Naşterea
DOMNULUI în porfira Suferinţei Poeţilor CRUCII
„Cât
de smerit şi cât de puternic eşti, Pruncule!
Judecata Ta e puternică, iubirea Ta e dulce;
cine Te-ar putea înţelege? Tatăl Tău e în cer şi
Mama Ta pe pământ, cine Te-ar putea tâlcui?”
(Sfântul Efrem Sirul)
Vibrările, urările şi speranţele lor, destramă năframa-nserării din
bezna închisorii în Noaptea ALBĂ, ce picură balsam peste rănile, suferinţele şi
strigătele celor mulţi.
Poeţii Crucii hărăziţi de Maica Domnului, Fecioara MARIA – VLAHERNA -
CARPATINA, adună în inimile evlavioşilor creştini, crâmpeie de cer pe care
înfloresc printre lacrimi şi sânge, dâre de lumină răsfirate-n Colindele NAŞTERII Domnului.
Radu Ştefan Demetrescu – Gyr (1905-1975),
argeşean de aur, de Muscel, a absolvit cu Magna
cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Conferențiar
universitar, doctor în filologie, scriitor
cu premii literare şi academice, devine cel
mai mare poet al Crucii și deţinut politic religios, mărturisitor mistic. A
creat în catacombele Academiei – Aiud, în cei 23 de ani de cercetare...,sute de poezii în memoria sa, transmise memoriei
confraţilor de suferinţă, care au îmbrăcat peste zeghea carcerală a regimului
de exterminare, aura geniului, înveşmântată în sofianismul isihast al
Filocaliei noastre carpatine.
Radu Ştefan Demetrescu-Gyr – Arhanghelul liric al Crucii, sfinţit de
mireasma dulce-sacră a CUVÂNTULUI, a prins în vâltoarea Jertfei şi a Suferinţei
surghiunului fioroasei temniţe habsburgo-tereziene Aiud, zvâcnirea harică de sine, ca o pasăre măiastră de nea, zmulsă din
cuibul tinereţii sale, sub Clipa înflorită pe Iia Scutecelului de lumină al Ziurelului
de Ziuă, ce i-a înfăşat Celula, Zarca, Temniţa în colindul pâlpâirilor de stele
ale corului serafic de Sus, unit cu-al Madrigalului sacru de jos.
COLINDĂ
„A venit şi-aici Crăciunul/ să ne
mângâie surghiunul./ Cade albă nea/ peste viaţa mea,/ peste suflet ninge,/ cade
albă nea/ peste viaţa mea,/ care-aici se stinge!//
Steaua prinde să lucească/ peste
ieslea-mpărătească/ şi din nou trei magi/ varsă din desagi/ smirnă şi tămâie,/ îngerii
de sus/ magilor le-a pus/ cerul sub călcâie.//
Lumea-n cântec se deşteaptă,/ pe Mesia îl
aşteaptă./ Zâmbete cereşti/ intră pe fereşti/ şi în orice casă/ şi în orice
gând/ arde tremurând/ câte-o stea sfioasă.//
Numai temniţa posacă/ a-mpietrit sub
promoroacă./ Stăm în bezna grea,/ pentru noi nu-i stea,/ cerul nu s-aprinde,/ îngerii
grăbiţi,/ pentru osândiţi/ nu aduc colinde.//
Tremură albastre stele/ peste lacrimile
mele./ Dumnezeu de sus/ în inimi ne-a pus/
numai lacrimi grele,/ Dumnezeu de sus/ în
inimi ne-a pus/ pâlpîiri de stele...//
Maica Domnului Curată,/ ad-o veste minunată!/
Înfloreşte-n prag/ zâmbetul Tău drag,/ ca o zi cu soare./ Zâmbetul Tău drag/ îl
aşteaptă-n prag/ cei din închisoare!//
Peste fericiri apuse/ pune mila Ta, Iisuse!/
Cei din închisori/ Te aşteaptă-n zori,/ pieptul
lor suspină,/ cei din închisori/ Te aşteaptă-n zori/ să le-aduci lumină!//
O, Iisuse Împărate,/ iartă lacrimi şi
păcate!/ Vin de-alin uşor/ rănile ce dor,/ cerul ni-l descuie,/ noi te-om
aştepta/ căci pe Crucea Ta/ stăm bătuţi în cuie!”
(Poezia în Cătuşe, Antologie, prefaţă, note, prof. univ. dr. Aurelian I. Popescu, Ed. Omniscop,
Craiova-1995)
Constantin Aurel Dragodan (1919-2000),
fiind vlăstar al naționalismului, regimul roşu i-a întrerupt studiile de Drept,
obligându-l să urmeze vreme de 22 de ani,regimul
de groază, ca deţinut politic religios,din
fioroasele temniţe, Jilava, Văcăreşti, Aiud, Alba-Iulia, Piteşti, Tîrgu-Ocna,
Caransebeş. După eliberare şi-a luat
licenţa în Filologie, funcţionând ca profesor. Ajunge un eminent poet şi un
zelos mărturisitor.
Pecetea Naşterii Sfântului Prunc l-a cuprins în peştera celulei râncede unde
mocneau tăciunii foametei încleştaţi în sloiuri de gheaţă, în vâlvătăi
de-asupriri şi-n lanţuri de galere, unde pâlpâirea de viaţă i-a aprins sufletul
ca un candelabru pe cer, înmugurind rănile sufletului, în lumini astrale pe
ramurile cleste ale Neamului sfânt.
COLIND
„Colindăm flămânzi
şi goi/ În pridvor de gând./ Anii cern zăpezi pe noi,/ Vise aprinzând.// Zac la
uşă drugii grei,/ Rănile ne dor,/
Lanţurile-s clopoţei,/ Ruga noastră-i cor.// Magii merg, tustrei acum/ Către Vicleim./ Numai steaua noastră-i
scrum,/ Drumul nu-l mai ştim.// Doamne, mîna să-Ţi întinzi/ Peste robii Tăi,/
În adâncuri să ne-aprinzi/ Stea de vâlvătăi.// Vom porni din închisori,/ Fulguiţi
de nea,/ Ca s-ajungem până-n zori/ Lângă ieslea Ta.// Drept tămâie-am pregătit/
Lacrimi grele-n căni,/ Aur – lanţul ruginit,/ Smirnă – sînge-n răni.//
Suferinţa vom uita/ Sub cereşti lumini,/ Serafimii vor cânta/ Încărcaţi de
crini.// Inimile, în cununi,/ Vom aduce-n dar,/ Peste jertfa lor s-aduni/
Nimburi mari de har!”
Refren: Linu-i lin cântăm la geam/
Noi colinde pentru neam. (Constantin.A.
Dragodan, Itinerare în lanţuri – Poeme
1945-1964, Ed. Ramida, Bucureşti, 1992)
Gheorghe Popescu – Vîlcea (?)
Licenţiat în Teologie la Chişinău
şi în Litere şi Filosofie la Bucureşti. Luptă pe frontul din Răsărit ca ofiţer
rezervist, decorat cu Ordinul „Coroana
României” cu spade, în grad de cavaler cu panglică de „Virtutea Militară”. A fondat Mişcarea de Rezistenţă – Vlad Ţepeş II,
pentru care a fost „recompensat” cu 16 ani grei în închisorile comuniste la
Jilava, Văcăreşti, Aiud, Lugoj, Gherla. După eliberare a funcţionat ca profesor
de română şi franceză. A publicat volumul de versuri „Cuvinte din temniţă”,
Bucureşti-1991.
Colindul său pogoară spiritul mistic şi forţa creatoare peste
agonisitele frumuseţi ale Pantheonului străbun în care sălăşluiesc menirea,
slujirea şi dăinuirea Neamului.
COLIND DIN ROBIE
„A venit şi sfînta
noapte de Crăciun,/ Să ne-aducă Leru-i Doamne în surghiun./ Picură printre
zăbrele-un colţ de stea/ Miruind cu raza-i blîndă viaţa mea./ La fereastra
amintirii stau şi-ascult/ Velerim şi Veler Doamne de demult.// Lîngă temniţa de
plumb şi mucegai,/ Poposit-au un moşneag şi cu trei crai:/ Au cătat să vază
feţe omeneşti/ Şi-au văzut doar oblonitele fereşti.// Maica sfîntă toată
noaptea a umblat,/ Ca să afle un sălaş pentru-nnoptat./ Cad tăcerile de nea
şi-apasă greu,/ Peste iesle unde-i pruncul Dumnezeu.// Suflă-amarnic, suflă
crivăţul hain,/ Peste ţară numai jale şi suspin./ Plînge mama-n vatră, plîng
copii-n blid,/ Tot mai cruzi, irozii stepei ne ucid.// Zăvorîte uşile tac în
ţîţîni,/ Nu mai vin colindători ca-n anii buni,/ Moş Crăciun nu mai aprinde-n
pom făclii,/ Iar coliba şi sălaşul sînt pustii.// Numai sfintele colinde
îngereşti,/ Se revarsă, undelemn, din slăvi cereşti,/ Vin heruvi şi vin serafi
cu mîini de crin,/ Să ne mîngîie pe frunţile de chin.// Şi-n cătuşele robiei ce
mă strîng,/ Velerim din amintire-ngîn şi plîng,/ Şi spre maica, din sătucul
troienit,/ Cu arhanghelii în noapte am pornit.” (Poeţi
după Gratii, vol. 2, op. cit.)
Valeriu Gafencu (1921-1952) era student
la Drept şi Filosofie, când secerea ateismului roşu s-a împlântat în ramurile
sale puternice ce odrăsleau înspre o Corolă a frumuseţii majestuoase a Trunchiului-STEJAR,
înălţat să stea de strajă la hotar. Poet sensibil, trăitor mistic, isihast
mărturisitor arzând în plenitudinea unui Sfânt
al Închisorilor. În albastrul
ochilor săi de Primăvară abia înflorită, s-a podidit tot cerul străbun în
străfulgerarea viforului de doină şi a aurei de legendă.
Viaţa scurtă hărăzită, retezată de Irozii roşii, i-a fost un Rug Aprins
în care a străluminat continuu Frumuseţea
Maicii Domnului. Tinereţea în pârgul frumuseţii angelice i-a fost tămâiere
în celulele reci, cu lacăte grele şi cătuşe de fier. Gândul său curat, smirnă
rară i-a oblojit rănile sfâşiate ca ofrandă a durerii. Viforul de ură l-a
zgâlţâit din temelii, dar mâna Fecioarei
Maria i-a fost mângâiere sacră. Trupul i-a ars în asceza suferinţei,
înflorindu-i sufletul Mireasă – Crin
printre zăbrele întru mireasmă de cer, al cărui nimb serafic trăia deasupra
înţelegerii spirituale.
ÎN INIMA ROBULUI
„Domnu-Şi face
ieslea Lui/ În Noaptea Crăciunului./ Flori de crin din ceruri plouă/ Peste
ieslea Lui cea nouă/ Şi din flori picură rouă/ Peste ieslea Lui cea nouă.//
Cântă robii Domnului/ Înjugaţi la jugul Lui/ Pe malul Trotuşului/ Dar cântarea
lor e mută,/ Că-i din suferinţă smulsă,/ Şi-i cu rugăciuni crescută.// Stă un
copilaş în zare/ Şi priveşte cu mirare/ O fereastră de-nchisoare./ Lângă micul
copilaş/ S-a oprit un îngeraş/ Ce-i şopteşte drăgălaş:// -Azi Crăciunul s-a
mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-I Domnu-ntemniţat;/ Şi copilul cel din
zare/ A venit de sărbătoare/ Să trăiască Praznic mare./ Un Crăciun la
închisoare.”
(NU
UITA CĂ EŞTI ROMÂN! – Cântece şi
poezii patriotice, ed. a II-a,
Ed. Agaton, Făgăraş-2018)
Zorica Laţcu – Maica Teodosia de
Vladimireşti (1917-1990), dublu lic. în Filologie clasică şi Filologie
modernă, preparator universitar la Institutul Român Lingvistic Bucureşti. A
colaborat la „GÂNDIREA” – Gândirea Elitei româneşti. Poetă înnăscută a
devenit prin trăirea creştină o LIRĂ orfeică a lirismului misticii ortodoxe.
Zorica Laţcu s-a întrupat din esenţele tari şi aristocrate ale
spiritului valah, întruchipând duhul autentic, patristic, filocalic al liricii
carpato-danubiano-pontice.
Marea poetă mistică şi-a cernut suferinţa neamului prin propria
suferinţă în temniţele atee ale regimului roşu care a făcut din Regat, o
România penitenciară.
Patriarhul vâlcean, Justinian
Marina, Părintele Naţiunii, o preţuia în mod deosebit numind-o, pe Maica de Vladimireşti, „Perla
monahismului românesc!”
COLIND
„Lerui, Doamne,
Ler,/ Din înaltul Cer,/ Cerne Maica, cerne,/ Fulgii moi i-aşterne,/ Nimeni să
nu-i vadă/ Urma prin zăpadă,/ Să nu se cunoască/ Ce fiu va să nască.// Lerui,
Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Coboară, coboară/ Preasfânta Fecioară;/ Dar pe
unde merge/ Urma I se şterge,/ Taina din vecie/ Nimeni să n’o ştie.// Lerui,
Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Intră’n staul, iată/ Maica Preacurată/ În staul
de vite,/ Pe paie strujite,/ Să nu se cunoască/ Ce fiu va să nască.// Lerui,
Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Cerne luna, cerne,/ Raze albe-aşterne,/ Lumină
cerească/ Din iesle să crească,/ Razele’n zăpadă/ Îngeri să le vadă,/ Din
înaltul Cer./ Lerui, Doamne, Ler!...”
(Zorica Laţcu, Osana Luminii,
Ed. „Credinţa strămoşească”, 2016)
Nichifor Crainic (1889-1972),
profesor universitar doctor, academician,
ilustru teolog, eseist, filosof, scriitor, poet al „Şesurilor natale” în „Ţara
de peste veac”, în Ţara
frumoasă ca soarele de pe cer, pe care a slujit-o şi a slăvit-o cu o
nemărginită înflăcărare naţionalist-creştină. Devenit poet mistic în închisoare, cu volumul scris oral la Aiud, Şoim peste prăpastie. A fost un publicist de prestigiu şi Părinte al „GÂNDIRII”.
Ca deţinut politic religios, a încununat temniţele Văcăreşti şi Aiud.
Nichifor Crainic
s-a revarsat prin suferinţa trăită în temniţă înspre poporul său, cel suferind,
de afară, ca o vioară fermecată pe
inimile flămânde de zborul mistic şi licăririle tăinuitelor fântâni de
curcubeie ce-i ţâşneau din culcuşul de-azur al harului.
MAGII
„V-aţi făurit un
vis de-acele/ Ce-au fost aievea-n Canaan,/ Străvechi tălmăcitori de stele/ Sub
cerul din Iran.// Întinderea scîntîietoare/ Pălia-n adîncuri ca un fum,/ Cînd
călăuza de vîlvoare/ V-a luminat a drum.// Şi-a fost că zile după zile/ Pe
creştet steaua vă lucea./ În pas molatec de cămile/ Călătoreaţi cu ea.// Păreau
picaţi pe cer curmalii/ Umbrind răcoare de fîntîni;/ În golul mort urlau
şacalii,/ Dar voi, trei magi bătrîni,/ Sporind din semnul peste fire/ Tăria
cugetului slab,/ Treceaţi paraginile-asire/ Şi haosul arab.// Treceaţi cu
ochii-n steaua care,/ Cu vrăji în minunatu-i chip,/ Tîra trei umbre legendare/
Pe drumuri de nisip.../ O. magi, pe curgerea de veacuri,/ Tremurătorul strop de
foc/ Ni-arată căi fără conacuri/ Spre tainicul noroc.// Şi de-am crezut într-o
minune,/ Dureri – potop nenumărat - / Legenda voastră nu le spune,/ Dar noi
le-am îndurat.// Şi, peste măguri de ruine,/ Acelaşi crez vizionar/ Anină
marile destine/ De-acelaşi strop de jar.// Pe frunţi cu magica lucoare,/
Străbatem neguri şi vîltori,/ Spre zarea veşnic schimbătoare/ Statornici
călători.// Treptat se face cînt obida,/ Iar îndoielile – temeiu:/ Ne-mbracă
steaua cu hlamida/ Cerescului poleiu.// Şi-n fulgerarea-i diafană,/ Prin vremi,
o magi, vă străvedem - /Cutezătoare caravană/ Sosind în Betleem.”(Nichifor
Crainic, Poezii alese – 1914-1944, Roza Vînturilor,1990)
Virgil Mateiaş (1909-1995),
licențiat în Drept, avocat de Făgăraş, înrolat ca ofiţer, în războiul de
re-reîntregire, decorat cu Ordinul „Bărbăţie
şi Credinţă” cu spade cls. a III-a şi „Coroana
României” cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară. A urmat apoi
drumul deţinutului politic religios, pe vreme de năpastă şi primejdii 13 ani.
Iconostasul suferinţei sculptat în atelierul terorii regimului
concentraţionar, redă icoana marelui poet de o remarcabilă sensibilitate
reflectată în generaţiile ce-l înţeleg.
VINE MOŞ CRĂCIUN
„Azi, Moş Crăciun
se-mbracă suversiv/ În pelerina lungă de zăpadă,/ Că e pribeag de zece ani şi
vrea/ Ca nimeni să nu-l ştie, nici să-l vadă.// Aşa încât, îţi va veni-n
fereastră/ Şi-ţi va grăi uşor, am înnoptat,/ Tu să-nţelegi că-i Dumnezeu la
uşă/ Şi să-i răspunzi: da, da, Te-am aşteptat!// De-ar fi venit cu magi şi cu
păstori,/ S-ar fi aprins luminile din Cer;/ Ori noi trăim aci adânci fiori/ Cu
bietul Moş Crăciun fugar, prin ger.”
[23 Decembrie, 1953, Securitatea Braşov, celula 8.](Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi..., Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1999)
Vasile Blănaru-Flamură (1913-2000),
absolvent al Academiei de Teatru şi Cinematografie – Secţia literară-Iaşi, în
1937. Reputat jurnalist, strălucit reporter de război şi remarcabil poet, prin
volumul de poezii, „Talazuri”-1939. Pentru
crezul său în Cerul şi Pământul străbun, regimul roşu l-a arestat în anul 1949 şi
condamnat la moarte. Iubirea de Dumnezeu şi de Neam i-a comutat pedeapsa
capitală, executând 12 ani de infern, care l-a pregătitor ulterior pentru Paradisul celest. După ieşirea din Infernul
concentraţionar a strălucit prin Condeiul său miraculos, cu o bogată zestre
mărturisitoare, la care a adăugat un alt volum de poeme, scris în memorie, în
temniţele prin care a suferit, Crini
printre Zăbrele.
COLIND ÎNCĂTUŞAT
„Lerui, Doamne,
lerui, ler, lerui!/ e deschisă poarta cerului./ Lerui, Doamne, în colind şi
vers!/ Steaua ce opritu-s-a din mers/ s-a-nfrăţit cu magii diadem,/ hăt, sub
crugul altui Betleem.// Lerui, Doamne, leroi şi leroi./ Tacă noaptea să tăcem
şi noi./ Doarmă-n paza ultimului sol,/ pe icoana maicii din pristol,/ veacul
care ni s-a frânt şi nu-i/ Lerui, ler spre ţara nimănui!// Se înalţă glasuri în
sublim:/ Slavă ţie, sfânt Ierusalim!// Prin colind le spunem tuturor/ Stelelor
oprite în sobor/ că un ler şi înc-un an apus,/ că-i cernit şi straiul gerului/
Lerui, Doamne, lerui, ler, lerui.// Anilor ce ni s-au frânt aici./ Lerui, ler,
sub aştri – licurici,/ astăzi pentru toţi ce nu mai sânt/ Lerui, Doamne, lor,
în legământ!// Iar celor ce încă n-au plecat/ Lerui, ler...colind descătuşat!”
– Aiud, 1962.
(V. Blănaru-Flamură, Crini printre
Zăbrele, Sepco, 2000)
Sergiu Grossu (1920-2005), dublu
licențiat în Litere şi Filosofie, cu „Magna
cum laude” şi studii teologice, încununează tărâmul sacru dintre „Marile
ape” – Basarabia, după Bogdan P. Haşdeu, Alexei Mateevici, Valeriu
Gafencu, Ioan Ianolide, Andrei Ciurunga, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu,
preoţii Vasile Ţepordei şi Sergiu Roşca, Eugen Coşeriu, Grigore Vieru, Mihai
Cimpoi, Anatol Petrenco ş.m.a.
Înrolat în Oastea Domnului, ajunge un general-condeier
în slujba lui Dumnezeu. După ce a adus jertă curată în temniţele comuniste
Aiud, Canalul Morţii, a emigrat la Paris, unde surprinde lumea subţire a
Diasporei cu o prodigioasă activitate literară, redescoperind sensul iniţial al
Poezia, cel divin, religios, mărturisitor întru Hristos.
Mlădiţă a CUVÂNTULUI divin, slova
lui Sergiu Grossu, slăveşte viersul românesc în plenitutidea simfoniei sale
serafice, îmbrăcând straiele de cer ale simplităţii, îngenunchind cu smerenie
de monah în taina tărâmului de aur al poeziei religioase.
ÎN
NOAPTEA SFÂNTĂ
„În Noaptea Sfântă
de Crăciun,/ Pe drumul nins de lună,/ Trei magi călări, cu suflet bun,/ Aleargă
împreună.// De unde vin? Cum se numesc?/ Ce doruri îi frământă?/ Spre-o iesle
ei călătoresc/ Şi cerurile cântă.// Şi cântă-n inimile lor,/ Aprinsă, bucuria:/
Azi S-a născut un Salvator,/ Azi S-a născut Mesia.// Nu simţi fiorul de atunci/
Şi-n noaptea asta, frate?/ Iisus te-aşteaptă să-I arunci/ Povara de păcate.//
El stă în ieslea Lui şi azi,/ Iertare dând şi viaţă./ Încearcă în genunchi să-I
cazi/ Cu inima-ţi de gheaţă.// Mărturiseşte-I fapta rea/ Şi-a patimii revoltă -
/ Şi-o albă, minunată stea/ Va răsări pe boltă!// Vedea-vei îngeri şi lumini/
Pe umerii tăi şubrezi,/ Când vei veni să I te-nchini/ Cu ochi smeriţi şi
umezi.” (Sergiu
Grossu, Pietre de aducere aminte, Ed.
<<Oastea Domnului>> -
Sibiu, 2002)
Eugenia Indreica Damian (1925-2015)
Cea mai bună prietenă de suferinţă şi apoi de har a marei mărturisitoare
şi eseiste creştin-ortodoxe Aspazia Oţel
Petrescu, s-a cernut într-o Auroră boreală a Liricii. Luminată de candoarea
unui suflet frumos, fiică a Harghitei, a
ars întru Mântuitorul Hristos, Care i-a vibrat în inima sa îmbobocită,
mireasma fascinaţiei versului diafan, răsfânt în cultul străbun şi iubirea de
Patrie. Era studentă la Facultatea de Istorie Cluj, când securitatea i-a frânt
aripile primăverii vieţii, azvârlind-o sub povara celor 12 ani de temniţă la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava,
Botoşani, Arad.
COLIND
„Spre ferestre-ndepărtate,/ Florile dalbe,/ Inima mea drumuri
bate,/ Florile dalbe./ Şi port
steaua-ntr-un răsuflet,/ Florile dalbe,
Creangă de colind în suflet,/ Florile
dalbe./ Şi mă duce, mă tot duce,/ Florile
dalbe,/ Suflă crivăţ la răscruce,/ Florile
dalbe./ Şi mă-ntoarnă-nvolburată,/ Florile
dalbe,/ Cu copilăria toată,/ Florile
dalbe./ Şi să-mi vină, să-mi tot vină,/ Florile dalbe,/ S-arunc bulgări de lumină,/ Florile dalbe./ Ci botează-mă cu stele,/ Florile dalbe,/ Doamne,-n visurile mele,/ Florile dalbe./ Şi botează încă-o dată,/ Florile dalbe,/ Anii Ciucului de piatră,/ Florile dalbe./ Cu mari volburi de ninsoare,/ Florile dalbe,/ Cu duh blând de sărbătoare,/ Florile dalbe.” – scris în memorie şi transmis colegelor,
în temniţa Miercurea Ciuc.
(Poeţii după Gratii,
Mănăstirea Petru Vodă, 2010)
Dumitru Oniga (1925-2015), a
iubit de mic poezia, astfel că în clasa a III-a de liceu ştia pe de rost
aproape toate poeziile lui Eminescu. Era un împătimit al cititului. De altfel
cartea i-a salvat viaţa. Pe 21 Ianuarie 1941, între rebeliune şi lovitura de
stat, elevii şi studenţii naţionalişti demonstrau prin cântece patriotice pe
străzile oraşelor. La Suceava într-un astfel de marş se afla printre liceeni în
costum naţional şi Dumitru Oniga, care plecase de la şcoală şi neavând servietă
şi-a băgat cele 3 cărţi la brâu. Un glonte rătăcit i s-a înfipt printre cărţi
în burtă, perforându-i intestinele. Graţie eminentului chirurg Traian Bona, operaţia a reuşit, dar
situaţia i s-a agravat, căci a venit siguranţa care l-a trimis la închisoarea
din Cernăuţi. Avea 15 ani şi a fost cazat
într-o clelulă la etajul I, deasupra celulei în care a fost închis marele
compozitor- martir Ciprian Porumbescu.
A fost transferat după 10 luni la Academia Aiud, unde conferenţiau, misticii Valeriu Gafencu, Iaon Ianolide, Nicu Mazăre,
Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Marin Naidim,
Iulică Bălan, Costică Pascu, Jean Agapie
ş.a.
De la Aiud, Dumitru Oniga a ajuns la penitenciarul
Alba-Iulia, unde a cunoscut alte personalităţi de elită ale ţării, Ion Gavrilă Ogoranu, marele luptător al
Rezistenţei Anticomuniste, muzicologul
Mircea Morărescu, fraţii săi, poetul
Dragoş Morărescu şi arhitectul Morărescu, ucis cu Alexandru Moldovan de securitate (pe primii
trei am avut privilegiul să-i cunosc destul de bine), Paul Miron, fraţii
Voicescu ş.a. Eliberat în 1945, rearestat în 1948, pentru 8 ani la Aiud,
eliberat în 1956, arestat în 1958, trimis la Canal în 1959, până la eliberarea din
1964. A ajuns subinginer şi renumit poet.
Elevul Oniga şi-a strâns chinul şi durerea filtrate prin suferinţa
primăverii sale, în Crinul inimii, ca într-un teasc încins, nu cu cercuri de
fier, ci cu cercuri de lacrimi şi sânge, spre a curge esenţa Dorului, DARUL
licoarei sublime a creaţiei sale angelice.
COLIND
„Colind străbun
cules de pe psaltiri/ Te-a scris o mână slabă de bătrân,/ Ţi-a pus miros de
smirnă şi de fân/ Cum spun în carte sfinte proorociri.// Sub geamul închisorii
mai rămân/ Doar fulgii de zăpadă cu-amintiri,/ Colindul vechi cules de pe
psaltiri/ Se stinge-n fum de smirnă şi de fân./ Prin ce hrisoave vechi şi-n ce
trecut/ Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun?!/ Vibrezi adânc, ca u colind
străbun/ Te bucuri de Iisus cel Nou Născut.// Şi lacrimile-n taină se adun/
Pe-acelaşi drum de lacrimi cunoscut,/ Din rănile ce vin şi ce-au trecut/ Un
cântec nou în Noaptea de Crăciun.”- Aiud, dec. 1952.
(Dumitru Oniga, Fiorduri – Poezii,
Ed. „Bucovina Viitoare” 2000, Anul
Eminescu)
Petru C. Baciu (1922-2017),
licențiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, Bucureşti.
Înflăcărat răzeş de Bacău a format un grup de rezistenţă anticomunistă. După 6
luni a fost arestat, graţie unui
iuda, strecurat anume printre ei, fără sentinţă, făcând 13 ani, apoi eliberat
în 1961 şi rearestat între 1975-1977, cunoscând grozăvia fioroaselor temniţe,
Ministerul de Interne, Văcăreşti, Galaţi, Suceava, Rahova, Iaşi, Bacău,
Piteşti, Craiova, Jilava, Aiud, Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Grindu,
Periprava, Borzeşti, Oneşti.
Am avut privilegiul să mă bucur de aleasa sa prietenie câţiva ani buni
şi frumoşi.
Petru
Baciu, ca o privighetoare a harului, se aşează pe fruntea de lumină a
Strămoşilor împletind văzduhului astre. Pe aripa îngheţată a Celularului,
răsuna doar bocancii temnicerilor-brute, când Noaptea Albă, Sfântă le-a adus
lumină în candele sufletelor încremenite. Speranţele albastre şi surâsurile de
heruvimi au topit durerea, gerul şi foamea, prefăcându-le în veşminte de lumină
şi cântări serafice.
NOAPTEA DE CRĂCIUN
„Ferecat în
lanţuri, sfîşiat de ger,/ Mă veghează-n noapte crîncen temnicer/ Mi-au luat
fereastra, hainele-mi luară,/ Mă rotesc de una, frigul mă doboară.// Temnicerii
toarnă apă pe podea;/ Iisuse, mă doare, crucea mi-e prea grea./ Noaptea de
Crăciun, nu mai cînt Domn, Domn./ Iisuse, mi-e foame, Iisuse mi-e somn...”
(Poeţi după Gratii, vol.
2, coord. C.A. Dragodan, Arhiva A.S.F.D.P.R., 1993)
Vasile Voiculescu (1884-1963),
genial poet şi eminent scriitor, „Doctor
fără de arginţi”, înalt ofiţer de armată şi-a aşteptat martiriul, l-a
răbdat, l-a împlinit cu strălucire valahă, purtând Crucea grea oferită de
Hristos, cu dârzenie şi înţelepciune până la capăt. Arestat în 1958, la vârsta
de 74 de ani, în lotul „Rugul aprins”,
Cenaclu aprins de poetul mistic-isihast, ieroschimonahul Daniil Tudor, ucis în închisoare.
A îndurat tortura celor 5 ani de temniţă grea şi de boală gravă la cele
mai fioroase temniţe Jilava şi Aiud, care i-au grăbit sfârşitul imediat după
eliberare.
„Socotesc că poezia lui Vasile
Voiculescu, mărturisea unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei,
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae,
este cea mai substanţială şi mai
originală poezie românească după aceea a lui Eminescu, deoarece exprimă un
sentiment de taină a realităţii propriului popor român, precum proza lui
desfăşoară mai pe larg acest sentiment.” (ibid., p. 18)
MAGII
„Pe urma stelei
strălucite ce-a izvorât din infinit/ Trei magi, sătui de contemplare,
încălecară şi-au pornit.../ Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră
înapoi,/ Ci s’avântară ’n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.// Deşi din
porţile cetăţii un pas afară n-au făcut,/ Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un
drum deapururi cunoscut./ Străini, pe ţărmuri neumblate, pe mări, prin codri şi
pustii/ Deadreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii...// Înfriguraţi, nu
se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:/ Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau
atât, ce vor găsi!/ În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat/ Prea
fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit
s’au închinat.// Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,/
Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.// Ce ’nsufleţiţi ca de-o
izbândă, îşi cred tot visul împlinit/ C’au mers pe urma unei stele... ce s-a
pierdut în infinit.” (Vasile Voiculescu, Poezii 1916, Fund. Regală pt. Literatură şi Artă, Bucureşti 1944)
Ion Popescu (?), model de
atitudine, înzestrat cu o tărie de sacrificiu, balsam pentru curmarea
suferinţelor oricărui camarad prigonit şi persecutat, şi-a înfiiat naţia care
l-a creat prin genul filocalico-literar întru Mărturisirea sa naţionalist-religioasă.
ÎN LOC DE COLINDĂ
„Lerui-Ler, peste păduri/ cântă parcă
munţii suri!/ Nu ştiu, stele-albastre ard?/ Poate lacrimile cad,/ plânge cetina
de brad...// Lerui-Ler, a fost odată/ Ţara asta minunată/ căci nici basmul n-o
cuprinde./ Din adâncuri care pier/ veneau îngerii din cer/ peste ţară să
colinde.// Auzeai lângă bordei/ cântece de clopoţei;/ cântau clopote de-argint/
la palat de mărgărint/ şi lăsau atâta pace/ pe bătrânele conace...// Cobora şi
Domnul Sfânt/ Cu Sân-Petru pe pământ,/ doi moşnegi, cu mâini de ceară,/ îi
vedeai umblând prin ţară.// Nu ştiai că prin nămeţi/ trece sfânt izvor de
vieţi,/ nici ştiai că ai la cină/ Sfânt, izvorul de lumină!.../ Lerui, basmul
ar tot creşte,/ de-l începi, nu se sfârşeşte!// Lerui-Doamne, dalbe flori!/ În
ţara colindelor,/ numai vântul mai colindă;/ spartă-i uşa de la tindă/ de
prigoana răilor.// Casa nu e luminată,/ copilaşii s-au culcat/ necântând ca
altădată!/ Mama plânge-ncet la vatră,/ tata-i dus întemniţat.// Lerui-Doamne,
dalbe flori!/ Pentru cei din închisori/ nu sunt clopote să sune/ astăzi pentru
rugăciune./ Eu aştept colindători/ croncănind, un stol de ciori...// N-am nici
nuci,/ nici mere dulci,/ nici colaci, nici pâine, mamă!/ Le-o da pieptul de
aramă/ ca să-i smulgă inima;/ s-o sfâşie – pradă grea-/ hrană pentru Ţara
mea!// Le-oi da ochii mei de cer/ licărind – albastre stele-/ peste anii grei
de ger/ ca să-i ducă ţării mele/ pentru dorurile grele,/ pentru tot amarul
ei...”
(Poezia în Cătuşe, Omniscop-Craiova,
1995)
Ionel Zeană (1912-2002),
aromân de aur, medic tămăduitor şi „Doctor
fără de arginţi”, a pătimit peste 17 ani prin catacombele penitenciarelor,
Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. Crezul
dârzeniei sale de luptă s-a înteţit într-o confesiune lirică de înaltă trăire,
prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri, zeghe, gratii şi cătuşe, într-o
sacră şi apocaliptică „Golgota românească.”
NOAPTE
DE CRĂCIUN
„Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care
picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte
undeva-n alt iad.// Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,/ Păşim în gând cu semnul
sfintei cruci./ Ne-mproaşcă cu ocara şi sudalma,/ Cordoanele de cerberi
politruci.// Şi, înfăşcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcîun./ În
tot oraşu-i linişte pustie,/ În noaptea asta tristă de Crăciun.// Sub streaşina
cu ţurţuri şi cu vată,/ Nu mai vibrează glasuri argintii./ Dintr-o
copilărie-ndepărtată,/ Răsună-n noi colindele târzii.// Nu-şi mai vesteşte
nimeni bucuria/ Că s-a născut în noaptea asta Crist./ Doar îngerii îi cântă-n
cer solia - / Crăciun amar, însângerat şi trist.// Copiii azi se roagă sub
icoane,/ Să le aducă Moş Crăciun în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/
Şi taţii îngropaţi în închisori.// Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene./ Ni-i
sufletul pustiu şi răvăşit/ Asemeni unui cuib cu fulgi şi pene/ Din care
rândunelele-au fugit.// În ţară azi dezmăţul şi urgia/ Domnesc în numele lui
Anti-Crist./ Nu se desghioacă-n nimeni bucuria/ Şi neamul tot e-nsângerat şi
trist!”
(Ionel Zeana, Golgota Românească –
Poeme, Lamura, Bucureşti-1995)
Despa Olariu (1920-2000),
aromâncă din Macedonia, dublu licenţiată în Ştiinţe Economice şi Medicină. A
fost arestată în 1959, pentru „crima de
uneltire împotriva ordinei sociale”, cu o sentinţă de 25 de ani. În fapt, eroina
de vârstă eminesciană, citise însetată şi flămândă de spirit, poeziile Marilor, Radu Gyr şi Nichifor
Crainic. În supliciul celor 6 ani, a zugrăvit cu pana gândului fierbinte,
cromatica sublimă a poeziei, care va vedea tiparul în anul 1993, Lumini
pe crucea mea din bezne.
AZI ŞI-N CELULE-I SĂRBĂTOARE
„Azi şi-n
celule-i sărbătoare/ Şi inimi mii cântă-n surdină/ Minunea, naşterea divină./ E
azi Crăciunul Sfânt şi Mare.// Şi mii de suflete în vrajă/ Închină imn Celui de
Sus,/ Şi mii de suflete de strajă/ Se pleacă blândului Iisus.// Căci El
ne-aduce-n dar iubirea/ Pe-acest neîmpăcat pământ./ El este-n veac
nemărginirea./ Osana! Iisuse Sfânt!”
(Poeţii după Gratii –
Mănăstirea Petru Vodă, Ed. Mănăstirea Petru Vodă, 2010)
Sandu Tudor – Ieroschimonahul
Daniil (1896-1962), mobilizat în ultimul an de liceu, pleacă pe front în
1916 şi ajunge sublocotenent. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere,
la Academia de Arte Frumoase şi la Şcoala de Ofiţeri de Marină Civilă. Ajunge
profesor la Pogoanele. Debutează cu volumul de versuri Comornic, în 1925 şi
devine colaborator la celebra revistă Gândirea. S-a remarcat ca un fin şi
zelos ziarist şi provocat de o jurnalistă de scandal, franceză, atee, ce
profanase memoria unor monahi ai Sfântului Munte Athos, pleacă să se convingă în anul 1929.
Călătoria la Sfântul Munte Athos a omului de cultură, a Don Juanului
modern, a devenit pelerinajul care l-a convins şi l-a convertit pentru întrarea
în monahism.
În anul 1930, a fondat revista săptămânală Floarea de Foc, iar în
1933, cotidianul Credinţa – ziar independent
de luptă politcă şi spirituală.
În 1939, este concentrat – până în 1941. În 1942, este arestat pentru
scurt timp de Siguranţa Generală. Rămâne sub arme până în 1944. Eşecul în viaţa
de familie îl determină să intre în monahism. Iniţiază mişcarea spirituală „Rugul
Aprins”,
cu mari personalităţi culturale precum, părintele Dumitru Stăniloae, arhimandriţii
Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, celebrităţile mirene, Al.
Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, monahul Andrei Scrima, Paul
Constantinescu, Vasile Elian, Constantin Joja, Ion Marin Sadoveanu, părintele
rus Ioan Kulîghin ş.a.
Pe 3 Septembrie 1948, a fost tuns în monahism cu numele de Agaton, la mănăstirea
Antim din Capitală. Doi ani mai târziu ajunge ieromonah la Mănăstirea
Crasna-Gorj. În anul 1950 a fost arestat şi trimis la Canal. Eliberat în 1953,
se mută la Mănăstirea Sihăstria Neamţ, unde primeşte hirotesia de schimnic cu
numele Daniil, ajungând stareţ la
Mănăstirea Rarău. Înteţind cu mare râvnă focul spiritual la Rugul Aprins, a fost arestat în 1958,
sub acuzaţia de activitate mistică. A fost pus în lanţuri grele şi torturat
aproape continuu. După 5 ani de calvar neîntrerupt, irozii călăi şi fariseii roşii
din închisoarea Aiud l-au omorât în 17 Noiembrie 1962, ora 1 noaptea.
În temniţă ieroschimonahul Daniil s-a transfigurat prin rugăciunea
inimii, prin meditaţiile filosofico-teologice, prin poezia religioasă de o
înaltă ţinută filocalico-sofianică, într-un mare mistic, un profund ascet şi un
isihast demn de Patericul valah.
Flacăra focului rugăciunii şi fiorul dorului dogoritor, pogorâte în
inima poetului isihast s-au prins în coarda celestă a sufletului, ca nişte
limpeziri serafice, brodând cel mai frumos Imn, Sublimei Crăiese a Cerului şi a
Pământului – Fecioara MARIA.
IMN-ACATIST la Rugul Aprins al
NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU
„Cine este ACEASTA, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână, Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Tine, noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtaşi ai sfântului munte Tabor.
Şi fă – Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de dar,
să-şi afle şi firea
noastră înnoirea
din plămadă de har.
Ca să strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură – Te Mireasă
urzitoare de nesfârşită rugăciune!”
(Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) –
Sfinţita Rugăciune, Ed. Christiana Bucureşti, 2000)
Poeţii Crucii, valahii creştini ortodocşi s-au
transfigurat în Iadul temniţelor atee pe unde şi-au purtat foarte mulţi ani
Golgota Românească. Unii erau deja consacraţi înainte de închisoare. Alţii
urmau aceeaşi CALE lirică a devenirii. Mulţi însă, s-au născut poeţi în acele
tenebre apocaliptice ale Gulagului concentraţionar.
Rugăciunea neîntreruptă, meditaţia filosofică, cugetarea teologică,
comuniunea cu preoţii, monahii şi personalităţile culte încarcerate, suferinţa
asumată ca pe o virtute, harul odrăslitor pogorât de Mântuitorul HRISTOS şi
dragostea Maicii Preacurate a zămislit o mare
renaştere spirituală, mistico-isihastă,
care a creat PERSOANE, GENII, EROI, MĂRTURISITORI, CUVIOŞI, MARTIRI, MUCENICI, PROFEŢI şi SFINŢI, în rândul personalităţilor deţinuţilor politici religioşi
(creştini ortodocşi).
Colindele Poeţilor Crucii scrise în memorie virtuală cu efort suprem şi
transmise cu sacrificiul asumării pedepsei celei mai aspre, au fost Balsamul
credinţei, Mireasma nădejdii, Anafora suferinţei, Potirul cuminecării, Osia
dăinuirii întru Iubirea Hristică.
Închinarea noastră să ne fie un COLIND serafic pentru Domnul HRISTOS,
pentru Crăiasa MARIA, pentru Poeţii Crucii, Martirii şi Mucenici Neamului!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
23 Decembrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu