Magda URSACHE - „Curentul marin există…”

 

„Curentul marin există…”

 

La 1 decembrie, ziua lui de naștere, ar fi putut fi o aniversare. De trei ani încoace, Marin Ifrim se află în „fantomateca”(am împrumutat de la N.Prelipceanu vocabula asta) mea. Reiau câteva fragmente din Tableta ca o bombă cu ceas, Un om al muncii cu cartea, Întrucât și poezia...,publicate în perioada 2016-2019:

Tableta ca o bombă cu ceas

Marin Ifrim poate scrie şi cu cerneală simpatetică, şi cu acid nitric, niciodată cu condei muiat în limonadă roz. Nu se blochează când ia liftul spre cer, nici în metaforă (deţine un cartel întreg  numit chiar „Cartelul metaforelor”, o revistă editată la Buzău,  pe care o distribuie gratuit); nu se blochează în vidul cuvintelor, dimpotrivă, are darul conciziei expresive. E un autor proteic, împărţindu-se între poezie şi gazetărie cotidiană (unde se luptă cu pleava mafiotă), între critică est-etică (precizare necesară pentru ne-connesseuri: fericita formulă e luată de Monica Lovinescu, cum o mărturiseşte, de la Timothy G. Ash) şi memorialistică, între proză scurtă şi foileton. Ignoră turnul de fildeş, cum ignoră cuşca de papagal, botniţa, ivănşaua. Nu ştiţi ce este ivănșaua? Un dispozitiv rural, folosit ca să stea calul la potcovit. Sigur că, pentru curajul opiniei, când curajul a cam atins limita de jos, i se întâmplă să fie ici-colo bălăcărit, vorba poetului, altul decât Marin Ifrim: „Nu latră caii când vor câinii”. Pus pe sinceritate şi pe controversă, îşi asumă consecinţele demersului (are „duşmani, dar mulţi” care îi duc intens grija, îi poartă sâmbetele), fără să se teamă că va fi pus sub embargou: „Am consumat aşa de multă frică, încât cămara e goală”.

Unele tablete sunt bombe cu ceas, pentru alţii, dar şi pentru Marin Ifrim însuşi, care nu acceptă răsturnarea scării de valori. Marin Ifrim rămâne însă neintimidat de Circum stanţe (e titlul unei cărţi mici de stat, dar mare la sfat), apărută la o editură conjudeţeană, Rafet. Carte de tablete pe teme inconfortabile ca „haosul literar actual”sau sărăcia scriitorului profesionist, v. Marfă gratuită: deşi scrisul la revistă, spus în limbă de lemn, e  „muncă patriotică”, se cer texte nepublicate, „treburi virgine”, ca şi cum s-ar oferi drepturi de autor. „Nu e nimic imoral în a-ţi face cât mai cunoscute ideile”, crede Marin Ifrim. Şi-l urmez.

Tableta nu-i specie uşor de scris după Arghezi. Nu pot intra în ea nici vorbe de clacă, nici vorbe în 2-3 peri, nici vorbe de „debara electronică”; se lucrează cu acul fin de broderie, dar şi cu foarfeca de tăiat unghii, bine ascuţită.

În 1984, Radu G. Ţeposu i-a acordat premiul revistei „Flacăra” la Festivalul Naţional de Poezie de la Oradea, deşi Marin Ifrim era în conflict deschis cu Adrian Păunescu. Pentru că sunt, în războiul româno-român al scriitorului, şi momente faste, Bucur Chiriac i-a girat debutul editorial, fără ca autorul să ştie ceva despre asta. La lansare au fost prezenţi şi el, şi Marin Sorescu (titlu: Spre oraşul cu un milion de ferestre, versuri, 1986).

Autorul face din tabletă spectacol. Și la spectacol mediatic mă refer, deşi a comis şi spectacol de scenă, la teatrul „George Ciprian” din Buzău, al cărui prim sunet de gong l-a produs chiar el, cu mâna lui, iar „Omul cu mârţoaga” poate fi mulţumit de prestaţie. Dar câte evenimente culturale n-a organizat buzoianul, până să ajungă Cetăţean de Onoare al Municipiului, la propunerea directorului Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu”, pe numele lui, nedrept ocultat, Alex. Oproescu. Biblioteca, „pe care a ținut-o la rang de Academie timp de vreo trei decenii”, după retrocedare sau vânzare, s-a mutat într-un mall.

Marin Ifrim deţine, hotărât lucru, gena binelui. Şi vă aduc aminte că Buzăul a dat un mare martir, dar şi un mare torţionar, Al. Drăghici. Poetul nu-i educat să urască. Fire miloasă, iartă şi uită creştineşte atacul urât al lui Horia Gârbea din „România literară”, înainte de alegerile din 2004. Ştie bine de unde vine, uneori, răul: „de la eterna, fascinanta şi repetabila facere de bine”. Nu ezită să facă bine, chiar să-i iubească pe confraţi, lăsând iernii, de mai an, vrajba noastră.

Lui Marin Ifrim îi displace sincer grafomania megalomană şi-i scoate în faţă pe cei marginalizaţi (invizibilizaţi e un cuvânt al său) decent ori de-a dreptul indecent, ca Fănuş Neagu, ca Marin Sorescu, ori ca Ion Gheorghe:  „Ion Gheorghe este un scriitor cu un picior în paleolitic şi cu unul în viitoarele zece veacuri, iar acestor zilieri ai neantului le vin creştetele pe undeva prin dreptul buricului acestui Gigant”.

 Dar dincolo de circumstanţe şi de subiectivisme (ale noastre şi ale alterilor), Marin Ifrim este, cum spune el însuşi, „un cititor bine «asamblat»”, descoperind şi cărţi bune, şi vorbe bune despre ele. E rândul său să aibă parte de gând şi de cuvânt. Şi-l văd, sub rafalele de ploaie tipografică (pe măsură ce nu se citeşte, pe atât de mult se tipăreşte), vâslind tenace, ajutat de Curentul marin (titlu de volum din 1995), în subţirea luntre literară pe care Mihai Ursachi a numit-o Metamorphé, spre albia regală a poeziei antologice.

Un om al muncii cu cartea

Cartea de muncă a lui Marin Ifrim (Editura Teoco­ra, 2016) este, în fapt, cartea unei vieţi de „cărţar”, autentic inconformist, autentic incomod, autentic încrâncenat. Un „neadaptat”, cum o mărturiseşte el însuşi, şi la socialism, şi la capitalism, ceea ce nu l-a descurajat deloc. Cum bine ştie că între notorietate şi valoare e cale lungă, munca şi răbdarea alcătuiesc formula sa. Mie mi-a plăcut şi-mi place să-i portretizez complice pe cei exilaţi în târguri, ca Gheorghe Grigurcu în cel amar, ca Mihai Ursachi, în cel dulce, ca V. Voiculescu la Pârscov, ca I.D. Sîrbu la Petrila, ca marele minor Brumaru de Dolhasca. În alte cuvinte, scriitori ai „provinciei literare de aur”, numită aşa de Ion Lazu şi de Ion Murgeanu, în Himera literaturii. Talentul (talantul care rodeşte) n-are musai buletin de Bucureşti.

Marin Ifrim face parte dintre scriitorii amărâţi de ce i se întâmplă culturii. Critica e neputincioasă faţă de inflaţia tipo, pare condam­nată să citească multe cărţi mediocre, de tren ori de metrou, este asurzită de trompeta reclamei media. Or, Marin Ifrim n-are scenografie, reflectoarele TV sunt pentru alţii, puse pentru alţii. E alergător de maraton, nu de 100 metri stil foarte plat; nu scrie cărţi domoale, texte liniştite; merge pe rezistenţă şi pe demnitate, e ţepos, chiar timorant. Niciodată timorat. Work-aholic, consideră cartea sa de muncă (o carte a cărţilor de truditori ai scris-cititului) cea mai importantă dintre zecile semnate de el. Subţirele, suple, dar şi „cu fizic «atletic»”, aşa cum este antologia de poezie din 2013, Din capitala mondială a anonimatului, rămasă nerecenzată. Cum altfel? A văzut cineva în librării cărţi scoase de Casa Editorială Tipo-Moldova?

Mereu cu nerv, Ifrim preferă tableta, texticulul, articuleţul, frazula, spre a le spune ca Luca Piţu. O notaţie repede? „Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia”. Atâta tot: ton grav.

Marin If, cum îi spun in short, e un frondeur/ ricaneur, are îndrăzneala proprie lui Paul Goma, cea mai asurzitoare voce întru adevăr a literaturii noastre; pe cale de consecinţă, deţine o carte de muncă plină ochi de demisii şi de transferuri, după intervenţii în minor ori în major. Sigur că, în vremi consternante, prezent în agora cu table­ta ca o bombă cu ceas, e riscant să faci tranzacţii; în vraiştea numită eufemistic tranziţie, poţi cunoaşte repetat circum stanţe nefavorabile. Aşadar, Marin (alt Marin decât Preda, alt Marin decât Sorescu) demisionează de la o fabrică oricum „pe ducă” şi-şi ia deasupra capului un deadline cotidian. Intră şi iese din „redacţii impure”, pline de activişti şi de securişti. L-aş fi sfătuit, înainte de angajare, să întrebe cine finanţează ziarul, să ştie cine-i adevăratul patron. După Adrian Gavrilescu, S.O.Vântu cumpărase, deci putea controla, şi „Idei în dialog”.

În „Opinia” buzoiană, alcătuieşte un insectar, prinzând în bolduri muşte reciclate în fluturi, căzute în borcanul cu miere capitalistă. Despre Portrete în bleu’ marin, scrie că e „o carte la care ţin foarte mult”. Pentru că „e o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic”. Dar te costă. De hrănit, se hrăneşte bio, din literatură: „eu nu m-am apucat de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte. Posedat. Le simt viaţa şi rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe nişte iepe sălbatice. Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele”. E om neavut: „Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur, nu mint”. „Am un somn liniştit. Ştiu îngerii de ce”.

Destul de imprudent pentru a trăi confortabil („în lux, calm şi voluptate”), trece de la ziar, căzând „din lac în puţul lacului”, ca mecanic de întreţinere la Casa de Cultură a Sindicatelor; revine A-Casă, ca referent şi bibliotecar. Cel mai fericit episod (şi o spune în trei volume de evocări), care îi umple carnetul de muncă? Patru ani la Teatrul „George Ciprian”, ca maşinist, apoi ca regizor tehnic: „Teatrul real, profesionist este cea mai vie bibliotecă din lume”.

La Casa de Cultură alcătuieşte lunar „Cartelul meta­forelor”. M-am lăsat luată de „curentul marin”, am intrat în „Cartel”, dar şi în „Caietele de la Ţinteşti”, cealaltă revistă a sa și a profesorului Stelian Grigore. „Numai la Ţinteşti n-ai scris, Magda, m-a apostrofat un amic”. De ce nu? Are importanţă locul unde scrii? Cum afirmă Nicolae Silade, în edito­rialul „Actualităţii literare”, subintitulată şugubăţ „Revistă a unirii scriitorilor din România”, tonul în literatură nu se dă numai la Bucureşti, nici etalonul.

Scriitorul nu poate fi altceva decât scriitor: şi în poem, şi în tabletă politică, şi în interviu, şi în ego-proză, şi în jurnal, şi în analiză de text, şi în reportaj, şi în eseuri lirice, epice şi dramatice, aşa cum le-am subintitulat eu pe ale mele.

Marin Ifrim e mereu în priză: la „Informaţia Buzăului”, la „Jurnalul de Vrancea” al lui Liviu Ioan Stoiciu, la „Opinia”, unde ţinea bisăptămânal pagina literară, împreună cu Dumitru Ion Dincă, la „Re­naşterea culturală”... Şi pariez că nu va suferi niciodată de grafofobie, de neplăcerea de a scrie, chiar dacă e jignit deseori de postaci. Îi mustră neobosit pe intruşii din spaţiul literaturii, pe glorioşii locali care „se urăsc între ei, cu bale dulci, până la comă diabetică”, pe „liricarii” târgului buzoian, „megalomani şi grafomani”, pe impostori, pe obedienţi, pe sforarii oportuniști, folosind artileria blogului (v. Letopiseţul lui Marin Ifrim).

Prin ’97, actorul Paul Ioachim, directorul teatrului „George Ciprian”, l-a sfătuit: „Stai departe de insul acesta. Are toate calităţile unei jigodii profesioniste” (sublinierea îmi aparţine, Magda U.). Ceea ce s-a şi întâmplat. Un „securist din naştere”, puşcăriaş de drept comun”, a falsificat o adeve­rinţă CNSAS, pentru a-l dovedi colabo: „Sufăr enorm, ajung la spital. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit, dar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva plastografului” (p. 33 a Cărţii de muncă). Marin Ifrim iese din spital, ca să meargă iarăşi pe repede înainte. „Cum de nu mai moare odată?”, se întreabă inamicii, cărora le dăruieşte, tolerant, cărţi.

Gloria locală (alt titlu bun, de carte de versuri, Rafet, 2007) nu-l agreează. Se întâmplă şi să iasă din graţiile unui critic literar important, care este, de altfel, slăbiciunea mea. În „România liberă”, Alex. Ştefănescu publicase o hartă a talentelor literare. În dreptul oraşului Buzău, figura, într-un cerc, numele lui Marin Ifrim. Singur! Ca un zăcământ „literar” bun de extras, ca o rocă de şist, ca un minereu preţios (pentru export). Neexploatat însă de critică.

Despre Blocat în lift, spre cer, carte lansată tot în 2016, la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”, a scris, „cu intensitate surprinzătoare”, nu un critic de întâmpinare, ci… un sculptor: Gheorghe Coman, cel care a organizat, în 1970, cunoscuta tabără de sculptură de la Măgura. A făcut-o, însă, și Dumitru Ion Dincă, un confrate întru poezie. L-a văzut așa cum este : „franc, direct, năucitor în verdicte”. „Cine nu-l cunoaște s-ar aștepta să-l întâmpine un tip ranchiunos, acrit, inflexibil.Un dur. Ca numai după câteva replici, să-și dea seama că Marin Ifim nu-și consumă neuronii cu oricine.E pedant ca un țăran într-o duminică pe ulița mare a satului, dublat de scriitorul care riscă totul pe o singră carte. Prietenia sinceră ca punte dinspre și spre comunitatea în care respiră. Spre binele ei.”

Dar, toate vin şi toate trec,/ înainte, Gutenberg! Marin Ifrim s-a pensionat, Cartea de muncă a încheiat-o, dar a rămas cu Cartea de scris. Faţă în faţă, doar el cu ea. În câştig de timp pentru „zăbava cetitului”, dar şi pentru obsesia fără leac a cuvântului scris.

Întrucât și poezia...

Există Izbăvire prin poezie? Gellu Dorian e convins că da. Îşi imaginează un poet trecut în cenaclul de dincolo: cu mâinile întinse pe cer, scrie stoluri de păsări. Adaug la pomelnic numele lui Marin Ifrim, despărţit, în postul Paştelui, de trupul de lut, pentru a atinge „stelele cântătoare”. Chinuit de nedreptăţile climatelor: social, politic, literar…, n-a mai vrut să-şi poarte fiinţa pământeană pe bulevardul castanilor roz din Buzău, retrăgându-se în cimitirul Dumbrava (minunată). Cum altfel? Spune Radu Ulmeanu, în interviul luat de Virgil Diaconu, că „fericirea nu e oaspete obişnuit la masa poetului, poate unul extrem de rar, mai cu seamă inexistent”.

Când Alex. Ştefănescu l-a aşezat pe Marin Ifrim pe o hartă a poeziei ex-centrice n-a greşit. Curentul marin există. Aşa şi-a intitulat, autoironic, o plachetă din multele. Spre argumentare, reproduc un poem dedicat „Lui Petru Ursache”, publicat în „Caietele de la Țintești” şi intitulat Cărturarul: „Nici acum nu ştiu pe unde intra în bibliotecă/ Apărea aşa, dintr-odată, ca un sfînt anonim,/El însuşi fiind o bibliotecă./ Vorbeam cu duhul său,/ Îi simţeam tîmplele dogoritoare, paşnice pulsaţii/ De gînduri subţiri, ca sîngele de îngeri./ Citeam în el ca-n Biblie şi eram tare fericit/ Că-l pot vedea şi cînd nu exista / Decît în cărţile sale. /Pe stradă, părea o copertă de carte stelară/ Bătută de vînt/ De neclintit, numai plumb transparent, cu mersul acela de fermitate blîndă/ De cărturar timpuriu,/ Odată cu începutul.”

Îmi lipseşti, Marin If. Și mata, şi revista la care ai trudit până la capăt, „Cartelul metaforelor”, acum dispărută.

 

                     Magda URSACHE