PR.
DUMITRU BĂLAȘA
Istoria
ca cetate de scăpare
Părintele Dumitru Bălaşa(1911-2002) din
Drăgăşani a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o viață destul de înelungată. E o
vârstă cu adevărat matusalemică pentru omul zilelor noastre atât de hărţuit şi
stresat, atât de ocupat şi încruntat. În asemenea situaţii, specialişti din
cele mai diverse domenii de activitate şi cercetare iau interviuri, fac
investigaţii, pentru a afla secretul miraculos al longevităţii. Ajung, fără
îndoială, la anumite concluzii.
L-am cunoscut pe părintele Dumitru Bălaşa din vremea când
eram elev la seminar. Nu pot spune că i-am fost foarte apropiat şi i-am
cunoscut viaţa în toate intimităţile ei, dar cred că l-am cunoscut suficient de
bine pentru a putea scoate în evidenţă câteva aspecte, pe care le consider
interesante pentru oricine doreşte să-l cunoască pe dânsul şi modul său de
viaţă.
De mic s-a cununat cu munca. A trăit în
mediul rural şi nu a evitat niciodată eforturile pe care le-a necesitat munca
agricolă. S-a străduit să fie mereu premiant sau printre premianţii din şcolile
pe care le-a absolvit. S-a hrănit şi a trăit cumpătat, ferindu-se de excese, de
vicii de tot felul. Şi-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru istorie. A
studiat istorie şi a făcut istorie de tânăr. A lucrat în umbra şi sub
îndrumarea unui mare istoric precum C. S. Nicolăescu-Plopşor, apoi a devenit el
însuşi, rămânând aşa până în prezent. L-a interesat totul. L-a interesat
prezentul şi trecutul, dar n-a ezitat să scruteze viitorul. L-au încolţit
adesea vrăjmaşii, pigmeii, cei ce nu l-au înţeles şi l-au duşmănit, l-au
jăcmănit, l-au calomniat, în puşcărie l-au băgat, încercând să-l scoată din
circuitul ştiinţific şi cultural al ţării, din structurile Bisericii.
În sufletul lui a fost de multe ori
furtună, au fost îndoieli şi temeri, dar mereu s-a găsit şi un sâmbure de
speranţă. Mintea isteaţă l-a ajutat întotdeauna să iasă cu bine din situaţii
complicate. A avut o credinţă puternică şi L-a socotit întotdeauna pe Dumnezeu
drept reazimul cel mai de preţ. A avut privilegiul să aibă alături aproape o
jumătate de veac un tovarăş de nădejde, regretata maică preoteasă Ana Bălaşa,
dar şi copiii care i-au făcut cinste şi i-au adus bucurii.
S-a dovedit din tinereţe a fi un
intelectual de rasă şi poate tocmai de aceea a fost atacat cu perfidie. A
primit loviturile cu demnitate, s-a apărat cât a putut, iar când a fost
îngenuncheat a primit totul ca pe un dat al voii lui Dumnezeu şi a aşteptat
vremuri mai prielnice. Mulţi intelectuali din perioada interbelică n-au mai
ieşit din puşcării şi au putrezit în morminte fără cruce. Alţii au ieşit cu
chiu cu vai din închisori, dar au fost marginalizaţi şi izolaţi. Majoritatea nu
şi-au mai revenit niciodată pe linia de plutire. Părintele Bălaşa nu a fost un
învins. Poate a pierdut câteodată vreo luptă, dar n-a pierdut războiul. În noile
condiţii postbelice, ca proaspăt eliberat din închisoare, se părea că are
viitorul pecetluit.
Stejarul fusese lovit de furtună, dar
ramurile i se ridicau din nou în bătaia vântului. Iată că părintele Bălaşa a
găsit modalitatea de a se face util. S-a refugiat într-un domeniu greu
accesibil, spre care nu se îndreptau mulţi: istoria medievală şi modernă. Erau
perioadele în care se mai putea face o cercetare veritabilă, în care se mai
putea ajunge la nişte concluzii cinstite, nepolitizate, care treceau de furcile
cenzurii. Părintele Bălaşa a început atunci o cercetare de Sisif, publicând
documente şi pisanii, făcând monografii de locaşuri, de monumente, de
personalităţi, de sate şi oraşe, apoi de judeţe şi regiuni. Nimeni nu avea
motiv să-l provoace, să-l spioneze. Îl lăsau să lucreze noaptea la lumânare,
dar el se făcea că nu observă şi-şi vedea mai departe de treabă. Era conştient
de valoarea lucrului ce-l făcea, era conştient de perenitatea cercetărilor
sale. Trăia zi de zi cu bucuria căutătorului de comori, care descoperă în nisip
firele de aur. Reviste bisericeşti şi laice, ba chiar ale Academiei şi
institutelor de cercetări istorice îi căutau materialele şi socoteau un
adevărat privilegiu, când le primeau de la părintele Bălaşa, fiindcă-i
cunoşteau competenţa şi seriozitatea. Nu erau specialişti prea mulţi în
domeniul cercetat de părintele Bălaşa şi pentru ca publicaţiile să nu rămână
„ştirbe“ îl solicitau. Cenzura n-avea motive să latre şi să sfâşie. Ceea ce
făcea părintele nu o deranja, nu intra în sfera ei de interes. Doar căţeluşii
stăpânirii îşi mai înfigeau colţii pe la spate, sperând să nu fie recunoscuţi,
descoperiţi, justificându-şi astfel propria lor existenţă.
Uşor-uşor, părintele Dumitru a devenit o
personalitate şi o competenţă incontestabilă şi a fost acceptat, - la început
cu teamă şi curiozitate, apoi cu încredere şi prietenie -, de istorici şi
oameni de ştiinţă la congrese, simpozioane, sesiuni ştiinţifice. Avea
întotdeauna un cuvânt de spus, iar punctele sale de vedere erau respectate şi
apreciate. Sutele de articole şi studii, cărţile, conferinţele, interviurile,
solicitările de tot felul în plan ştiinţific şi cultural, i-au redat tonusul
vital, au constituit pentru el fortifiantul, care l-a ajutat să supravieţuiască
până la o vârstă venerabilă. Avea și în pragul celor 90 de ani planuri pentru
şapte vieţi, scria, era prezent la tot felul de reuniuni, publica şi
coresponda, dovedea tuturor că şi la 90 de ani poţi fi tânăr.
Istoria a fost iubita vieţii, dar şi
cetatea de scăpare adeseori. A scris istorie, a făcut istorie şi va rămâne în
istorie.
Dumnezeu să te ierte, iubite Părinte![1]
PR. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA
[1] Preotul Dumitru Bălașa, în ,,Datina”,
Tr. Severin, an. XIV(2003), 5 febr., p. 3; 6 febr.,p. 3; în
vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 212
– 214; Vezi și La cea de-a 75-a aniversare a preotului Dumitru Bălașa(1911-1
aug. -1986), în ,,Mitropolia
Olteniei", Craiova, an.
XXXVIII(1986), nr. 5(sept.
-oct.), pp. 112-122; Preotul Dumitru Bălașa.
Istoria ca cetate de scăpare, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XII(2001), 10 iul., p. 5; 12 iul., p. 5; 31 iul.), p. 5;
„Îţi
dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar cu femeia ta să nu te cerţi”
Atanasie
Rakovalis
Odată, când împreună cu soţia mea l-am
văzut pe Stareţ, s-au întâmplat următoarele: de îndată ce am intrat în cameră,
Stareţul, care era întins pe pat din pricina bolii sale, a început să ne
muştruluiască râzând:
‒ Bine aţi venit! Bine aţi venit! Vă certaţi,
bre? De ce vă certaţi? Atanasie, vă certaţi între voi?
‒ Ei, Părinte, ne certăm...
‒ Bre, să nu vă certaţi! Să vă certaţi cu
toţi ceilalţi, dar între voi să nu vă certaţi! Auzi, Atanasie, îţi dau
binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar cu femeia ta să nu te cerţi.
Apoi s-a întors către soţia mea:
‒ Şi ţie Anastasia îţi dau binecuvântare.
Ştii ce înseamnă binecuvântare? Da, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine
vrei, dar între voi să nu vă certaţi.
Am râs şi noi de cuvintele lui ciudate.
Însă am înţeles foarte bine că deşi Stareţul râdea, totuşi vorbea serios!
Considera a fi un mare rău faptul de a se certa soţii între ei. Un rău atât de
mare, încât ne-a dat nu numai permisiunea, ci chiar şi binecuvântarea lui, să
facem un rău mult mai mic în comparaţie cu primul. Adică să ne certăm cu toţi
ceilalţi, numai să evităm marele rău, care este cearta între soţi.
(Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a
spus..., Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 18)
Sfântul
Cuvios Patapie vindecă un orb din naștere
Un tânăr oarecare dintre creştini, fiind
orb din naştere şi povăţuit fiind prin rânduiala lui Dumnezeu, a venit la
coliba Cuviosului părinte Patapie şi l-a rugat pe fericitul să mijlocească la
Dumnezeu pentru dânsul, să i se dea vederea ochilor. Iar cuviosului, văzând
credinţa tânărului, i s-a făcut milă de dânsul, dar nu îndrăznea să facă o
lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic.
Apoi, ca să-i vadă şi socotinţa lui, a
zis: „Ce lucru minunat ai cunoscut la mine şi de ce ceri un lucru pe care nu
poate altul să-l săvârşească, fără numai singur Ziditorul lumii Cel
Atotputernic?”. Iar tânărul a strigat cu jale, rugându-se cu lacrimi şi cu
smerite cuvinte, spunând că el crede fără îndoială că poate să-i dea vindecarea
cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.
Atunci, cuviosul a zis către dânsul, cu
credinţă: „În numele lui Iisus Hristos, care dă orbilor vedere şi morţilor
viaţă, vezi!”. Și, îndată s-au deschis ochii orbului celui din naştere şi vedea
luminat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
Tânărul acela era cunoscut multora care,
văzându-l că are vedere, se minunau şi-l întrebau cum a văzut; iar el nu tăinuia
pe făcătorul de minuni şi făcătorul său de bine, prin care a luat de la
Dumnezeu vederea. Deci, a ieşit veste în popor despre acea minune a cuviosului
şi, de atunci, mulţi au început a veni la dânsul, învrednicindu-se de
rugăciunile lui
Cântărețul
bisericesc Ion Bălan
La 9 februarie 1984 s-a stins din viață
cântărețul bisericesc Ion Bălan din satul Colibași com. Malovăț jud. Mehedinți.
S-a născut la 16 septembrie 1884 în
familia țăranilor Petre și Lica Bălan, ca cel dintâi dintre cei patru copii ai
acestora. A urmat școala de cântăreți bisericești din Craiova, absolvindu-o în
1907. S-a reîntors în satul natal și a slujit în parohiile învecinate: Bobaița,
Lazul și Valea Boierească(23 August), iar în ultima parte a activității s-a
transferat în Parohia Colibași. S-a căsătorit
în 1912 cu Maria Bălan și au avut împreună cinci copii, dintre care doi au
decedat la vârste fragede.
După pensionare a continuat să slujească
la biserica satului Colibași până în ultimele clipe de viață.
În întreaga sa activitate pusă în slujba
Bisericii, Ion Bălan a fost un cântăreț model. Muzica bisericească a iubit-o cu
patimă. Compozițiile lui Anton Pann și Ion Popescu-Pasăre au constituit
întotdeauna momente de revelație pentru cântăreț și pentru ascultătorii săi.
Respecta cu scrupulozitate rânduielile tipiconale, iar biserica îi era la fel
de dragă ca propria casă.
În viața particulară Ion Bălan a fost un
soț și un tată model, străduindu-se permanent să dea societății oameni demni,
harnici și cinstiți. El însuși, alături de soția sa, a muncit din greu,
făcându-și drum printre nevoi și necazuri, ducând o viață modestă, dar
cinstită. Respectul consătenilor săi a constituit întotdeauna răsplata cea mai
de seamă a strădaniilor sale.
Ion Bălan era o adevărată comoară de
legende și tradiții istorice ale oamenilor și locurilor. Păstra cu venerație
documente și acte vechi, dintre care unele au văzut lumina tiparului (vezi
,,Mitropolia Olteniei”, an. XXV, 1973, nr. 3-4, p. 266), iar altele le-a donat
unor fonduri arhivistice.
Într-o zi a ținut neapărat să mă ducă la
Valea Morilor, la capătul de nord al satului Colibași. Acolo m-a urcat pe
pintenul de deal ce străjuiește izvoarele Pleșuvei și mi-a arătat ondulațiile
pământului, care acopereau ruinele unei cetăți romane. Îmi povestea că pe
vremea când el era copil și se ducea cu vitele pe acolo, era o gaură ,,fără
fund” în vârful acelui pinten și copiii aruncau acolo cu pietre. Mai târziu am
aflat din Oltenia romană a lui Dumitru Tudor, că acolo era un castru roman,
construit ca să adăpostească garnizoana ce păzea drumul ce făcea legătura între
Drobeta – Valea Jiului – Sarmisegetuza. Un alt castru asemănător era la
Puținei. La castrele acestea se puteau odihni în siguranță călătorii, puteau
schimba caii depeșele, se putea servi
masa etc.
Ion Bălan este primul dintre cei trei
oameni pe care i-am cunoscut în viața mea, care au trăit câte o sută de ani!
Neștearsă fie-i pomenirea în memoria
familiei, consătenilor și cunoscuților!
Dumnezeu să te ierte, taică Ioane![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Cântărețul bisericesc Ion Bălan, în
,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an.
XXXVI(1984), nr. 3-4(mart. - apr.), pp. 248-249
Să
te osteneşti, să cauţi, să bați și ți se va deschide
Sfântul
Teofan Zăvorâtul
Căutăm şi batem – însă dăruirea este la
voia Împărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El.
Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să
te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu
preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze,
ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la
toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni
temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală şi, mai
presus de toate, roagă-te. Roagă-te şi la biserică şi acasă, silind prin
stăruinţa ta pe Cel Îndurat să îţi dăruie, ca pe o pâine spre fiinţă, ajutor
haric spre mântuire. Astfel să te osteneşti, să te încordezi, să cauţi – şi vei
găsi. Astfel să baţi, şi ţi se va deschide. Domnul Mântuitorul va vedea această
osteneală a ta spre mântuire, şi-ţi va trimite ajutorul Său cel mântuitor care,
venind, va rupe toate legăturile păcatului şi va da sufletului libertatea de a
merge pe calea Domnului fie întru însingurarea pustiei, fie în sfera obştească.
Va veni, adică, ceea ce i s-a dat sfintei Maria Egipteanca pe degeaba.
Ce se cuvine să facem pe urmă ne va învăţa
însuşi harul, cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe Maria Egipteanca,
aşa cum învaţă pe oricine se învredniceşte de el şi se supune lui.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea
pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie - Predici la Triod, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, p. 235
Când
nu-l „înghiţi” pe aproapele tău,
s-ar
putea ca problema să fie la tine
Arhimandritul
Vasilios Bacoianis
Când stomacul nu mai poate să „digere”
mâncărurile pe care le înghiţi, înseamnă că ai o problemă, eşti un om care
suferă. Şi dacă îţi doreşti sănătatea, va trebui să te îngrijeşti să afli modul
potrivit prin care să-ţi vindeci stomacul.
Acelaşi lucru este valabil şi cu
„stomacul” care se numeşte suflet. Când nu-l „înghiţi” pe aproapele tău, când,
aşa cum se spune, nu-l ai la inimă, tu eşti problema, nu aproapele tău! Deci
eşti în postura celui care suferă! Şi dacă îţi doreşti sănătatea, tu va trebui
să te îndrepţi, nu aproapele tău, aşa cum vom vedea în continuare.
Deseori te întristezi şi cârteşti: „Acest
om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăşte, mă dispreţuieşte, mă vorbeşte de rău,
să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită. Aşa ceva ar zice un
musulman care are drept îndrumător Coranul, ci nu un creştin care are drept
călăuze pe Hristos şi Evanghelia! Cu alte cuvinte, de vreme ce eşti creştin,
eşti dator să abordezi relaţiile tale cu semenii prin prisma învăţăturii lui
Hristos, şi nu prin prisma preceptelor Coranului.
Primul lucru pe care Hristos îl doreşte de
la noi, creştinii, este să arătăm iubire faţă de aproapele nostru, aşa cum
spune în Sfânta Evanghelie: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(Matei 22, 39). Nu spune doar să-l iubeşti, ci precizează: „ca pe tine însuţi”.
Şi cum te iubeşti pe tine însuţi? Dorind
întotdeauna ca ceilalţi să-ţi vorbească respectuos, să-ţi arate iubire. La fel
fă şi tu cu aproapele tău! Nu doreşti să asculţi acuzaţii grele la adresa ta,
ci doar cuvinte frumoase. Şi dacă auzi ceva grav, te străduieşti să le
demonstrezi nevinovăţia ta celor care te osândesc. La fel fă şi pentru
aproapele tău: nu îngădui să fie osândit, şi dacă auzi ceva rău despre el, să-i
sari în apărare! „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
asemenea!” (Luca 6, 31)
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai
suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba
greacă de Părintele Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp.
7-10)
Stanciu
Avram
S-a stins de curând după o lungă şi grea
suferinţă. Mulţi îl cunoşteau, dar mai mulţi îl uitaseră. Plecase cu mulţi ani
în urmă din sat. Greutăţile de tot felul din lumea satelor şi lipsa de
perspectivă din anii ’60 îl făcuseră pe Stanciu Avram, ca pe mulţi alţi tineri
din satele noastre, să-şi ia lumea în cap şi să-şi caute norocul.
Stanciu Avram a trecut munţii şi s-a
stabilit la Uricani. Nu a căutat muncă uşoară, ci dimpotrivă. Pentru amărâtul
de ban a acceptat să muncească în mină. Nu i-a fost prea greu, căci era
obişnuit cu munca de acasă, dar condiţiile de acolo l-au îmbătrânit şi l-au
uzat înainte de vreme. Cei patru copii îşi cereau dreptul la viaţă şi Stanciu
Avram trebuia să le aducă cele necesare, aşa că a acceptat să înfrunte toate
greutăţile şi toate mojiciile, numai ca să poată să-şi vadă copiii la casele
lor.
Când copiii s-au căsătorit şi şi-au făcut
rosturile lor, Stanciu Avram a înţeles că a venit vremea întoarcerii. Peste tot
avea prieteni, căci el era om prietenos şi frăţos, dar străinul tot străin
rămânea. Simţea el că numai acasă i se reîncarcă bateriile şi-şi recapătă pofta
de viaţă. Când revenea în sat în câte un concediu şi se întâlnea cu atâţia
consăteni, parcă renăştea. Aerul, apa, câmpul, florile, oamenii şi fiecare casă
din sat erau ca un medicament pentru fiul rătăcitor. S-a hotărât să se întoarcă
la casa părintească. Soţia l-a înţeles şi l-a urmat. O boală grea îl marcase
deja şi trebuia să lupte cu ea. În satul lui, la casa părintească, în patul în
care văzuse lumina zilei, suferinţa nu mai era aşa de mare, viaţa nu mai era
aşa de grea. Cu o voinţă rar întâlnită a luptat cu boala. Duminică de duminică
mergea la biserică. Citea cărţi religioase. Vorbea cu oamenii şi era o plăcere
să-l asculţi. Nu te mai săturai de vorbă cu el. Ani de zile a fost un adevărat
cetăţean al satului Bârda. Îşi muncea grădina, îşi dregea casa, gardul, era om
în rândul oamenilor. Toate astea până-ntr-o zi, când boala n-a mai avut răbdare
şi i-a dat lovitura de graţie. L-a doborât, deşi era voinic ca bradul! Tot
satul l-a plâns şi l-a condus pe ultimul drum. L-au aşezat în cimitirul
satului, acolo unde sunt părinţii, moşii şi strămoşii lui. Pământul l-a primit
la sânul lui ca o mamă. L-a cunoscut şi l-a învelit ca să nu-i fie frig, până va
suna trâmbiţa de apoi!
Dumnezeu să te ierte, nene Stanciule![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Stanciu Avram, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XIV(2003), 21 febr., p. 3; în vol.
Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 231 – 232;
Sfântul
Nicolae Salvatorul
Un preot ieșit din Mitilene avea în obicei
ca în fiecare an să se ducă în Mira la sărbătoarea sfântului și să se închine
la sfânta raclă și să ia din mirul care izvora de la ea. Și odată când arabii
au căzut asupra insulei, au robit mult popor și pe preotul de care am vorbit în
insula Creta. Au împărțit barbarii în trei pe prizonieri. Și pe unii i-au
condamnat la muncă, pe alții i-au închis în închisori, iar pe alții îi ucideau
cu sabia, între care era și preotul acesta.
Sunt tăiați mulți din popor, și
deznădăjduiește preotul de viața lui din pricina strâmtorării timpului și se
roagă Sfântului Nicolae cu privire la viața veșnică. Iar acela s-a arătat
șezând de-a dreapta lui și îi poruncea să nu se teamă, ci să aibă curaj. Iar
barbarul i-a poruncit să plece grumazul, Iar el a plecat grumazul, dar își
ațintea ochii la sfântul. Și iarăși sfântul i-a zis să îndrăznească și să nu se
teamă de nimic, Iar barbarul, dând o lovitură potrivită grumazului preotului,
i-a sărit departe sabia din mână. Bănuind că lucrul este vreo vrăjitorie,
preotul voia să i-l arate pe sfântul barbarului cu degetul. Dar acela neavând
ochi vrednici să îl vadă pe sfântul, zice barbarului că: „Sfântul Nicolae pe
mine m-a izbăvit de sabie. Și l-a crezut pe el, fiindcă știa din auzite numele
Sfântului Nicolae. Pentru aceea pe preot și pe alți patru bărbați i-a eliberat
pentru numele Sfântului Nicolae, pe care scoțându-i, i-a trimis în țara lor
prin care s-a și vestit limpede minunea aceasta.
(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru,
Panegirice I, Scrieri III, Editura Doxologia, Iași, 2016)
Dumitru
Delafag
S-a stins din viaţă Dumitru Achimescu din
Şiroca. Pretutindeni era cunoscut sub numele de Dumitru Delafag. O biografie
obişnuită oricărui ţăran de la munte: şcoală primară, armată, căsătorie, copii,
muncă, bătrâneţe, moarte şi… gata! Dar nu a fost chiar aşa!
Dumitru Achimescu rămâne în amintirea
consătenilor şi cunoscuţilor săi prin ceva ce nu întâlneşti pe toate drumurile
şi în toate timpurile: prin realizările copiilor săi. El a trudit din greu, fie
în agricultură, fie în cariera de piatră, fie la cuptorul de var, fie cu carul
de var rătăcind prin satele de câmpie, fie ca drumar prin vânt şi sloată. A
avut întotdeauna în minte datoria supremă a vieţii lui, aceea de a-şi creşte
copiii şi a le da o educaţie aleasă. Poate n-a avut el timp prea mult să calce pragul
bisericii, dar doi dintre cei trei feciori ai săi i-a închinat Bisericii. Unul
a devenit preot în sat, iar Prâslea familiei, Nicolae, a ajuns departe. Fiul
lui Dumitru Delafag a ajuns bursier al Patriarhiei Române şi al statului român
la Universitatea din Tübingen, doctor în teologie al acelei vestite
universităţi.
Fiul lui Dumitru Delafag este decan al
Facultăţii de Teologie la Iaşi, este cunoscut în ţară şi străinătate prin
cărţile şi studiile sale de înaltă ţinută ştiinţifică. Nicu circulă peste mări
şi ţări, reprezentându-ne Biserica şi Ţara la reuniuni internaţionale, vorbeşte
mai multe limbi, este, într-un cuvânt, o personalitate de elită. Cărţile lui
Nicolae Achimescu sunt şi vor rămâne în inventarele bibliotecilor, sunt
menţionate în studiile cercetătorilor şi în felul acesta o părticică şi din
sufletul lui Dumitru Delafag va dăinui şi în lumea aceasta sub această formă.
În ziua de 18 august 1982 am participat la
nunta fiului său Nicolae cu Domnișoara Cornelia, studentă la Facultatea de
Medicină de la Iași. Au participat și alți colegi de seminar și facultate ai
lui Nicu. La biserică am cântat frumos, apoi eu am vorbit în numele acelor
colegi. Taică-său, în culmea fericirii, n-a uitat să stăruie către noi, colegii
lui Nicu, să ne ducem să-l înmormântăm, când vom auzi că ,,s-a dus!” Ar fi
fericit și atunci, el, Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag, să ne știe în
mijlocul familiei sale.
S-a
stins din viaţă cu conştiinţa că şi-a făcut datoria faţă de oameni şi faţă de
Dumnezeu. Însuşi mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Daniel, a
trimis telegramă de condoleanţe familiei, ceea ce nu înseamnă puţin lucru.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l
răsplătească![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Dumitru Delafag, în ,,Datina”,
Tr. Severin, an. XII(2001), 17 iul., p. 5; în vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2005, p. 232.
CERTURILE
ȘI BEBELUȘII
Creierele copiilor care aud des vocile
furioase ale părinţilor devin mai vulnerabile la stres şi conflicte, afirmă oamenii
de ştiinţă americani.
Un nou studiu susţine că părinţii care se
ceartă în faţa bebeluşului lor îl fac pe acesta să devină mai sensibil la
stres. Mai mult, cercetarea specialiştilor de la Universitatea din Oregon a
scos la iveală faptul că bebeluşii reacţionează chiar şi în somn la tonul
furios al părinţilor.
Creierele bebeluşilor au un nivel ridicat
de elasticitate, lucru care le permite să înveţe rapid cum să răspundă la mediu
şi la oamenii din jurul lor. Totuşi, deoarece copiii mici sunt atât de receptivi,
stresul sever precum abuzul şi maltratarea le pot împiedica dezvoltarea
cerebrală.
Folosind rezonanţa magnetică funcţională,
oamenii de ştiinţă au analizat asocierea dintre funcţiile cerebrale ale
copiilor şi sunetele produse în timpul certurilor dintre părinţi (o sursă
obişnuită de stres).
Studii anterioare, precum cel din 2005 au
constatat că, la copii, creierele devin mai atente atunci când aud voci
iritate, decât atunci când aud tonul unei voci fericite. De asemenea, alte
studii au sugerat că conflictele dintre părinţi pot duce la scăderea nivelului
de calitate al somnului la bebeluş, afectând astfel starea emoţională a
acestuia.
În noul studiu, 20 de copii cu vârste
cuprinse între 6 şi 12 luni au fost aduşi într-un laborator fRMN la ora lor
obişnuită de culcare. Cercetătorii au expus copiii la o voce de adult de sex
masculin care rostea propoziţii fără înţeles pe diferite tonuri care exprimau
diferite stări (foarte supărat, puţin supărat, neutru şi fericit).
Rezultatele au arătat că „până şi în
timpul somnului, copii au creat modele de activitate cerebrală în funcţie de
tonul pe care îl aborda vocea”, a declarat Alice Graham în comunicatul de
presă.
De asemenea, părinţii copiilor au
completat chestionare legate de nivelul de conflict din căminele lor iar
rezultatele testelor au indicat faptul că bebeluşii din familii în care conflictele
erau intense reacţionau mai puternic la voci foarte supărate iar acest lucru se
observa la nivelul hipotalamusului, cortexului cingulat, nucleul caudat şi
talamus, zone asociate cu stresul şi reglarea emoţională.
Experienţele din copilărie pot influenţa
puternic răspunsul unei persoane mai târziu în viaţă. Cercetările pe animale au
demonstrat că unele zone din creier precum hipotalamusul şi cortexul cingulat
influenţează impactul factorilor de stres timpurii asupra dezvoltării, iar
cercetarea actuală vine să susţină acest lucru.
Sfintul
Ierarh Nicolae salvează viaţa unui preot
Sfântul
Neofit Zăvorâtul din Pafos-
Barbarul i-a poruncit să plece grumazul.
Iar el a plecat grumazul, dar își ațintea ochii la Sfântul Nicolae. Și iarăși
sfântul i-a zis să îndrăznească și să nu se teamă de nimic. Iar barbarul, dând
o lovitură potrivită grumazului preotului, i-a sărit departe sabia din mână.
Bănuind că lucrul este vreo vrăjitorie, preotul voia să i-l arate pe sfântul
barbarului cu degetul.
Preotul
Alexandru Popescu, zis Mochie
Despre preotul Alexandru Popescu se ştie
prea puţin. A făcut multe în viaţă, dar ceva serios despre el n-am găsit. S-a
păstrat însă în memoria satelor de la munte amintirea vie a acestui om. Toţi
l-au socotit o mare capacitate, un adevărat geniu; mulţi l-au socotit un om
ciudat, neînţeles, iar câţiva au zis că-i într-o doagă. Poate de aici i-au dat
şi numele de „popa Mochie“.
Se trăgea de neam de la Ponoare şi, prin
căsătorie, venise la Balta. Studiase Teologia în Bucureşti, după care fusese
trimis la studii la Paris. Tradiţia locului spune că la un concurs ar fi
participat împreună cu Nicolae Iorga, cu care era un bun prieten. Întâmplarea a
făcut ca lucrarea lui Alexandru Popescu să fie mai bună decât a lui Iorga, să
fie notată mai bine, ceea ce ar fi stârnit supărarea istoricului. Alexandru
Popescu l-ar fi liniştit însă, spunându-i că el nu se va ocupa de istorie, ci
idealul său este altul, aşa că nu au motive să-şi strice prietenia.
Pe la Paris şezuse ani buni şi studiase
multe şi de toate, prin care, alături de teologie, astronomie, medicină şi
chiar spiritism. Acolo ar fi făcut un ficior unei franţuzoaice şi alte isprăvi.
Când a venit în ţară, a fost hirotonit
preot de episcopul de atunci, Vartolomeu Stănescu. Şi acesta făcuse studiile în
Occident şi trecea drept o mare capacitate şi o mare speranţă pentru Biserică.
Lui Alexandru Popescu i s-a dat parohie la Balta, fiindcă acolo ceruse, având
soţia de acolo şi tot acolo având, ca dotă de la soţie, multă avere. Se pare că
pe soţia sa o chema Vuţa.
În Balta, preotul Alexandru Popescu nu s-a
ţinut prea tare de ale preoţiei, ci şi-a continuat cercetările. Îl fascina mult
astronomia. Îşi adusese de la Paris cărţi. La Balta şi-a construit casă şi în
podul ei a amenajat un fel de observator astronomic, lângă care petrecea nopţi
întregi studiind cerul. De la aceste cercetări astronomice a trecut la
aplicaţii. Aşa, bunăoară, spun bătrânii, că „popa Mochie“ a făcut un nou
calendar format din 13 luni, iar Paştele avea dată fixă. Când i l-a propus
episcopului Vartolomeu, ca să-l susţină în Sinod, episcopul l-a caterisit.
Rămas în afara preoţiei, popa Mochie s-a
pus pe medicină. Nu degeaba o studiase el la Paris şi obţinuse diplomă de
medic. Mulţi ani a funcţionat la Balta ca medic, dar lumea tot „părinte“ îi zicea
şi tot de popa Mochie vorbea. Astronomia a rămas iubirea lui. A cochetat şi cu
poezia şi multe din poeziile sale se mai păstrează şi azi în memoria oamenilor.
Din când în când, popa Mochie mai vindea câte o bucată de pământ şi mai fugea
pe la Paris să-şi mai completeze documentaţia în cercetările sale. Îşi făcuse
acolo mulţi prieteni. De la aceştia a prins drag mai tare de spiritism. Era un
căutător, un enciclopedist, un om care vrea să ştie totul, să cunoască
lucrurile în sinea lor. Tocmai de aceea era în stare să înveţe orice şi să facă
orice, numai să cunoască.
La Balta a făcut primele şedinţe de
spiritism cu studenţii care veneau în practică la spitalul de acolo. Pusese
ochii pe un student, Matei Vucea, care credea că are destule calităţi de
medium. Pe el vrea să-şi testeze anumite ipoteze şi căutări ale sale. Tânărul
nu se prea da în vânt după spiritism dar, pentru faptul că trebuia să înveţe
meserie de la popa Mochie şi mai ales că de fiecare dată popa îl cinstea ba cu
una ba cu alta, tânărul Vucea se ducea la şedinţe şi accepta să fie medium.
Într-o zi, când se străduia să simuleze intrarea în transă, Vucea a fost
întrebat de popa Mochie:
„-Spune-mi, ce vezi în via mea din
Bogdea?“
„-Părinte, văd un om în cireş!“
„-Ţine-l acolo până mă duc eu la el!“
Şi l-a lăsat pe student acasă, în transă,
a încălecat calul şi a plecat la vie, la Bogdea, cale de circa opt kilometri.
Întâmplarea a făcut ca tocmai în momentul acela să fie, într-adevăr, un om în
cireşul lui de acolo, fiind la vremea cireşelor coapte.
Faptul acesta i-a întărit lui convingerea
că spiritismul pe care-l practica dăduse rezultat şi că Matei Vucea este
mediumul cel mai potrivit. Doctorul Vucea mai trăieşte şi azi şi mărturiseşte
că a simulat intrarea în transă, iar afirmaţia cu hoţul la cireşe i-a venit din
întâmplare, fără să fi văzut ceva în acest sens. Totuşi, popa Mochie l-a
crezut, fiindcă hazardul îşi bătuse joc de el. Încurajat de rezultatele
obţinute la Balta, popa Mochie s-a pornit pe lucruri mari. A găsit în satul
lui, la Ponoare, pe un oarecare Răduică, un tip deştept foc, cu spiritul
umorului. A făcut el, cum a făcut şi i-a intrat popii la inimă, mai ales că s-a
dovedit a fi medium excelent. Aşa de mult l-a convins pe popa Mochie că merită
toată încrederea în materie de spiritism, încât acesta s-a hotărât să-l ducă la
Paris pentru a le arăta prietenilor săi de acolo performanţele la care
ajunsese. Zis şi făcut! A mai vândut ceva pământ, câteva vite, a mai avut ceva
adunătură, l-a luat pe Răduică şi drumul la Paris. Călătoria a durat opt zile
cu trenul. Răduică nu plecase din sat în viaţa lui. Când s-a văzut în lume a
uitat şi de foame şi de sete şi de somn. Mereu era numai ochi şi urechi, să
vadă şi să audă. Într-un cuvânt, să cunoască. Şi uite aşa, cu chiu cu vai, au
ajuns la Paris. A aranjat popa Mochie totul, i-a dat instrucţiunile necesare
lui Răduică, l-a băgat sub o masă şi l-a lăsat să aştepte. Masa era acoperită
cu o faţă de masă mare, ale cărei margini ajungeau până la podea. Când popa
avea să strige: „- Spirite!“, Răduică trebuia să răspundă, apoi urma să înceapă
o conversaţie cu el, Răduică jucând rolul de spirit chemat din cealaltă lume.
Aşadar, totul era pregătit. Până s-ar
aduna musafirii ca să asiste la şedinţa popii, Răduică, frânt de oboseala
drumului, s-a întins sub masă şi somnul l-a prins de îndată. A început şedinţa
şi toţi aşteptau să vadă minunea. A strigat popa Mochie: „-Spirite!“ Răduică
nimic! „-Spirite!“ a strigat popa tare. Răduică, nimic! „-Spirite!“ a răcnit
popa şi a trântit cu pumnul în masă. Răduică a sărit ca iepurele şi, fără să-şi
dea seama unde se află, s-a ridicat cu masa în spinare, făcându-l pe popa
Mochie de ruşine, spre hazul tuturor.
Întâmplarea aceasta l-a supărat foarte
mult pe popă. I-a spus lui Răduică:
„-Îmi făcuşi asta, tu aici rămâi! Cu mine
înapoi nu mai mergi!“
„-Părinte, iartă-mă! Mă luă somnul! Fusei
obosit!“ şi multe altele i-a zis Răduică, dar degeaba.
Popa Mochie nici nu vrea să audă. A luat
popa o birjă şi la gară ţi-e drumul. După birjă a luat-o Răduică. Fugeau caii,
fugea şi Răduică de-i sfârâiau călcâiele pe străzile Parisului. Au ajuns la
gară şi iar a început să se roage de popa Mochie, dar degeaba. Popa s-a urcat
în tren, iar Răduică, neavând bilet, a rămas pe peron. A început să plângă.
L-au văzut nişte ceferişti, l-au întrebat ce-i şi cum şi s-au hotărât să-l
ajute. L-au băgat într-o ladă de scule şi a stat Răduică zile în şir acolo pe
scule, nemişcat. Din când în când, după posibilităţi, în câte o staţie, mai
deschideau cutia şi îi mai dădeau voie lui Răduică să-şi îndrepte oasele şi
să-şi facă nevoile. Când au ajuns în Bucureşti, l-au scos de acolo şi omul l-a
căutat pe popa Mochie.
Când să urce popa într-o birjă, hop şi
Răduică lângă el. Uimit, popa l-a întrebat:
„-Ce-i cu tine aici, omule?“
„-Mă aduse spiritul, părinte!“
Popa Mochie a fost convins că Răduică a
fost teleportat din Paris la Bucureşti prin spiritul său.
Multe asemenea a mai făcut popa Mochie şi
băltenii încă mai au ce spune, dar lucru de mare folos pentru localnici a fost
Banca Soarelui, înfiinţată şi finanţată de popa în Balta, care pe mulţi i-a
ajutat să iasă la liman.
Multă avere a avut popa Mochie, dar din ea
s-a ales praful, pentru că părintele nu s-a ocupat nici de cultura câmpului,
nici de creşterea animalelor. Era zgârcit, zicea lumea, în sensul că tot ce
aduna pentru drumurile de Paris aduna. Multă ştiinţă a avut, dar s-a risipit în
multe şi de toate şi nimic temeinic n-a făcut. Poate o cercetare mai minuţioasă
ar putea scoate la iveală adevărata personalitate a părintelui Mochie. Dumnezeu
să te ierte, părinte![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Preotul Alexandru Popescu zis Mochie,
în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XIV(2003), 15-16 mart., p. 3; 18 mart., p. 3;
în vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 227
– 230; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1098(30
sept.), p. 12;
RUGACIUNEA
LUI IISUS
Compozitorul
Arvo Part
Rugaciunea lui Iisus are zeci, sute, mii,
milioane de versiuni. Câti oameni pe lume, atâtea rugaciuni si suspinuri. Uite
asa… e ca îmbratisarea. Cauti aici si acolo si peste tot ca sa simti
perceptibilul. Îl vrei viu si proaspat. Asemenea sunt si relatiile cu un
cuvânt. Îl privesti din toate unghiurile. Dar nu-l poti apuca. Nu-l poti
cuprinde niciodata.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 77
Valentina
Despre Valentina Gârlă din Iaşi s-a auzit
până departe, în ţară şi străinătate. S-au scris cărţi şi articole despre
dânsa, a participat la diferite emisiuni televizate, participă la întâlniri cu
publicul, altfel spus, trăieşte în mijlocul lumii şi al evenimentelor.
Valentina s-a născut într-o familie
numeroasă. Nenorocirile nu au ocolit-o nici în ani copilăriei, ba dimpotrivă,
au marcat-o pentru tot restul vieţii. Un accident stupid i-a cauzat pierderea
vederii pentru tot restul vieţii. Se părea că totul este pierdut, că va ajunge
o cerşetoare oarecare, aşa cum sunt mulţi. Dar n-a fost aşa. Fetiţa aceea era o
luptătoare. Nu s-a dat învinsă şi Dumnezeu a ajutat-o să fie şi o învingătoare.
Nu s-a lăsat pradă deznădejdii. Cu eforturi, pe care numai Dumnezeu le ştie,
şi-a dezvoltat alte simţuri şi organe de simţ. Aceasta a făcut ca azi să ajungă
o adevărată vedetă.
Valentina a început încă din copilărie să
vadă cu ochii săi interiori. Ştia exact ce se petrece în jurul său, cât şi la
distanţe foarte mari, depăşind astfel cu mult pe cei pe care aveau vederea
perfect sănătoasă. Valentina citea lucrurile şi oamenii. Le descifra trecutul,
prezentul şi viitorul, le descoperea tainele şi bolile, gândurile şi leacurile.
Uşor-uşor, lumea a înţeles că are de-a face cu un adevărat fenomen. Copilăria
şi tinereţea au însemnat pentru Valentina muncă de rob, asprimea vieţii până la
insuportabilitate, umilinţă şi lacrimi. Handicapul de care suferea fizic îi
cauza o suferinţă psihică mult mai mare. Dar nu s-a lăsat învinsă!
Capacităţile sale paranormale au continuat
să se dezvolte, făcând-o pe Valentina tot mai căutată. Au început să-i bată la
poartă medici şi miliţieni. Valentina ştia ca nimeni altul să pună diagnostice,
să indice leacuri, să descopere infractorii.
Se părea că e o biruitoare. Părea numai!
Nenorocirile nu o ocoleau. În urma unei suferinţe necruţătoare, soţul a rămas
imobilizat la pat pentru tot restul vieţii, iar unicul copil s-a stins…!
Şi totuşi…, Valentina a găsit puterea
necesară să meargă mai departe, să nu se dea înfrântă. Şi-a continuat
activitatea în spitale şi pe unde era nevoie de dânsa. Şi era multă nevoie,
fiindcă era şi multă suferinţă în lume. Suferinţă trupească şi sufletească! Iar
dânsa nu putea să rămână indiferentă la aceasta. Uita propriile suferinţe şi se
dedica alinării suferinţei celorlalţi. Înainte de ’89 se vorbea în şoaptă de
Valentina. După aceea, existenţa ei n-a mai fost un secret. Vestea ei s-a dus
până departe, aşa că cei de la NASA au invitat-o în SUA, ca să-i testeze
capacităţile paranormale pe care le avea.
La o discuţie pe care am avut-o cu
Valentina în particular şi apoi într-o emisiune TV, am fost uimit în primul
rând de modestia şi de seninătatea acestei femei. Zâmbetul ei încurajator dădea
speranţă şi celor fără de speranţă. Nu uita niciodată să-i îndrume pe toţi spre
credinţă puternică în Dumnezeu, singurul Doctor adevărat. Radiografia pe
fiecare de la cap până la picioare şi-i spunea ce boli a avut, ce boli are şi
ce primejdii îl pasc în viitor. Dincolo de aceasta, le vorbea de bolile
sufleteşti, de patimile şi apucăturile fiecăruia, de pericolele ce-l aşteaptă.
Totul era exprimat într-o pitorească limbă românească presărată de regionalisme
moldoveneşti. Nu accepta să i se spună „Doamna Valentina“. Replica ei era
dezarmantă: „Când m-am botezat, mi-a pus numele Valentina, nu Doamna
Valentina!“. Era îngrozită de câtă meschinărie sufletească „vede“ în oameni, în
aura lor. Credea cu tărie în posibilitatea de redresare morală a societăţii
româneşti.
Pretutindeni era asaltată de cei care
aveau nevoie de ajutorul ei. Lucrul acesta te uimea. Eram obişnuiţi să vedem
nevăzătorii la colţul străzii cerşind ajutorul trecătorilor. Iată că Valentina
a ajuns în situaţia de a i se cerşi ajutorul de cei consideraţi de societate
„întregi“. Discuta cu oameni învăţaţi şi oameni simpli cu uşurinţă, deşi a
absolvit doar clasa I-a…! Aşa cum s-a spus în repetate rânduri, Valentina este
un fenomen![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Valentina, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XIII (2002), 24-25 aug., p. 5; în vol.
Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 80 – 82;
GLUME
NEVINOVATE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu-ti lasa inima prada unor porniri sumbre
si dusmanoase împotriva aproapelui tau, cauta sa ti le stapânesti si sa ti le
scoti din inima cu puterea credintei si cu lumina mintii sanatoase si vei avea
liniste în suflet. „Eu întru nerautate am umblat” (Psalmul 25, 1). Asemenea
porniri apar adeseori în strafundul inimii care nu s-a obisnuit sa le
stapâneasca si cel ce le are va fi mereu mohorât, dus pe gânduri, greu se va
suporta pe sine, greu îl vor suporta si altii. Atunci când îti vin, cauta sa-ti
impui o alta stare sufleteasca, fii vesel, fa glume nevinovate si pornirile
rele se vor risipi ca fumul. Cunosc din experienta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 66.
VINOVATIA
IN PROCENTE
Arhimandritul
Zaharia Zaharou
Trebuie sa învatam sa ne vedem propria
greseala, când ajungem la vreo neîntelegere, de pilda. Îmi amintesc ca o
pereche a venit la Parintele Sofronie – erau certati – si era limpede ca unul
era mai vinovat decât celalalt. Si Parintele Sofronie a întrebat-o pe sotie:
„Cât la suta crezi ca esti de vina?” A raspuns: „Doar cinci la suta. Dar sotul
meu este nouazeci si cinci la suta vinovat”. Si Parintele Sofronie i-a zis:
„Atunci îndreapta acel cinci la suta si sa vedem daca celelalte nouazeci si
cinci la suta mai ramân!” Aceasta este ceea ce face adesea ca slujirea
duhovnicului sa fie o sarcina grea, primita cu nerecunostinta de cei care se
spovedesc: iarasi si iarasi trebuie sa arate aspectele negative, greseala
cuiva. Sa aduca acea persoana la întelegerea greselii, asa încât sa poata sa ia
vina asupra sa. Pentru ca numai atunci are loc vindecarea. Pâna nu luam vina
asupra noastra, nu vom afla odihna, precum spun monahii veacului al patrulea.
Arhimandritul Zaharia Zaharou, Largiti si
voi inimile voastre!, traducere de monahia Mariam Vicol in colaborare cu
monahiile Tecla si Fevronia de la Essex, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2009, p.
292
Pr.
Gheorghe Cunescu
La
3 august 1914 se năștea în Sculenii Orheiului, din părinți răzeși moldoveni ,
Părintele Gheorghe Cunescu.
De la mama sa Iulia Săndulencu a învățat
nu numai limba străbună, ci și dragostea de neam, de Biserică, de suflet
românesc. A urmat școala primară și cea medie în Balotina.
Descoperindu-și chemarea spre cele ale
preoției încă de timpuriu, n-a rezistat imboldului lăuntric și și-a îndreptat
pașii spre Seminarul Teologic din
Chișinău. S-a remarcat repede prin comportare și inteligență. A continuat studiile
la Facultatea de Teologie din aceeași localitate, fiind ucenic apropiat al
multor profesori, personalități de renume ale culturii teologice interbelice.
Licența și-a luat-o la catedra Prof. Pr. Valeriu Iordăchescu cu teza Raportul
dintre artă și morală.
Precipitându-se evenimentele, a fost
nevoit să-și întrerupă cursurile de doctorat în teologie. S-a căsătorit în
iulie 1941 cu învățătoarea Ana Cegoreanu, a fost hirotonit preot în 1942 pe
seama parohiei Șoldănești(Orhei). A fost nevoit să se refugieze cu familia
dincoace de Prut.
De-a lungul activității sale pastorale,
până la pensionarea din 1975, a funcționat ca preot paroh la parohiile
Panaghia(Dj), Luieru(MS) și București.
Ca preot, Părintele Gheorghe Cunescu nu a
precupețit nici un efort de a sluji cu devotament Altarul și enoriașii, de a-și
face în mod conștiincios datoria față de Biserica străbună.
Activitatea Părintelui Gheorghe Cunescu nu
s-a limitat numai la cea pur preoțească, de liturghisitor, predicator și
conducător spiritual de obște. În sufletul său a găsit mult mai mulți talanți,
pe care s-a străduit din răsputeri să-i valorifice. Printre aceștia, cel de
cărturar a fost pe primul loc. S-a remarcat de timpuriu în publicistică,
,,Tribuna Tinerimii” din Chișinău deschizându-i larg porțile încă din
1938. Nu putem enumera aici titlurile
tuturor articolelor, studiilor, eseurilor și recenziilor publicate de către
Părintele Cunescu timp de o jumătate de veac. Enumerăm doar câteva din
publicațiile la care a colaborat, pentru a ne da seama, cât de cât, de
capacitatea sa și spiritul de dăruire: ,,Raza”, ,,Luminătorul”, ,,Oltenia
Muncitoare”, ,,Telegraful Român”, ,,Vatra”, ,,Steaua”, ,,Tribuna”, ,,Mitropolia
Ardealului”, ,,Mitropolia Banatului”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica”,
,,Luceafărul”, ,,România literară”, ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Mitropolia
Olteniei”, ,,Glasul Bisericii”, ,,Studii Teologice”, ,,Ortodoxia”, ,,Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, ,,Revista Cultului Mozaic”, ,,Ramuri”, ,,Orizont”,
,,Albina”, ,,Credința”, numeroase ,,Îndrumătoare” eparhiale etc.
Observând prestigiul de care se bucurau
publicațiile respective în țară și străinătate, înțelegem și valoarea
colaboratorului lor Gheorghe Cunescu. Facem precizarea că materialele publicate
de către dumnealui erau contribuții de prima mână pentru istorie, istorie
literară, teologie etc. Observând, de asemenea, denumirile revistelor la care a
colaborat și locul lor de apariție(Chișinău, Craiova, Sibiu, Tg. Mureș,
Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, București etc.), înțelegem activitatea publicistică
a Părintelui Gheorghe Cunescu ca pe o caldă și scumpă îmbrățișare făcută
pământului românesc.
Despre ce a scris Părintele Cunescu de-a
lungul unei jumătăți de veac? Despre toți și despre toate. Și nu orice! Dar
nici oricum! Câteva subiecte dacă vom enumera, considerăm că cititorul nostru
va fi, cât de cât, edificat asupra evantaiului atât de bogat de teme și
probleme, pe care și-a propus să le pună în discuție și, de cele mai multe ori,
să spună lucruri de referință: Mihai Eminescu, Avram Iancu, Tudor Arghezi,
George Enescu, Mihail Sadoveanu, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuși, Alexe
Mateevici, Ion Jalea, Gala Galaction, I. G. Ștefănescu, Iuliu Scriban, Octavian
Goga, M. Berezovschi, Antonie Plămădeală, Antim Nica etc.
Uneori a publicat chiar interviuri cu Ion
Țuculescu, Perpessicius, Tudor Arghezi, Ion Petrovici, Șerban Cioculescu,
Valeriu Anania și alții.
Activitatea publicistică nu s-a oprit nici
ea la periodice. Studiile Părintelui Gheorghe Cunescu s-au extins de multe ori,
căpătând dimensiunile unor cărți. Nici atunci cercetările nu s-au oprit,
fiindcă unele teme atât de mult –au obsedat, încât au generat chiar câte un
serial de volume. Dintre cărțile publicate amintim: Pe urmele lui Gala
Galaction(București, 1982), Pe urmele lui Ion Agârbiceanu(București, 1990) ș.
a. A colaborat la numeroase volume colective, precum L-am cunoscut pe Tudor Arghezi(1981),
Ceasuri de seară(1982). A îngrijit ediții din și despre clasici: Gala
Galaction, O lume nouă(1970), Gala Galaction, Opinii literare. Despre scriitori
și cărți(1979), Mihai Eminescu(1987).
Impresionați de munca, uneori benedictină,
a Părintelui Gheorghe Cunescu, pentru a scoate la lumină noi valori ale
culturii române, mulți oameni de cultură s-au referit, în scris, la activitatea și opera sa: Șerban
Cioculescu, Ion Pas, Demostene Botez, Ioan Alexandru, Ion Apostol-Popescu, Paul
Dugneanu, Gabriel Cocora, Alexandru Bardieru, A. Radu, Gh. Papuc, Florentin
Popescu etc.
Personal am fost un privilegiat, fiindcă
mai mulți ani am corespondat cu Părintele Gheorghe Cunescu.
Până în ultimele zile de viață(28
decembrie 1995), Părintele Gheorghe Cunescu era prezent la biserică, la
bibliotecă, la arhive, la simpozioane, conferințe, congrese, la edituri, la
redacții, dar pe unde nu era! Robust sufletește, sănătos, plin de proiecte care
de care mai îndrăznețe, lucra cu frenezie, sperând că le va termina pe toate!
Nu știm și nu vom ști niciodată dacă a
spus tot ceea ce a avut de spus prin
graiul și condeiul său, dar știm că a lăsat o brazdă adâncă în ogorul culturii
românești[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] A se vedea și Pr. Gh.
Cunescu - 75 de ani(1914 - 3 aug.
- 1989), în ,,Telegraful Român", Sibiu, 1989, nr. 35-38, p. 6.
FERICIREA
Odată călătoreau trei femei și deodată văd înaintea lor, într-o groapă,
o femeie ce căzuse acolo. Spre surprinderea lor, și-au dat seama că pe acea
femeie o cheamă Fericire.
Atunci prima femeie îi spune:
–
Fericirea mea, vreau să mă faci frumoasă!
Îndată s-a transformat într-o femei
frumoasă și, fericită, a plecat.
A doua femeie s-a adresat Fericirii și i-a
spus:
–
Vreau să devin bogată.
Îndată a apărut înaintea ei un sac plin cu
aur și diamante, pe care femeia l-a înșfăcat și ca plecat.
A treia femeie aștepta tăcută. Fericirea,
din acea groapă în care se găsea, i-a strigat:
–
Spune și tu ce vrei să-ți dau?
A treia femeie s-a plecat, a întins mâna
ei și i-a spus:
–
Dă-mi mâna ta!
Și îndată a scos-o pe Fericire din groapă.
Apoi și-a continuat drumul…
Dar Fericirea a zâmbit și a urmat-o
oriunde mergea…
CONTEMPLAREA
Sfantul
Sofronie Saharov
Atunci când contemplam întelepciunea
dumnezeiasca în frumusetea lumii create, suntem în acelasi timp atrasi înca si
mai puternic de frumusetea nepieritoare a Fiintei Dumnezeiesti descoperite noua
de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divina. În nazuinta
noastra de a face din cuvântul Evangheliei substanta întregii noastre
existente, suntem eliberati prin puterea lui Dumnezeu de sub stapânirea
patimilor.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 162
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu