajungă toată luna, vreodată.

Pe Carmen o iubeai că este răbdătoare,

Că n-a plâns când Peluş a rupt-o de picioare,

Pe Liviu l-ai oprit din munca fără rost

Şi-ţi râdeau ochii când îţi povestea ce-a fost.

El e feciorul mult dorit, odorul tău,

Plecat departe azi, căci soarta l-a gonit.

L-aştepţi să vină şi-l păzeşti de rău,

Căci pentru el o rugăciune scumpă ai găsit.

Mamă, te strâng la piept şi-i mulţumesc lui Dumnezeu,

Că m-a lăsat să vin la tine-n casă,

Să te cunosc, să te iubesc, să spun mereu:

Eşti mama mea cea bună şi frumoasă.

Tu ne-ai crescut cu multe din puţin,

Cu pâine caldă, cu poveşti şi poezie,

Cu vise, cu-amintiri de locuri dragi;

Pe toate tu mi le dădeai şi mie.

Ne povesteai de tanti, de Corina,

Iubita soară moartă prea devreme,

De Româneşti, de Iaşi, de vina

De-a nu te fi-nţeles cu ea, pesemne.

Şi ne fereai pe mine şi pe Carmen

De certuri, de invidie, de egoism,

Ne arătai cu calm şi cu exemple

Cum să troim umani, cu altruism.

Mamă, îţi mulţumim şi pentru cea mai mică,

Iulia-Corina,

Că ai adus-o-n casa noastră rod târziu.

Eu nu ţi-am reproşat vreodată vina,

De-a fi ce-aş fi putut şi eu să fiu.

Mamă divină, tu te-asemeni cu bunica.

Privindu-te, o am şi pe ea vie

Şi nu te-aş da în lume pe nimica,

Căci Dumnezeu mi te-a ales Rai, mie.

Brânduşa Dobriţă: Mamă

Mamă,

lacrimă neuscată din gene,

de dor ascuns, de regret, de rea vreme…

de neputinţa de a spune „Nu”

sau pentru „Nu-i”,

de ceea ce n-ai putut niciodată să-mi spui.

Mamă, incredibilă forţă şi răbdare,

încredere oarbă, bunătate şi disperare,

îţi iubesc faţa luminoasă şi bună,

mă aplec să-ţi sărut mâna bătrână.

Mamă, prietenă dragă, fără plată

inima mi-e grea şi-ar vrea să-ţi spună

de viaţa ta sfântă, fără pată

în care Domnul ţi-a pus pe cap cunună.

Acum, când eu număr ani mulţi,

mă trag cuminte lângă tine

şi-aştept cu un cuvânt să mă ajuţi.

Lângă tine şi acum mi-e bine.

Mamă, lacrimă grea de pe gene,

Ochi calzi, vorbă de poveste,

întrebări fără număr s-au adunat

în vreme,

iar anii au zburat fără veste.

Mamă, eu ştiu de ce eşti tristă…

căci n-ai

ani mulţi să ne dai.