Gheorghe Constantin Nistoroiu
Arhimandrit pr.
Ioanichie Bălan
Arhimandritul Ioanichie Bălan se naşte
cu mângâierea razelor harice sub binecuvântarea Sfinţilor Mucenici Haralambie,
Prohor şi Valentina, în localitatea Stăniţa din judeţul Neamţ, primind prin
Botez numele Marelui Înaintemergător Ioan, la 10 Februarie 1930. Familia
bunilor creştini şi gospodari Constantin şi Elena Bălan au primit darul de Sus
al celor 9 copii, care le-a înveselit astfel traiul greu şi truda pentru a-şi
creşte copiii cu dragoste de Dumnezeu şi de Neam.
Dumnezeu a
făcut din Stăniţa un pământ binecuvântat, o frământătură aleasă, un aluat
ceresc din care s-au dospit multe vase preţioase ale Ziditorului: monahi,
monahii, ierarhi. Dincolo de vârsta copilăriei, paşii micuţului Ioan au fost
purtaţi de Părintele Dumitru Stan care l-a botezat şi l-a îndrumat spre cele
ale sufletului, destoinic slujitor care şi el provenea dintr-o familie mare cu 10
copii. „Să vedeţi fericirea mamelor,
avea să spună mai târziu părintele Ioanichie, cu mulţi copii... Copiii dau
părinţilor o bucurie extraordinară, Îl aduc pe Dumnezeu în casa aceea.”
(Mi-e Dor de Cer. Viaţa Părintelui Ioanichie Bălan. Ed. Mănăstirea Sihăstria,
2010, p. 16)
Nicuşorul satului, cum îl alinta mama,
a primit de la dânsa darul rugăciunii, însoţindu-l ca un dor permanent de
Dumnezeu şi răsfrângându-se apoi cu râvnă şi zel asupra sa toată viaţa.
Şcoala primară
a absolvit-o în comuna natală, iar după terminarea cursurilor Liceului
Comercial din Roman, intră în viaţa monahală în anul 1949, la Mănăstirea
Sihăstria. Tânărul Ioan este tuns în monahism cu numele Ioanichie în biserica
Mănăstirii Neamţ de către Mitropolitul Sebastian în anul 1953.
A slujit şi s-a ostenit în Mănăstirea Sihăstria între anii 1949-1971, după
care s-a transferat la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ. Între anii 1971-1975,
studiază Teologia la Bucureşti, luându-şi licenţa cu titlul: Chipuri
de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene.
Părintele
Ioanichie continuă preocuparea sa privind figurile ilustre ale monahismului
românesc în al doilea volum, intitulat: Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din
mănăstirile româneşti.
„Dacă
astăzi nu am avea aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, spune
monahul Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă, nu am şti mai nimic despre viaţa
duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului XX.” (George
Căbaş-Pagini de Pateric Românesc, Ed. Anastasis, Sibiu, 2009, p. 120)
Ioanichie a
fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Teoctist în anul 1979. În plină
maturitate şi slujire Ieromonahul Ioanichie primeşte de la Dumnezeu cununa
creaţiei spirituale în corola căreia se oglindesc celebrele sale lucrări: Patericul românesc (1980), Vetre de
sihăstrie românească (1981), Convorbiri duhovniceşti vol. I, (1984) şi vol. II
(1988), Mărturii româneşti la Locurile Sfinte (1986), Viaţa Părintelui Cleopa
(1999)
„Să
vorbim cât mai puţin şi să ne rugăm cât mai mult. Nu uitaţi sfintele Mănăstiri
şi pe marii duhovnici ai Neamului, cât vă mai pot vorbi despre Hristos!”, grăia aceste cuvinte Părintele Ioanichie
la 28 Iulie 1994. (George Căbaş-Pagini de Pateric Românesc, op. cit. p.
120)
Ierarhic,
călugărul Ioanichie a urcat treptele
mari ale slujirii de obşte: ieromonah, protosinghel şi arhimandrit, dar meritul
său suprem este acela de a aduna în mărgăritarul sufletului său pentru a ni le
dărui nouă, cele mai luminate chipuri de monahi, sihaştri şi monahii
înmănuncheate în Patericul românesc şi Patericul Nemţean.
