Eugen D. POPIN - Alda Merini (1931 - 2009) POEZII

 

Alda Merini (1931 - 2009) poetă, scriitoare italiană, unul dintre cei mai chinuiți autori de pe scena scriitorilor italieni din ultima sută de ani și nu numai. Merini și-a făcut debutul la doar 15 ani, sub îndrumarea lui Giacinto Spagnoletti, care i-a descoperit talentul artistic.

În 1947 a fost internată pentru prima dată într-o clinică, după ce a întâlnit „primele umbre ale minții ei”. De atunci, viața ei s-a caracterizat prin spitalizări și perioade de singurătate.

În ciuda problemelor de sănătate, Merini a reușit să lase posterității o operă vastă. Poeta nu are, cu siguranță, o poetică facilă, prin marea ei sensibilitate a reușit să transmită răul pe care l-a simțit, transpunându-l pe hârtie cu o deosebită pricepere.

Poetica ei este complexă, profundă, intimă, cu tematici diverse: despre dragoste, despre a fi femeie, despre bărbați, despre orașul ei natal, despre nebunie. Mereu neconvențională, departe de a dori să fie închisă de etichete și de orice statut social, Alda Merini și-a propus să fie liberă. Poate acesta este cel mai frumos dar pe care ni l-au lăsat poemele ei: dorința de libertate. Cu sintagma „adevărul este mereu același, răutatea oamenilor care te coboară și îți construiește un sanctuar al urii în spatele ușii întredeschise”, poeta vrea să se oprească asupra faptului că răutatea și ura creează bariere care sunt greu de depășit. În poemul „Desiderio d’amore” (Dorința de dragoste) durerea este palpabilă, această poezie poate fi citită ca și cum autoarea, în timp ce o scria, ar fi avut ochii plini de lacrimi. Lacrimi obișnuite, lacrimi ale unei speranțe dispărute și îndepărtate. În câte moduri poate fi o persoană singură? Alda Merini ne-a povestit în poeziile sale, cerând un pic de ajutor și ajutându-i pe cei care s-au simțit neînțeleși. Ea însăși mult timp înțeleasă greșit, aruncată în strânsoarea azilelor pentru că era considerată nebună, într-o epocă în care încă nu se voia acceptată profunzimea femeilor. Singura ei vină a fost, poate, sensibilitatea și prea multă empatie. O abilitate mai profundă de a simți durerea care a făcut-o neînțeleasă în ochii celorlalți, nevoia ei de a scrie, arta ei poetică de care astăzi nu ne putem lipsi. Alda Merini s-a născut la Milano pe 21 martie 1931, prima zi de primăvară, și a părăsit lumea albă pe 1 noiembrie 2009 în orașul ei natal - a fost o floare călcată în picioare de prea multe ori, care a cerut doar puțină iubire.

Alda Merini (1931-2009)

 

Eu îmi doresc sentimente

Nu am nevoie de bani.

Am nevoie de sentimente,

de cuvinte, de cuvinte alese cu înțelepciune,

de flori numite gânduri,

de trandafiri numiți prezențe,

de vise care locuiesc în copaci,

de cântece care fac să danseze statuile,

de stele care murmură în urechile îndrăgostiților.

Am nevoie de poezie,

această magie care arde greutatea cuvintelor,

care retrezește emoțiile și dă nuanțe noi.

Poezia mea este vioaie ca focul

îmi trece printre degetele ca un rozariu

Nu mă rog pentru că sunt un poet al nefericirii

care tace uneori, durerile unei nașteri înlăuntrul orelor,

sunt poetul care țipă și se joacă cu țipetele lui,

sunt poetul care cântă și nu găsește cuvinte,

sunt paiele uscate deasupra cărora izbește sunetul,

sunt cântecul de leagăn care-i face pe copii să plângă,

sunt slava deșartă care se lasă să cadă,

mantia de metal a unei lungi rugăciuni

a suferinței trecute care nu vede lumina.

 

Mângâie-mă

Mângâie-mă, iubire

dar ca și soarele

care atinge fruntea dulce a lunii.

Nu veni să mă necăjești și tu

cu acele căutări stupide

pe urmele divinului.

Dumnezeu va sosi în zori

dacă eu voi fi în brațele tale.

 

Am cunoscut în tine miracole

Am cunoscut în tine miracole

miracole ale iubirii atât de limpezi

și care mi s-au părut niște scoici

unde am simțit mirosul de mare și de pustiu

plaje întinse iar în interiorul lor dragoste

am rătăcit ca într-o furtună

ținând mereu neclintită această inimă

care (știam bine) iubea o himeră.

 

Am nevoie de liniște

Am nevoie de liniște

ca și tine care citești cu gândul

nu cu voce tare

sunetul propriei mele voci

ar fi acum zgomot

nu cuvinte ci doar zgomot tulburător

care mă distrage din gândire.

Am nevoie de liniște

când ies pe stradă întâlnesc aceiași oameni

care-mi știu locvacitatea

sunt descumpăniți de bună ziua mea repezită

cine știe, poate ei cred că mă grăbesc.

De fapt, am nevoie doar de liniște

am vorbit mult, prea mult

a sosit momentul să tac

să-mi adun gândurile

senine, triste, dulci, amare,

care sunt multe în fiecare dintre noi.

Prietenii adevărați, puțini, unul?

știu să asculte și tăcerea,

știu să aștepte, să înțeleagă.

Cine a avut parte de multe cuvinte de la mine

și nu le mai vrea,

are nevoie, ca și mine, de liniște.

 

Dorința de dragoste

Ea voia un zâmbet

o muzică discretă

un mal de mare

spre a umezi iubirea ei imposibilă.

Picioarele ei goale și rănite,

părul ei modest.

Ea ignora faptul că amintirea

este un lanț înțepenit pe ușă,

nu știa nimic despre perfecțiunea trecutului,

de măcelul nopţilor singuratice

nu știa că cea mai mare dorință

este un nimic

care inventează lucruri ciudate,

și zboară ca o idee

spre enciclopedia

Paradisului.

Visează

pe un altar de plumb

și biciuiește marionete trăznite

care nu fac niciodată bună dispoziție.

 

Trecutul meu

Repet adesea cu voce scăzută

că trebuie să trăiești doar din amintiri

când ți-au mai rămas doar puține zile.

Ceea ce este trecut

e ca și cum nu ar fi fost vreodată.

Trecutul este un laț care

îmi strânge gâtul minții

și ia energie pentru a-mi înfrunta prezentul.

Trecutul este doar fumul

celui care nu a trăit.

Ceea ce am văzut deja

nu mai contează.

Trecutul și viitorul

nu sunt realitate ci doar iluzii efemere.

Trebuie să mă eliberez de timp

să trăiesc prezentul căci nu există alt timp

decât acest moment minunat.

 

~*~

Traducere și prezentare:

Eugen D. POPIN