IOAN MICLAU - RAZĂ DIVINĂ

 

RAZĂ DIVINĂ

 

 

~*~

 

Ce uscat mi-ar pare mie

C-ar fi lutul ce mă poartă,

De n-ar fi legată--n suflet

Cu o rază biata-mi soartă!

 

Astă rază mă tot cheamă

Și mă-ntreb de unde vine?

Intr-o zi m-am pus să cuget

Cu tot simțul ce mă ține.

 

Dar, tot simt cum raza-mi pune

Drag de viață, bucurie,

Muncesc zdravăn, am de toate

Și tot versul mă îmbie!

 

Ocupându-mă cu versul,

Unii chiar îmi zic poet,

Deși poate viitorul

Să-mi aducă vrun regret.

 

S-au tot spus de multe veacuri

Lucrurile ce le știm,

Dar din zona neștiinței,

Tot nu-i chip ca să ieșim.

 

Dulce-i liniștea și pacea,

Dar războaie plănuim;

Ah, aci e despărțirea

Ce cu greu o dibuim!

 

Raza mea e Duhul vieții,

Iar viața e o luptă,

Pe când liniștea vrea lutul,

Locul din țărâna ruptă;

 

Raza duce sus la Ceruri,

Trupul în țărâna moartă,

Sufletul pe firul razei,

Bate la Înalta poartă.

 

Creatorul ne deschide,

Cu iubire ne inspiră,

Iar pe razele luminii,

Alte suflete respiră.

 

Căci în El stau stânse toate,

Cum să prinzi a Sa mărime?

Când scurtimea vieții noastre,

Nu-i a Lui nemărginire!

 

Iisus Fiul numai știe

Slava-n care șade Tatăl,

Căci sunt una întru Duhul,

Și noi, Duh din Prea Înaltul!

 

NINS DE PRAF DE LEMN PE HAINĂ

 

Nins de praf de lemn pe haină,

Duceam voios durerea mea în taină,

Mergeam  pe drumul drept,

Cu Dumnezeu în piept.

Căci Duhul umilit și inima smerită,

De-apururea un înger coboară de alintă,

Iar Dumnezeu din ceruri nu îl va urgisi,

Pe când în haos prăbușit șiretul va pieri.

 

VERSURI ALBE

 

Norocos de vânt prielnic

Pentru pânzele-i albastre,

Cerul drept catarg al lumii

Se înalță cu iubire,

Peste ape,și pământuri,

Peste țări, peste popoare,

Peste munți, câmpii și dealuri,

Peste oameni cu simțire.

De prin șapte zări a lumii,

Au venit ca să pețească,

Mulți voinici, ce încercară

Și la zmei ca să servească,

Numai mâna dulcei zâne,

Pentru ei să dobândească.

Doar din rău se naște bine,

Din gunoi, dulci flori albastre.

Dar, puțini sunt cei ce judec

Și privesc de unde vin,

Când ajung ca să sărute

Viața, fata din dafin.

Unii uită printre noi,

Căci sfârșitul se întoarce,

Tot la bulgăr de noroi.

Oh, viața-i o scânteie,

Veșnic arde și se stinge,

Când trăiești, fii bun ca cerul -

Nici nu râde, nici nu plânge!

Viața-i flacăra iubirii;

De iubești, viața te ține,

De urăști, e semn de moarte!

Așadar, încearcă singur,

Calea care o dorești;

Dar, eu zic că e mai bine

Dragostea să-ți fie calea

Astei vieți de rău și bine,

Pentru cel de lângă tine!

 

~*~

IOAN MICLAU