Părintele
Ioanichie a adus trecutul de aur al
monahilor cu prezenţa lui continuă în cer, în amvonul sufletelor noastre,
călăuzindu-ne Calea ortodoxă spre mântuire, întărindu-ne dorul şi preţuirea de
Străbuni, dăruindu-ne dorul iubirii de Hristos, ca un Dor neîntrerupt pentru
Cer.
Aşa cum,
întotdeauna Generaţiile de aur ale Bătrânilor înţelepţi sunt Viitorul
viitoarelor generaţii, Părintele Ioanichie lasă un mesaj spre împlinire
tinerilor: „În viaţă să fiţi tineri care să sfinţească un loc, o casă, o
societate, o generaţie, un cartier şi un loc de muncă unde veţi lucra. Prin
comportament creştin mai întâi...Şi creştin ortodox, căci România e ţară
ortodoxă... Dacă nu vă ţineţi serios de biserică şi de ortodoxie, prăpăd e cu
noi. Ne mănâncă vecinii şi străinii şi păgânii. Dacă vă ţineţi de Biserică,
nici ruşii, nici tătarii, nici nemţii, nici alte ţări din Răsărit sau Apus nu
vor putea să ne scoată din Carpaţi şi să ne dezlipească de Hristos... Vreţi să mai
rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la ţinuta
morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna. Faceţi o asociaţie, mergeţi
duminica pe la spitale, la casele de bătrâni, ajutaţi cu cuvântul, mângâiaţi,
sfătuiţi, combateţi... Ortodoxia activă e o misiune. Sfânta Evanghelie spune că
la sfârşitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci naţia rămâne până la
sfârşitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam şi ţară are îngerul său păzitor.
Neamurile
creştine trebuie să rămână. Iar creştinii trebuie să fie la locul lor,
echilibraţi, serioşi şi să nu se dezlipească pentru nimic în lume de pământul
străbun în care i-a născut Dumnezeu... Cine îşi pune nădejdea în Răsărit şi
Apus se înşeală amarnic... Luaţi aminte la ce vă spun: numai Dumnezeu din cer
ne salvează. Priviţi în sus fraţilor, nici într-o parte, nici în alta!
Fericirea noastră este să rămânem aici, unde ne-a născut Dumnezeu, cu Hristos
în braţe şi în braţele lui Hristos!” (Pagini de Pateric...,p. 122)
Părintele
Ioanichie Bălan, primind binecuvântarea lui Dumnezeu peste cinstirea şi evlavia
străbunilor care sălăşluiau ca un Rug
aprins în inima sa, a străbătut
câmpiile ţării, a scotocit văile neumblate şi tainice, poienile pline de
mireasmă, cu prea măritul lor Codrul Verde:
„O,
codrule, iubitul meu,/ Şi singur ca şi mine,/ Învaţă-mă să plâng mereu/ Şi să
suspin cu tine.../ Sub cetină de brad, sub stânci,/ Găteşte-mi astăzi casă,/
Şi-n linişte de nopţi adânci/ Ca să mă rog mă lasă.../ Când brazii toţi
încetişor/ De vânturi or să sune,/ Atunci voi sta cuprins de dor/ La sfânta
rugăciune. (Ioanichie Bălan-Versuri Duhovniceşti. Ed. Mănăstirea
Sihăstria-Neamţ, 2006)
Ieromonahul
Ioanichie a colindat peşterile sihaştrilor, a cutezat cercetarea schimnicelor
uitate întru binecuvântarea seculară a lui Dumnezeu, a înfruntat cărările
abrupte ale munţilor dragi, spre a descoperi şirul neîntrerupt al schiturilor
şi al mănăstirilor primenite din adânca spiritualitate daco-getă, Sciţia-Ţara schiturilor, ca să
se bucure de lumina, de smerenia şi sfinţenia sutelor de ostenitori întru
Domnul nostru Iisus Hristos, întru milosârdia Maicii Domnului ori a Sfinţilor
de neam sau de credinţă: „Este de datoria noastră, a celor ce trăim
sub acoperământul Bisericii lui Hristos şi în lăcaşurile înălţate de înaintaşii
noştri, să vorbim despre viaţa, sfinţenia, înţelepciunea şi nevoinţa
duhovnicească a părinţilor şi fraţilor care s-au săvârşit cu râvnă pentru
Dumnezeu în aceste sfinte mănăstiri. Este de datoria noastră să le imităm
osteneala, să le continuăm rugăciunea, să le înnoim jertfa, să le istorisim
viaţa şi să le aprindem o candelă sau măcar o lumânare la căpătâi.”
(Chipuri de Călugări îmbunătăţiţi, vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria-Neamţ,
2008)
Călcând pe
urmele atâtor sfinţi a primit binecuvântarea razelor lor.
Bătătorind
ţărâna sfântă a Neamului în care s-a prelins mireasma miilor şi milioanelor de
jertfe curate, părintele Ioanichie s-a adăugat preţuirii şi venerării
Înaintaşilor noştri.
Lăsându-ne
cărţile sale-testamentare ne face moştenitorii vieţii acestor Sfinţi, care la
rândul lor sunt Urmaşii Vieţii întru Hristos.
După
pelerinajul de la Muntele Sfânt Athos-Taborul Ortodoxiei bimilenare Avva
Ioanichie ne lasă o concluzie spre grabă meditare: „Documentar, monahii români
nevoitori în Athos sunt atestaţi din secolul XIV. Însă ei n-au lipsit niciodată
până astăzi din obştea monahilor
atoniţi. Numărul lor a variat între 50 şi 600. Astăzi (1997) sunt
peste o sută, printre care 30 se nevoiesc la Schitul Românesc Prodromul, iar
ceilalţi în Schitul Lacul, chiliile Provata, Catafighi, Colciu, Sfântul Ipatie
şi altele. După români se nevoiesc astăzi în Athos cca. 50 de sârbi, 40 de ruşi
şi 20 de bulgari, însă majoritatea monahilor atoniţi sunt greci şi ciprioţi.
Din
cele 20 de mănăstiri mari, 17 sunt greceşti şi câte una a sârbilor, ruşilor şi
bulgarilor.
Din
nefericire românii nu au nici o mănăstire proprie, deşi au făcut cele mai mari
donaţii în Athos!
Singurul
schit românesc este Schitul Prodromul, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, cu
viaţă de obşte, povăţuit de peste 15 ani de Protosinghelul Petroniu Tănase,
trăitor şi teolog vestit în Grecia, cât şi în România. Al doilea schit
românesc, cu rânduială idioritmică, este Schitul Lacu, în care se nevoiesc 15
monahi şi rasofori, sub egumenia Ieromonahului Ştefan Nuţescu, aproape toţi cu
metania din Mănăstirea Sihăstria.” (Arhim. Ioanichie Bălan-Pelerinaj
laMuntele Athos. Ed. Mănăstirea Sihăstria,2005,p. 5-6)
Aşa cum Avva Antonie cel Mare a fost supranumit
Marele
Patriarh al Monahilor Pustiei, i se poate atribui Avvei Ioanichie Bălan, renumele de Patriarhul monahilor şi
pustnicilor dacoromâni.
Cinstirea şi
pomenirea Înaintaşilor noştri aleşi de Bunul Dumnezeu ne oferă prilejul de a ne
lumina pe noi înşine, de a privi claritatea lucrurilor şi înţelesul
evenimentelor ori fenomenelor din jurul nostru în sensul de a ne cerceta cu
luare aminte, de a ne corecta, de a ne îndrepta, îndreptându-i şi pe alţii, de
a ne călăuzi, călăuzindu-i şi pe ceilalţi care vor, de a iubi arhetipurile
urmându-le lor, moştenindu-le.
Slavă Bunului Dumnezeu şi
Aleşilor Săi!
(10 februarie 2015- Brusturi,
Neamț)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu