Radu
Gyr - neînfrântul poet al închisorilor - 120 de ani de la naştere
Mihai
Caba
16
Martie 2025
Înfrânt
nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele
înfrângeri/ sunt renunţările la vis (Radu Gyr, Cântec de luptă)
Când vine vorba despre Radu Gyr, reprezentând în fapt
pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, căruia istoriografia românească îi
atribuie postura de poet, dramaturg, eseist, traducător şi ziarist, vrând,
nevrând, în conversaţia interlocutorilor
se interpune şi un noian de etichetări, una mai deocheată ca alta, între care:
poet al pătimirilor, poet al închisorilor, poetul care l-a adus pe Iisus în
celulă, poetul legionar şi fascist, poetul antisemit, poetul condamnat la
moarte şi efluviul acestora ar mai putea fi continuat în aceleaşi vălurite
opinii exprimate, similare titulaturii romanului lui Irving Stone, „Agonie şi
extaz”.
Dar, iată, chiar acum avem două bune motive ale „vorbirii” despre Radu Demetrescu - Gyr:
primul, - la 2 martie 2025 se împlinesc 120 de ani de la naşterea sa din 2
martie 1905, la Câmpulung-Muscel, ca fiu al cunoscutului actor craiovean Coco
Demetrescu şi al doilea, - la 29 aprilie
2025, când se vor împlini 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul, la 29
aprilie 1975, în chiar Săptămâna Mare a Paştelui ortodox. Între cele două
limite existenţiale se înscrie viaţa de 70 de ani a celui ce a fost literatul Radu
Demetrescu- Gyr.
O incursiune, fie aceasta şi fugară în viaţa deja
întrezărită tumultoasă a poetului Radu Gyr, devine, pe cât de necesară, pe atât
de aşteptată sub aspectul ei dezvăluitor.
Să o întreprindem, dară, urmărind cu atenţie, atât
„reperele” biografilor şi exegeţilor săi, cât mai ales propriile sale
destăinuiri, aşa puţine câte au fost acestea. Şi cum pentru partea de început a
vieţii poetului, biografii săi au fost destul de „zgârciţi” în adnotări, spre o
mai corectă receptare a acestei prime perioade a copilăriei sale, vom apela la
chiar jurnalul poetului, intitulat „Calendarul meu , întocmit cu lucidă viziune
în ultimii ani ai vieţii sale şi publicat în 1973, cu doi ani înainte de
sfârşitul vieţii sale, din care extragem: „M-am născut în Câmpulungul
Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată,
dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german,
moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era
originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi
pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”.
La trei ani, părinţii săi „s-au strămutat în Cetatea
Banilor”, acolo unde tatăl său, Ştefan Coco Demetrescu, îşi va etala pe scena
Teatrului Naţional al Craiovei, „frumosul său talent de actor de comedie
subţire, cum şi o ascendentă carieră glorioasă, până la 1931, data pensionării
sale voluntare”.
Mama sa iubitoare i-a trezit şi cultivat micului Radu
gustul pentru lectură, „pentru poveste şi poezie”, citindu-i „basmele fraţilor
Grimm şi baladele poeţilor germani Burger, Lenau şi Schiller”, iar tatăl său
i-a trezit de timpuriu „gustul şi simpatia pentru arta dramatică.” Nu-i de
mirare, precum şi mărturiseşte: „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit
să citesc singur, fără vreo călăuză didactică...”. Şi lecturile sale, începute cu Robinson
Crusoe şi tot continuate cu Călătoriile lui Guliver, Don Quijote de la Mancha, Isprăvile lui
Păcală, balada lui Gruia Novac, poeziile Elenei Farago ş.m.a., aveau să-i
întipărească pasiunea pentru lectură, „ce l-a stăpânit întrega sa viaţă”.
Cu siguranţă, „Calendarul meu” s-a constituit într-un
„pios omagiu” adus părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana
îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la
adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi, „înţelepte îndreptatre pe
drumul incipientei mele culturi literare”.
La vremea învăţăturii, în toamna lui 1912, merge la
şcoală, având avantajul „cititului şi scrisului” de acasă, fapt ce-l
propulsează printre „fruntaşii claselor primare”, la toate „materiile”, mai
puţin la ...matematică. Tot atunci, în ultimile clase primare, începe „să
însăileze” primele sale poezii, pe care le semnează Radu Grui, împrumutând
denumirea muntelui din localitatea natală.
În 1916, la intrarea României în război, ca absolvent al şcolii primare,
este acceptat să fie „cercetaş de război” al Spitalului de campanie de la
Craiova şi, astfel, în 7 noiembrie 1916, pe „când avea unsprezece ani şi
jumătate”, ca brancardier al unei ambulanţe militare, va fi rănit în „luptele
încleştate” date la Târgu Jiu împotriva
forţelor inamice invadatoare. De atunci, din acele scene dramatice, micul Radu
îşi va cultiva „simţul jertfei şi al onoarei, care-l va însoţi până la
sfârşitul vieţii”, cum a notat unul dintre biografii săi.
În anul 1917
devine elev al renumitului liceu craiovean „Carol I”, înfiinţat în 1885. Aici
va primi o învăţătură solidă din partea unor mari profesori ai vremii şi tot
aici, „purtându-şi cu mândrie uniforma liceului”, va frecventa Salonul literar,
îndrumat de poeta Elena Farago, „meşteră în versul ei bine cizelat”, aşa cum
era ea apreciată. Publică în revista liceului „Tinerimea şcolară” mai multe
poezii, dar şi poemul dramatic „În munţi”, care, prefaţat de profesorul de
franceză, C.D.Fortunescu, animator al vieţii culturale craiovene, „a văzut lumina rampei” în cadrul unei
serbări şcolare.
De îndată ce a înregistrat acest „prim succes poetic”,
liceanul Radu Demetrescu se avântă şi
mai compune alte câteva piese de teatru versificate, între care: Sineul zmeilor
– dramă în 7 tablouri, Pentru ţară, Eroii şi un... Basm, ce „l-au deranjat şi
înfuriat” pe directorul liceului, Nicolae Balaban, „excelent geometru, dar şi
un tip obtuz şi refractar oricărui impuls artistic”, potrivit caracterizării
acestuia în „Calendar”. Drept consecinţă nedreaptă, aflat elev în clasa a IV-a
de liceu, a fost eliminat, pentru „vina” de a fi scos, împreună cu un coleg,
revista satirică Cariopsa, trasă „la şapirograf”.
Pentru terminarea liceului se pregăteşte „în
particular”, dar îşi şi lărgeşte colaborarea sa literară cu mai multe reviste
şi publicaţii ale vremii, dintre care reţinem: Adevărul literar şi artistic,
Năzuinţa, Gândul nostru, Flamura, Rampa, Ramuri, Falanga, Universul literar,
Suflet românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Gândirea; de aceasta din urmă
simţindu-se legat prin ideologia „gândiristă” şi programul ei „avangardist”.
Un important moment al biografiei lui Radu Gyr
(pseudonim deja consacrat) este anul 1924, de acesta legându-se „un triplu succes”: absolvirea
bacalaureatului „cu brio”, debutul literar cu primul său volum de
versuri, Linişti de schituri. Poeme., bine primit de critica literară şi
debutul său ca student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii
bucureştene. Va menţiona în „Calendarul meu” faptul de a fi avut ăn studenţie
„şansa de a se afla în preajma unor profesori eminenţi, Vasile Pârvan, Nicolae
Iorga, Nicolae Cartojan, P.P.Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor
Vianu, Nae Ionescu”, pe care-i portretizează, întru fire şi strălucire şi
„cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au dăruit în întreaga viaţă”
.
În timpul studenţiei frecventează cu regularitate
Cenaclul literar condus admirabil de profesorul universitar Mihai Dragomirescu,
la care „i se iveşte fericit prilejul de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu
Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat.” Remarcat de profesorul Dragomirescu, la
sfârşitul studenţiei, Radu Gyr devine asistent, şi apoi, cu doctoratul luat excelent, devine
conferenţiar.la Catedra de Critică şi Estetică literară, fiindu-i încredinţată
susţinerea cursului: Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare
contemporane, la care îşi dovedeşte din plin strălucitoarea sa elocinţă.
Remarcându-se pentru fecunda sa lirică publicată în
revistele literare româneşt, în 1926, student fiind, Societatea Scriitorilor
Români (S.S..R.) îi acordă Premiul pentru sonet. Continuă să scrie şi să
editeze noi volume de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, 1927) şi Cerbul de lumină
(Bucureşti, 1928); pentru fiecare volum în parte devine laureat al Societăţii
Scriitorilor Români, Chiar şi fără a edita un nou volum, în 1929, S.S.R. îi
acordă un nou premiu, al scriitorilor tineri, pentru poeziiile sale publicate
în reviste, recunoscându-i-se astfel locul ce-l ocupă în avangarda poeziei
româneşti.
În plin succes literar, în 1927, se căsătoreşte „cu
frumoasa Flora, ce avea să-i fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfărşitul
vieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa (după cum se va vedea),
cea care, la rându-i avea să-i lumineze tunelul întunecat de cumplitele orori
prin care a trecut tatăl său, poetul martir Radu Gyr”.
Atent la suferinţele ţării, pândite de pericolul roşu
– bolşevic, dar şi de cel verde – nazist, în perioada 1930-1933, Radu Gyr ia
contact direct „cu suferinţele românilor care încercau cu greu să menţină
integritatea naţională şi economia ţării în faţa acestor mari pericole, dar şi
periclitată de conducătorii compromişi ai României, care încercau s-o scoată la
mezat” şi, alături de alte tinere elite culturale, se înscrie în Mişcarea
Legionară, pe care o consideră „singura mişcare politică a vremii, capabilă de
jertfă şi sacrificiu pentru reînvierea spirituală a neamului românesc”. La
această Mişcare, „nici politică şi nici pe departe criminală”, a aderat şi a
colaborat „aproape toată elita neconpromisă a Românie”: Mircea Vulcănescu,
Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu,
Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail
Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi
alţii, stăpâniţi de dorinţa „formării şi educării culturale a poporului român,
îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci
în duhul evlaviei şi respectului pentru înaintaşii acestui neam”.
Poetul Radu Gyr, „prin tăria cuvântului scris şi prin
crezul său înalt, cu dragoste nestrămutată de ţară, pătruns de fiorul
patriotismului şi al credinţei strămoşeşti”, devine membru de seamă al Mişcării
Legionare şi este numit şef al regiunii Oltenia. A fost recunoscut şi ca „poet
al mişcării”, versurile sale, puse pe muzica
compozitorului Ion Mânzatu, au devenit repede „sloganuri imnice ale
<gărzii de fier>”,, dar, cum va afirma mai târziu onestul critic literar,
Ov.S.Crohmălniceanu, „ trebue să deosebim poezia autentică a lui Radu Gyr de
metamorfismul prăpăstios, care a rezultat din altoirea imagisticii pădureţe pe
mistica <gărzii de fier>.” La rândul său şi exegetul Adrian Popescu
notează cu luare aminte: „Poetul (Radu Gyr n.n.) îl surclasează pe ideolog”.
În 1939, poetul Radu Gyr, „cel chemat să slujească
unui ideal mai nobil şi mai înalt decăt cel al înălţării prin poezie”, cade
pradă criminalului regim „carlist” , cel care, în noaptea de 16-17 aprilie, „a
încarcerat toată intelectualitatea de dreapta a României”, mai întâi, în
închisoarea de la mănăstirea Tismana şi apoi, în lagărul de la Miercurea Ciuc”,
„în condiţii grele de detenţie, între ziiduri reci, fără asistenţă sanitară şi
un sever regim alimentar, cu interdicţia
corespondenţei cu familia” şi alte cumplite privaţiuni.
Aşa a început pentru Radu Gyr, precum şi pentru
ceilalţi colegi de breaslă culturală, „calvarul şi suferinţele inimaginabile la
care au fost supuşi.cu toţii.” În faţa acestora, singura alinare a suferinţelor
a fost şi de această dată tot înaltul spirit cultural; lagărul transformându-se
imediat într-o „academie ideatică”, de prelegeri, „la care a excelat Nae
Ionescu”, de poezie, „la care a excelat Radu Gyr”, cu vestitul său Cântec de
leagăn: „Dormi copilul mamii, nani, nani, / a plecat şi ultimul lăstun./ Ruginiră
plopii şi tufanii / şi din temniţa ce-i surpă anii / nu s-a mai întors tăticul
bun”.
Condamnaţi, în baza unui rechizitoriu aberant, la ani
grei de puşcărie de către Tribunalul Poporului, în urma biruinţei Mişcării din
septembrie 1940, cum relatează exegetul C-tin. Budescu: „toţi deţinuţii
arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şi puşi în funcţii înalte de
conducere.” Aşa a ajuns Radu Gyr director general al teatrelor din România. Era perioada aprigă
a celui de al 2-lea război, declanşatoare
a antisemitismului nazist, potrivit căreia toţi actorii evrei trebuiau
„daţi jos de pe scena oricărui teatru”. Obligat să se supună acestei
„dezlănţuiri antisemite”, Radu Gyr, în acelaşi spirit de frondă împotriva
oricărei nedreptăţi, înfiinţează în Bucureşti, cu de la sine putere, Teatrul
evreiesc „Baraşeum”, în care adună toţi actorii evrei din România, acesta fiind
„singurul teatru evreiesc din toate ţările fasciste ale Europei”, al cărui prim
spectacol de revistă „Ce faci astă
seară” avut loc pe 1 martie 1941. Unde-i
antisemitismul lui Radu Gyr?
În acelaşi mod
de simţire curată, stupefiat de mârşava asasinare, din noiembrie 1940, a
marelui savant Nicolae Iorga, care i-a fost eminent dascăl în anii de liceu,
pusă pe seama „gărzii”, Radu Gyr şi-a
făcut publică indignarea: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului
act de violenţă, unele ranchiune politice autohtone neîndreptăţind, în nici un
caz, o asemenea cruzime”.
După îndepărtarea „mişcării”, noul guvern antonescian
îl condamnă pe Radu Gyr la 12 ani de detenţie „pentru incitarea mulţimii la
ocuparea Palatului Telefoanelor”, acuzaţie nefondată; aceasta fiind „rezultatul
unor puternice resentimente pe care regimul antonescian le avea contra mea”,
conform propriei sale declaraţii,
neluate în seamă. În consecinţă, alături de alţi intelectuali români, este
trimis în lagărul de la Sărata din Basarabia, iar de acolo, pentru „reabilitare”,
a fost „expediat” pe frontul din Rusia
„direct în linia întâi”, unde a şi fost grav rănit în primele lupte de la
Vigada – Vinogradov. În spitalul de campanie continuă să scrie poezii:
„Departe, în vis, e o casă / din geamuri clipind somnoroasă / şi două mânuţe
mirate / cucernic pe piept închinate / în mica lor rugă sfioasă. / Să vină
tăticu acasă.” După doi ani de chin şi dureri, înspre sfârşitul lui 1944,
„escortat” fiind, ajunge cu bine acasă
la soţia sa, Flora şi la iubita lui fiică, Simona; asta deoarece ostaşul ce-l însoţea nu şi-a îndeplinit ordinul de a-l „lichida”.
În răstimpul anilor de război scrie şi editează două volume de versuri: Poeme
de război (1942) şi Balade (1944), ultimul fiind „cel mai profund volum de
poezie a poetului”, apreciat astfel de critica literară şi exegeţi.
Întoarcerea armelor , actul istoric din 23 august
1944, îl găseşte pe Radu Gyr în convalescenţă, dar asta nu împiedecă noile
autorităţi să-l includă în lotul „scriitorilor şi ziariştilor” ostili
comunismului şi să-l condamne la 12 ani de muncă silnică. Ca rănit de război va
fi pentru o scurtă vreme internat în spitalul închisorii de la Braşov, după
care este încarcerat în închisoarea de la Aiud, acolo unde, după plecarea
regelui Mihai din ţară, „comuniştii au făcut din temniţă un loc de exterminare
a deţinuţilor politici”, teroarea, bestialitatea şi privaţiunile îndurate aici
însemnau în fapt ...iadul pe pământ. Regimul sever al închisorii „a golit
celulele de orice urmă de creion şi de hârtie şi a ridicat un zid impenetrabil
între deţinuţi şi familiile lor”. Însă, nici carcera, „fără pat şi cu apă pe
jos”, nici interogatoriile, „cu bătăi şi schingiuiri crunte”, n-au putut
înfrânge rezistenţa intelectualilor –
deţinuţi, Tăria lor neînfrântă, fizică
şi morală, le era susţinută curajos de predicile de duminică ale lui Nichifor
Crainic şi de versurile lui Radu Gyr, care treceau necontenit zidul celulei,
fie „din gură în gură”, fie, înscrise „cu bucăţi de săpun”, fie prin „înnodarea
aţei” smulsă din zeghe sau din paturi, fie, „transmise prin alfabetul Morse” şi
câte alte „invenţii” năstruşnice. Dar, după cum se va destăinui mai târziu
însuşi poetul: „memorarea versurilor mele era cea mai bună metodă pentru a
putea fi scoase afară, pe care o foloseau cei cu o memorie bună, între care
Relu Stratan, Gili Ioanid şi Dumitru Cristea”, acesta din urmă memorând peste
200 de poezii, pe care , la ieşirea din închisoare,, „le va aşterne pe hârtie
în trei caiete, în octombrie 1956”.
În toamna anului 1946 , aflat grav bolnav în spitatul
închisorii Văcăreşti, „cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat
pulmonar TBC şi hemofilic”, i s-a
refuzat orice ajutor medical. Chiar şi aşa fiind „numai piele şi os” , dar
nepierzându-şi credinţa, Radu Gyr compune poezia „Az´noapte Iisus”, care a
devenit repede singurul sprijin moral şi spiritual al miilor de deţinuţi, „prin
care au biruit moartea şi temniţa”.
„Az´noapte Iisus a intrat la mine-n celulă A stat lângă mine pe rogpjină/ O, ce
trist, ce înalt era Christ!/ - Pune-mi pe răni mâna ta./ Luna a intrat după El
în celulă/ Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,/ Şi-l făcea mai înalt şi mai
trist./ Parcă purtase lanţuri, cândva./ Când m-am trezit din grozava genună/ -
Unde eşti, Doamne? Am urlat lazăbrele./ - Miroseau paiele a trandafiri./ Din
lună venea fum de căţui./ Eram în celulă şi era lună,/ M-am pipăit şi pe
mâinile mele/ Numai Iisus nu era nicăiri./ Am găsit urmele cuielor Lui”.
Cu poeziile lui Radu Gyr pe buze, deţinuţii temniţelor comuniste au
îndurat terori şi cruzimi inimaginabile fără să renunţe vreodată la visele lor
şi, astfel, cum spun şi versurile sale din „motto”, aceştia n-au putut fi
înfrânţi niciodată.
Spre sfârşitul anului 1955, cu puţin timp înainte de
sfârşitul celor 12 ani de condamnare, Radu Gyr este eliberat, în urma
intervenţiei „de afară” a lui Mircea Eliade. Din nefericire, libertatea
căpătată avea să-i fie scurtă, până la 1958, când i se înscenează, lui şi altor
25 de intelectuali creştini, un „simulacru de proces” prin care toţi inculpaţii
sunt condamnaţi la moarte. Lui Radu Gyr i se reţine ca vinovăţie poezia
„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată a fi un nijloc de
instigare la luptă împotriva regimului comunist, a cărei ultimă strofă este
incendiară în patosul ei: „Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
La recursul procesului, sentinţa de condamnare la
moarte a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, dar rezultatul acestuia a
fost comunicat deţinuţilor abia peste un an, timp în care aceştia au continuat
să fie „legaţi în lanţuri grele de picioare şi supuşi unui crunt regim ce
alterna între viaţă şi moarte”. În 1962, Radu Gyr primeşte şi ultima cruntă
lovitură, bine calculată în ameninţarea acesteia: „Dacă nu cedezi şi nu te
lepezi de trecutul tău legionar îţi vom aresta soţia şi fiica.” Într-adevăr, cum
soţia sa, Flora şi fiica, Simona, erau singura raţiune de a trăi a poetului,
mişeleasca ameninţare a avut efectul maxim, aşa cum singur se va explica mai
târziu: „Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică prin care
să-mi reneg trecutul şi opera, în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din
suflet. Sufletul a fost salvat, dar chnul meu nu a încetat. (...) Compromisul
nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr”.
Fără să fi fost înfrânt, compune poezia Voi n-aţi fost
cu noi în celule, în al cărei final nu-şi pierde fiorul credinţei: „Când
porţile sparge-se-or toate / şi morţii vor prinde să urle, / când lanţuri şi
ziduri cadea-vor sfărmate, / voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din moarte, /
căci n-aţi fost cu noi în celule”.
Cu nestrîmutatul gând al intoarcerii, exprimat cu
duioşie şi speranţă în poezia „Ne vom întoarce într-o zi”, din care redau doar
o singură strofă: „Ne vom întoarce ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini,/
Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.”, la eliberarea
sa din 1963, Radu Gyr, neînfrântul poet al închisorilor, având nevoie de o
reabilitare, „nu găseşte sprijin şi recunoştinţă, nici din partea Bisericii
Mamă şi nici din partea literaţilor vremii, care nu ştiau cum să-i ascundă mai bine opera sa genială, plămădită în
lacrimi şi suferinţe greu de imaginat”.
Întremat cu greu într-un sanatoriu, fără o locuinţă
decentă pentru familie, fără o pensie sau oarece venit din scris, Radu Gyr, „cu
tristeţea amintirilor închisă în inimă”, începuse să fie cuprins de imensa durere, aceea că
„rodul muncii şi operei sale de o viaţă nu putea fi fructificat.” Conştient de
pericol, singura sa preocupare este: „aşternerea pe hârtie a întregii sale
opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.”
Despre acest episod îşi va aminti mai târziu fiica sa, Simona Popa–Gyr: „Lucra
intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu,
cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu
putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă”.
Chiar şi în condiţiile urmăririi sale permanente şi a
numeroaselor percheziţii efectuate de către copoii Securităţii, Radu Gyr iese
biruitor şi de data aceasta, izbutind să-şi termine de scris toată opera sa
poetică, creată mental în închisoare, „mulţumindu-i Maicii Domnului pentru
acest timp binecuvântat”. Dar despre scoaterea acesteia „la lumina
tiparului” nici măcar nu se putea vorbi.
În răstimp, începe să-şi redacteze Jurnalul său memorial despre prieteni, momente
şi atitudini literare, fără a-l termina, fiind editat postum, în 1996, sub
titlul deja amintit „Calendarul meu”. Ultima sa lucrare încheiată a fost
traducerea baladei populare germane, editată sub un alt nume.
Neputându-l înfrânge nici în libertate, vigilenta
Securitate, spre a-l discredita, începe să-i publice sub numele său mai multe
articole în revista comunistă Glasul Patriei, aşa cum a făcut şi pentru
Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu.
În 23 aprilie 1975, în Săptămâna Mare a Paştelui
ortodox şi în chiar Ziua Marelui Mucenic Gheorghe, simţindu-şi sfârşitul
aproape, Radu Gyr compune premoniţialul său sonet, Piramida, din care reţinem
terţina profetică: „Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de
lespezi terne,/ eu dorm adânc acestei lumi absent”.
Peste șasezile, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 1975,
„în chiar Marţea Patimilor, în vârstă de 70 de ani, poetul Radu Gyr ( Bubu, cum
îi spunea nepoţelul Radu) nu s-a mai sculat, plecând spre a se întâlni cu Cel
pe care L-a văzut în celulă şi i-a şters rănile.”
Din nefericire, ca o ultimă lovitură a sorţii, Radu
Gyr, poetul martir al închisorilor, ortodox „până-n măduva oaselor”, a fost
înmormântat în Cimitirul Bellu catolic (!).
Abia în 2012, ca o binevenită „reparaţie”, prin grija
preacucernicului părinte stareţ, Iustin Pârvu, martir şi el al închisorii
comuniste, osemintele poetului martir şi
ale soţiei Flora au fost strîmutate întru veşnică cinstire la Mănăstirea Petru
Vodă, jud.Neamţ. După sfârşitul lui neaşteptat, opera poetului Radu Gyr
devenise pentru regimul comunist un subiect „tabu”, astfel că singura
preocupare pentru soţia sa, Flora, cât şi pentru fiica sa, Simona, a fost „dosirea” acesteia, abia
retranscrisă cu greu şi pusă în ordine în manuscrise. Căutate cu
insistenţă de Securitate, timp de mai bine de 20 de ani, dosarele cu manuscrise
au fost bine „tăinuite” până după prăbuşirea din ´89 a comunismului din
România.
Până atunci, poetul Radu Gyr rămăsese „în picioare”,
doar în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini şi pânî în
prezent”, editată de George Călinescu, în 1941, fiind aşezat în capitolul
TRADIŢIONALIŞTII, cu o nuanţată apreciere critică: „Sînt foarte multe versuri
frumoase în poezia lui Radu Gyr, care e un medelenizant al Oltului sgomotos
vitalist și cu peisagiu propriu.” Era lirica lui de început.
Încetul cu încetul, începând din 1992, aveau să fie
editate rând pe rând volumele postume ale lui Radu Gyr, îngrijite îndeosebi de
către fiica sa, Simona Popa-Gyr, dar şi de către apreciaţi critici şi exegeţi,
precum Barbu Cioculescu, Ioan Popişteanu ş.a., intitulate: Poezii (1992),
Anotimpul umbrelor (1993), Ultimile poeme (1994), Calendarul meu (1996), Pragul
de piatră (1998), Balade (1999), Era o casă albă (2000), Sângele temniţei
(2003).
Fără a avea, însă, şi o reabilitare propriu-zisă,
treptat, în numeroase reviste literare au
apărut şi tot mai apar articole, eseuri şi exegeze despre poetul martir Radu Gyr, subliniindu-i, atât
puternica sa personalitate „înlănţuită de mai multe ori în temniţe grele”, cât
şi poezia lui „profund creştină, naţională şi umană în care se regăsea întreaga
suflare românească”.
În 26 aprilie 2005, premergător împlinirii celor 30 de
ani de la sfârşitul lui Radu Gyr, în mândra Cetate a Băniei, maestrul Tudor
Gheorghe a prezentat pe scena Teatrului Naţional spectacolul–eveniment Cu Iisus
în celulă – poezia în închisori 1941-1964, pe versurile lui Radu Gyr, în memoria deţiniţilor politici de la Aiud,
Gherla şi Canal, între care şi tatăl său, Ilie Tudor, deţinut 22 de ani în
închisorile comuniste.
„Frumoasă poezie, dar necunoscută şi e mare păcat...”,
aprecia maestrul artist. Şi, totuşi, ca o binemeritată recunoştinţă adusă
memoriei miilor de tineri intelectuali, teologi, literaţi şi de alte clase
sociale care au avut de suferit în închisorile comuniste, în 2017, a fost
promulgată Legea 127 prin care ziua de 14 mai a fost instituită drept Ziua
Naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Şi deloc
întâmplător a fost aleasă ziua de 14 mai – aceasta fiind noaptea de 14/15 mai
1948, când au fost întemniţaţi legionarii, între care şi poetul Radu Gyr. De
menţionat că nu a fost nicio obiecţie
din partea Comisiei pentru studierea Holocaustului Elie Wiesel.
A sosit, iată, profetica „zi a întoarcerii”, visată şi
sperată în şirul lung al anilor
petrecuţi în bezna temniţelor:
Aşadar, bine ai revenit acasă, în România, pe care ai iubit-o cu poezia
şi sfânta ta credinţă, neînfrântule poet al închisorilor, Radu Gyr!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu