Jianu Liviu-Florian - Când lumina vorbeste româneste

 

fragment din volumul - Când lumina vorbeste româneste

Adunarea acestui volum a fost stimulata de o scrisoare a domnului profesor Cernian Oleg
volum in regia celui mai tacut si absent poet ceasornicar Stefan Tapalagã

 

~*~

MAI AM UN DOR SFIELNIC

Pe Eminescu, nu îl pângãriti
De ziua lui, cu flori, ori în cuvinte –
Unui poet din cei mai chinuiti
Puneti-i doar, o pâine, dinainte -

Pe Eminescu, nu îl îmbrãcati
În imnul ascultãrilor de sine -
Celui mai necãjit dintre cei frati,
Acoperiti-i golul, cu rusine –

Pe Eminescu, singur, lângã mare,
Lãsati-l doar nemuritor, sã plece –
Si încãlziti-l numai, fiecare,
Pe cel mai singur degerat, din zece-

Lui Eminescu, lângã codrul, linul,
Lãsati-i somnul liber, si aproape –
Si dãruiti în orice zi, putinul,
La omul din cuvântul searbãd: “frate” –

Lui Eminescu, cum pribeag nu este,
Doar legãnat de codri, si luceferi –
Cu viata voastrã, scrieti-i, poveste,
Sã-i fie fratii mici, cu totii, teferi -

Va geme lumea-n patimile, toate,
Si în cuvinte noi, cumplit cântate -
Lui dati-i, dãruind celui aproape -
Un dor sfielnic - nesingurãtate…

14 ianuarie 2009

CÂND LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE – 15 IANUARIE 1850

Motto: „Ah! garafa pântecoasã doar de sfesnic mai e bunã
Si mucoasa lumânare sfârâind sãul si-l arde
Si-n aceastã sãrãcie te inspirã, cântã barde -
Bani n-am mai vãzut de-un secol, vin n-am mai bãut de-o lunã. „ („Sãrmanul Dionis”, Mihai Eminescu)


Câtã Luminã e în tine,
Sãrmane Rege Dionis,
Cum tii tu cumpãna de bine
Doar pe cuvânt – si e ucis –

Si-a lumii-ntregi, sobolãnime,
Ce fericitã-n blana ei,
Nici nu te stie, Anonime,
Nu vrea un om, printre cei zei -

Câtã iubire e în tine,
Sãrmane Rege Dionis,
Cum tii tu cumpãna de bine
Doar pe cuvânt – si e ucis –

Si din cuvânt, comori de-ai face,
Ai scrie iar, tot poezii,
Cãci Oul Lumii, în gãoace,
Are poeme de Copii –

Câtã iubire e în tine,
Sãrmane Rege Dionis,
Cum tii tu cumpãna de bine
Doar pe cuvânt – si e ucis –

Si trec milenii, trec secunde,
Sãrmane Rege Dionis,
Si Taina Lumilor se-ascunde
În nervii tãi, ca-n paradis –

Cu pietre, te ucid nebunii,
Otravã, leac îti dau, levitii –
Te-nchid în nunta lumii, nunii –
Si libertate-ti dau, militii –

Câtã Lumina e în tine,
Sãrmane Rege Dionis,
Cum tii tu cumpãna de bine
Doar pe cuvânt – si e ucis –

7 ianuarie 2009

CÂND LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE
15 ianuarie 1850 – Domnului Mihai Eminescu

Cu tine, ne purtãm spre veci, nepotii,
Pe lângã plopii care-si catã sotii,
Seara pe deal, le murmurã-n tulpine,
Pãrintii, “de din vale, de Rovine”

Pe fruntea lor, dorm florile-n grãdinã,
În tei, se-aprind biserici de luminã,
Si tremurã-n vãzduhul tãmâiet
Troiene din lumina-ti de poet -

O floare-albastrã, singura din lume,
Surâde stelei tale fãrã nume,
De-atunci,îi tot sãruti, fãrã de pret,
Albastrul gurii ei de Voronet -

Si-ai împãrti din cãrtile de sânge
O lacrimã, românului ce plânge,
Dar cruce vie, între Prut, si Tisa
Tot neamul tãu de lacrimi, plânsu-ti-s-a…

Iar visul mortii-eterne de e viata,
Tu ne prescuri pe pleoape, dimineata,
Si ne îngâni, cu pana ta cea vie:
..Ce-ti doresc tie, dulce Românie…

Asa ne este leagãn de pruncie,
Ecoul tãu venind din vesnicie,
Si clopote de stele în fântâni,
Ne-mpart lumina fiecãrei pâini…

Din rãdãcini, ne dau mereu ocoale,
Pãrintii înflorind Mãriei tale,
Pe când pãmântul ne cuprinde, grei -
Ne urcã pruncii-n florile de tei -


14 ianuarie 2010


ÎNVIERE

15 ianuarie 1850 – la Nasterea Poetului Mihai Eminescu

Se naste un Luceafãr ce a avut, se stie,
În viatã, locuintã, în propria poezie –

Cãci casã, garsonierã, n-a prididit, sãracul –
Asa a fost poetul – si-a locuit doar, veacul –

Nici din gazetãrie, nu-si câstiga, ades,
Nici pâinea, si nici vinul – si-atunci, din interes,

Scria, spre propria pildã, Sãrmanul Dionis –
Si câte multe alte pãcate n-o fi scris…

Acum, când se întoarce, cântând, la el, pe plai,
Din iad, cãci umilintã nu are, pentru Rai –

Când neevlaviosul, si bietul necucernic,
În schitul lui de versuri, e doar un biet nemernic –

Când vine sã-si ridice din chiar tãrâna grea,
Un literar cadavru, uitat în debara –

Când nici nu stim, se pare, la ce mai este bun,
A lua în seamã genii, când veacul e nebun –

Când pâine de nu este, nu e mai econom
Sã tii în bezna groasã, ideea chiar, de om –

Acum, Mihai, bãdie, de ziua ta, îti scriu
Mai naste-te odatã, cã iar este pustiu –

S-au înmultit toti "sfintii" în tarã, si afarã,
Îi doare-atât poporul, încât îl tot omoarã –

Cu legi spre avortare, si cod alimentar,
Cu noua reformare ce nu are nici var

A mai spoi zidire din Mosul Dictator,
Mitraliat din milã, si grijã de popor...

Îti scriu, Mihai, bãdie, chiar dacã n-ai de stire,
Din Operã, si Viatã, a neamului Psaltire…

Si îti ridic, pe lume, si un temeinic schit,
Chiar de ti-l fac din pietre, si bete de chibrit…

Pentru români ce-n inimi tot aurul îl poartã,
Si pe pãmânt, si-n ceruri, din poartã bat, în poartã,

Mihai, ca sã-nteleagã si crucea României,
Din piatra crucii Tale, învie iar, si scrie-i…

4 ianuarie 2011

LA MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU

(Nãscut la 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat la 15 iunie 1889, Bucuresti )

Când mâna ta a încetat sã scrie,
Afarã s-au deschis ca flori de tei,
Cernându-si amirosul pe hârtie,
Iubirile de care suntem grei –

Când ti s-au spart oglinzile din minte,
Aceleasi flori de tei, le-au adunat -
Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte,
Ca sã nuntim, cu stelele, curat –

Cuvintele ce ti-au iesit din buze,
Când au încremenit în cãlimarã –
Tot florile de tei, visând lehuze,
Ne-au nins copii, de dragoste stelarã –

Când n-ai mai fost decât pãmânt si stele,
Si versurile-ti, toate, s-au uitat -
Din tei au nins atâtea flori cu ele,
Cã iar, pe Eminescu, l-am aflat...

14 iunie 2011

INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU

- Unde te-ai nãscut, Bãdie?
- Pe un Rai de Românie!
- Cum ti-a fost, Bãdie, traiul?
- Viata – Rai – si Raiul – graiul!
- Dar, Bãdie, cum iubesti?
- Ca pãcatele ceresti!
- Dar, Bãdie, ce doinesti?
- Tot iubirile lumesti!
- Unde esti acum, Bãdie?
- Tot pe-un Rai de Românie!
- Cum e Raiul ei în cer?
- Ca o doinã de oier!
- Cum i-e Raiul pe pãmânt?
- Ca frunza bãtând în vânt!
- Oare, Bade, ce mai vrei?
- Doar o ramurã de tei!
- Ce sã-ti punem la feresti?
- Floarea limbii românesti!
- Si pe vatrã ce sã-ti pun?
- Mãrgãrit de suflet bun!
- Ce dor ai avut, Bãdie?
- Ce nu ai, sã-ti dau eu, tie!
- Si ce dor în cerul mare?
- Tot dragoste muritoare!
- Bãdie, în Rai, mai scrii?
- Scriu în vise, la copii!
- Bãdie, ce îi înveti?
- Sã se nascã tot poeti!
- Ce le dai, ca sã îi cresti?
- Dorul limbii românesti!
- Ce le dai sã-si ducã traiul?
- Viata – Rai – si Raiul – Graiul!

12 ianuarie 2012


STAREA NATIUNII DE ZIUA CULTURII NATIONALE 2012

Cetatene Comandant Dumnezeu,

Alesii poporului continua cu noi succesuri victoriile împotriva poporului. Demonstrantii si jandarmii si-au spart unii altora capetele. Intelectualii si lichelele au ramas cu meritele, veniturile, si capetele întregi. Discutiile dintre demonstranti si jandarmi au avut loc într-o atmosfera calda, tovaraseasca. Demonstrantii latra, caravana hotilor trece, si revine. Paria violenta s-a exprimat în cultura în care a fost educata de societate.
S-au depus coroane de flori la mormântul Poetului Necunoscut, Caldurii Necunoscute, Hranei Necunoscute, Iubirii Necunoscute, Sanatatii Necunoscute, Învatamântului Necunoscut, Culturii Necunoscute, Serviciului Necunoscut, si al Viitorului Necunoscut.
Marimile s-au decorat între ele cu diverse ordine de Mari Licurici, clasa întâia, cu suzeta, si au elaborat poporului noi programe sa o suga.
Un cetatean, pe nume Mihai Eminescu, a fost batut, încarcat în duba, dus la sectie, amprentat, si amendat pentru tulburarea decimarii publice. La protestele lui, a fost închis la nebuni, unde a fost lovit cu o piatra in cap, de un locatar care se crede Institutul Cultural Român, si a sucombat. Certificatul de deces al cetateanului Eminescu Mihai a fost semnat, prin asomarea raspunderii gubernamentale, de un analfabet, si contrasemnat de Ministrul Colonizarii Nationale.
Pacea Domnului cu mine, si Reforma cu voi, cu toti!
Semnat:
informatorul divin Dictachiorul
Nume de cod
Geniul Crapatilor
16 ianuarie 2012

SARPELE

Lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Nichita Stãnescu, Eugen Barbu, Marin Preda, George Cãlinescu, Zaharia Stancu, George Cosbuc, Nicolae Labis, Marin Sorescu, Adrian Pãunescu

Nãpârlisem în cimitirul Belu,
Prin pãmânt, cãtând prada sublimã:
Oameni cu sufletul ca otelu’,
Si inimile, crug de luminã –

Îmi purtam solzii prin cioturi
De vieti devorate -
Eu, sarpele cu nouã boturi,
Toate, înveninate -

Îmbãlat, cãtam scriitorii –
Aveau gustul dulce-amar
Al bãtrânetii, prin care zorii
Dau copiii cu var –

Dar zadarnic cobor în adâncuri,
Oaselor sã le picur venin –
Ei urcaserã pâlcuri, pâlcuri,
Drept în cei care vin -

Mi-am ridicat spre ei coltii de ciudã –
Sã le musc cununa stelarã -
Mi-au zâmbit cu dragoste crudã:
„Muscã! Esti liber! Doar sã ne doarã!...”

14 iunie 2012

 

DOMNUL LIMBII ROMÂNESTI
15 ianuarie 1850

Azi s-a nãscut la Ipotesti
Pãstorul limbii românesti .
Nici stele n-au venit pe cer,
Nici magi, nici semne . Numai ger.

Venea în haina ei de scris,
Lumina goalã – Dionis.
A avut pana, adãpost.
Si limba româneascã, rost.

Dar cât n-a limpezit la ea,
S-o dea poporului, s-o bea…
Lui - fãrã pâine, fãrã vin,
Sânge si trup s-a dat - deplin.

Si-a fost copil, si a iubit,
Si i-a fost chinul fericit.
Si împãrtea, pe la feresti,
Mireasma limbii romãnesti.

Si cobora, pe rând, pe rând,
Cuibar de gânduri, legãnând,
Lumina inimii-i din sân,
În orice casã de român.

Si a murit, si s-a-nãltat,
Pe cerul românesc, curat,
Ca sã învie-n vesnicie,
Un dor: Întreaga Românie.

Si poate multe vor pieri,
Pãmânt si cer al celor vii,
Dar Domn de suflet - românescul,
RÃMÂNE - DOMNUL - EMINESCU.

4-5 ianuarie 2013


TAINA GREULUI PÃMÂNTULUI

La o margine de mare, pe-un prundis pe care legeni
Tei cu frunzele stelare, prin lumina din mesteceni,
Unde sorii Limbii noastre, în izvoare, se îngânã,
Ce le-auzi, de pui urechea, pe fântânile din mânã –

Ca o albie care duce, cãtre marea ei cea bunã
Împietrita lumii goanã, în orbirea ei nebunã,
Gânditor din cuanta lumii, ce înghite Universul,
Ieri, si azi, si totdeauna – tu ne-ndrepti, pe lume, mersul –

Si nu-i chip sã nu te doarã, chiar de ochiul drept îti râde,
Cãci ajunge lângã tine, si stãpân, si rob, si gâde,
De-ar simti, ce-ti arde-n tainã – gheata inimii – ca scrisul,
Ti-ar citi, în loc de faptã, pânã-ti mistuie, opisul –

Vesnicia de-o sã batã marea, pânã hãt, departe,
Ce-a avut de spus o lume, tu ai scris-o într-o carte,
Ce-a avut sã tot îngâne, Frumusetea Lumii vie,
Tu ai nedesferecat-o într-un Rai de Românie.

( 1850 – 1899 )

3-4-5 iunie 2014

CEL MAI IUBIT DINTRE PÃMÂNTENI

Iartã-ne, cetãtene Mihai Eminescu.
Tu, Cel mai iubit Fiu al poporului.
Care a aruncat cu pietre
În nebunii alesi ai
Strãzii,
Si cei care au vrut sã-l salveze
Au fost torturati sã arunce cu
Pietre, în el.
Sã-l închidã în turela cãmãsii de fortã,
Împreunã cu iubita sa,
Vinovatã împreunã cu el,
De nebunia tuturor veacurilor.
Iartã-ne, cetãtene Mihai Eminescu,
Cã nu ai fost Dumnezeu.
Nu te-ai ridicat la ceruri,
Ca sã ne lasi sã repetãm rugãciuni
Si fapte bune, si minuni,
- În care oricum nu credem
Decât atunci când ne salvãm personal,
Fãcându-ne crucea -
pânã când vei reveni printre noi.

Ce puteai sã faci tu?
Nu stiai ce urmeazã?
Ce ne coace istoria?
Nu stiau toti cei torturati?

Numai cei nechemati nu stiau.
Si totusi, era nevoie de ei
Ca sã tragã
Cu pietre
În frati.

- Cum i-au torturat?
- Ia mai trageti în ãstia.
Cã altfel ne scapã
Si revine împotriva noastrã
Si e pãcat de dragostea noastrã
Pentru întreaga Lume
Dã-o în pastele Calului
De Românie,
Cu nebunii ei,
Si nebunul ãsta de Eminescu,
Cu tot!

Si cei torturati
Tot primeau rapoarte:
- Ne secerã cu pietre
Trebuie sã-l secerãm pe Eminescu
Ca sã ne scrie poeziile
Ei.

Si a râs Eminescu.
Nu rãspund
Decât în fata Neamului meu.

Cã doar nu era
Sã-l punã la zid,
În locul lui,
Pe Dumnezeu?

Doar nu era,
Sã le cânte,
Râzând si înjurând,
Aleluia?

Groparilor?

Care au dat ordinele
Sã fie Diavolul?

Ai dracu’ oameni…
Habar n-aveau ei.
Cum o durere surdã si mutã
Sub degetul mare al piciorului drept
Îti lasã o inimã amarã
Si goalã…

Da…
Asa i-au chinuit.
Si asa l-au chinuit
Ce stiu eu
Ce e chinul…

Si au tãcut, închisi.
Si au vorbit,
Prin ospicii,
Nebunii –
“Ceaiuri,
Beti ceaiuri,
Domnule inginer.
L-am visat
azi-noapte
pe Gorbaciov…”

Si pentru toate astea
Am trãit, trãim, si vom trãi noi.
Niste osânditi ai bucuriei.
Durere surdã în incheietura
Palmei drepte, spre exterior, spre sus.
Ce-i asta?
Ei, ce sã fie, o durere.
Uite cã doare iar…
O durere surdã…

Care taie ca ata, orizontal, de la dreapta la stânga,
Mãmãliga din inima stângã.

Si a fost pace.
În ambele emisfere.

A întepat
Degetul arãtãtor? Mijlociu?
Al tãlpii piciorului drept?

Ametesc.
Mã retrag…

Miluieste-ne, Dumnezeule,
Dupã mare mila Ta!

Iartã-ne, cetãtene Eminescu.
De atâtia sfinti cãcati,
Am rãmas cu dintii sparti.

Te vãd si acum
Pânã la capãt român,
Desi –
Limba –
Desi –
Dragostea –
Mai aveau mult de involuat
Dupã tine. Pânã aproape de Absurditatea Totalã.
Culcat pe o parte
Visând
Ca o pasãre
O moarte bunã
Care nu ti s-a dat.

Iartã-ne, cetãtene Mihai Eminescu.
Din prea multã iubire
Atât de multi,
Încât nicio voce,
Una, doar,
Nu s-a ridicat
În apãrarea ta.
Desi ai scris atâtea manifeste si pamflete pe ziduri –

Dar ele au cãzut,
Si ai rãmas singur,
Sã plãtesti pentru toate milele altora.

Si iartã-ti si aproapele tãu
Care ti-a dat sãrutarea din urmã.

Cel mai iubit dintre pãmânteni.
Botezat. Al neamului Tãu.
Iuda.
24-25 ianuarie 2015
Eu nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu

Eu nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu.
Am scris poezii depre el,
Am fost premiat la olimpiade care îi purtau numele,
I-am recitat versurile,
Ba chiar, când îmi era mai bine,
Încercam sã îmi imaginez cât îi era de rãu, lui, când scria
Sãrmanul Dionis, sau Scrisoarea III, sau Mai am un singur dor –
Dar nu l-am întâlnit niciodatã.


Doar azi,
A intrat în sala de asteptare
A laboratorului de sãnãtate mintalã,
Necunoscut de nimeni,
Fãrã nicio relatie,
Nebãgat de nimeni în seamã,
În cãmasa lui neagrã,
Pantaloni negri,
Pantofi scâlciati de gloduri, în sus,
Si negrele-i gânduri curgându-i ca pletele
Peste fata poeziei lui de cavadru.

Am încercat stângaci sã-l salut
Dar el cãuta ceva
Prin bibliotecile zidurilor,
Poate rândul, poate paragraful,
Unui prieten neavut, si pierdut –

De fapt,
Chiar murise un medic
Coleg cu mine de scoalã,
Directorul Spitalului,
Si eu m-am întrebat ce stiu despre el,
De ce nu mã duc
Sã nu-i vãd decât dricul acoperit de coroane,
Urmat de 5-6 masini pline de praf,
Si plecat în aplauzele personalului –

Doar în fotografiile de pe parbriz,
Da, as fi vrut sã privesc,
Sã îi spun: l-am întâlnit pe Domnul Mihai Eminescu,
La moartea ta, dragul meu coleg mai mare,
Si, mã întelegi,
Nu aveam de ales…

De la tine mai am în minte degetele acelea lungi
Cu unghii sidefii si curate,
O blândã, dar fermã si asprã rigoare si disciplinã,
O mânã de colegi de-ai tãi de clasã:
Flavia Botofei, Adrian Stoica, Horia Horculescu, Chitoiu Carmen, Butaru Carmen, Diaconu Roxana, Camelia Negoitã, Mirela Dragu, Afrenie Dragos, Mãdãlina, Camelia Iov, Dan Ciorobea – care mai de care mai harnici si inteligenti -
Ba chiar, în urmã cu 14 ani, te vãd primind aici, pe un pat de spital,
În gardã,
Un om fãrã identitate, un tãran,
Inconstient,
Adunat de pe stradã –
Uite, Flavia, tânãrã, este aici, în dreapta mea,
Îti mai aduci aminte de ea?
I s-a dat o retetã,
Si nimeni nu mai pricepe nici azi
O semnãturã scrisã de un medic, de mânã…
Îti dai seama ce se va întâmpla
Când i-o va semna o masinã umanã
Care calcã cum calcã?

O schimbare bunã în regulamentul de circulatie,
Si ce harababurã în discutiile la ghiseu
Între navetistii cosmici ai limbii române ! Dar sã vezi
Ce Turnul Babel, în programare, la tema datã mâine,
Cu termenul, ieri!

Da, de la tine mai am ceva mãruntis,
Din risipa scuturãrii de flori pe trotuar,
Dar de la Domnul Mihai Eminescu, aici, de fatã,
Ce amintire sã am?

Mai ai, te rog, putinã rãbdare,
Te voi face sã râzi
Si de ghinionul ãsta teribil,
Toti trecem prin asta,
Uite,
Ca o consolare,
Domnul Eminescu s-a dus mult mai repede,
Si uite ce bine aratã,
Acum printre noi…

Ne vom ocupa si de el,
cu sprijinul tãu, fireste –
deocamdatã,
altceva mã frãmântã pe mine,
ce sã-i spun eu?
Meritã si el ceva, pentru statul
la coadã…


Mã apropii si îl salut:
Bunã ziua, domnule Eminescu!
Bunã ziua!
Stiti, dv. , care îl cunoasteti mai bine decât oricine altcineva pe domnul Eminescu…Trebuie sã recunosc cã dacã v-as întâlni, nu as avea ce vã spune…

Doar, sã închid usa, rãmasã deschisã dupã altul…
Când ati intrat, mi-am dat seama cã sunteti chiar Domnul Eminescu. Ati închis-o dupã dv.
Asa avea el grijã de toti cei pe care i-a tratat.

De aceea se duc repede toti psihiatrii nostri nationali…
Sunt poeti de curte.
Fumeazã numai cântãri otrãvite…
Cã de-abia salveazã o generatie de cocosi, si vine alta…
Si ei, dã-i, si dã-i…
Tratate de câte 30 de volume despre Domnul Mihai Eminescu…
Orale…
Scrise…
La cabinete…
La telefoane…
La Simpozioane…
La Congrese…
La Festivaluri…
Cu colegii…
Cu neascultãtorii si necititorii…
Cu întreg Mapamondul…

Si ãia, nimic…
O tin mortis, pe-a lor…

Nu mai putem!
Ne e rãu!
Ajutor!
Murim de plictisealã!
De inutilitate!
De stress!
De prea putin!
De prea mult!

Respectiv:
Câte dricuri ?
Câte scaune?
Câte paturi?
Câte locuri?
Câte norme?
Cât e ceasul?

Cât e?

Vezi, de-aia nu pot eu sã aplaud…
Când moare un om …cu tot viitorul roz, înainte…

Cã nu bate, de-ar dãrâma zidurile, niciun clopot…
Se mai opreste doar câte o inimã…
Mare…Cuminte…

Si singurul lucru pe care mai pot sã încerc sã îl fac
Este sã cedez locul meu de favoare
Pentru internare,
Peste toatã coada,
Voievodului în carne si oase al Limbii Române Universale,

dar nici asta nu-mi iese,
pentru cã asistenta mi-a fost colegã de liceu, si,
ca si mine,
nu l-a întâlnit niciodatã pe Domnul Mihai Eminescu,
în carne si oase,

mã strigã,
si eu intru în fatã,
sã ocup tot spitalul…



~*~
Jianu Liviu-Florian