„Blestemul
rândunicii”
Marin
Voican-Ghioroiu
26
Martie 2025
De Buna Vestire, 25 martie, rândunelele se întorc ...
„Cântăresc doar 20 de grame, dar au parcurs peste 5.000 km în zbor. Au
traversat deșertul Sahara. Au zburat peste Marea Mediterană fără să se poată
odihni. Au luptat împotriva tulburărilor și furtunilor. Au făcut ceva
extraordinar. Și toate acestea pentru ca să vină și să se reproducă într-un
colț al casei noastre. O singură rândunică poate consuma până la 850 de muște
și țânțari pe zi. Dacă am fi destul de norocoși să găzduim un cuib din această
specie, doar o pereche ar putea elimina în jur de 1.700 de muște și țânțari pe
zi. Nu există insecticid mai eficient și mai ecologic. Să le primim cu bucurie,
pentru că ne-au ales pe noi !” (text preluat).
Când eram copil
și veneam acasă de la școală, primul lucru pe care-l făceam când urcam în
tindă, vorbeam cu dragile mele prietene, randunelele care ciripeau cu așa
însuflețire în jurul cuiburilor, din care se vedeau ciocurile puișorilor.
- Ce faceți
voi, dragile mele, v-a fost dor de mine?
Un răspuns la unison: „Cip-cirip-cirip!”... iar eu le
fluieram ușor să nu le sperii, le credeam că-mi înțeleg cuvintele. Apoi zburau
în stol, se roteau pe deasupra grădinii și viței de vie și, cu o precizie
milimetrică, aterizau pe frânghia de rufe pe care mama o fixase între stâlpii
pridvorului. Ce rău îmi pare că pe atunci nu aveam un aparat de fotografiat să
le pozez pentru eternitate,... dar ele mai sunt și acum pe ecranul memoriei,
chiat dacă că au trecut peste 75 de ani de atunci.
Profesorul de geografie, bucovineanul Dumitru Burba,
refugiat din ținutul Herța, ne-a spus că putem să însemnăm cu vopsea
rândunelele... și o să le vedem la anul viitor că se întorc la cuiburile lor.
Ardeam de nerăbdare să iau scara de la pod, să pândesc rândunica când era în
cuib, s-o prind și să-i vopsesc piciorușele. Cum am ajuns acasă, am găsit-o pe
mama care pregătea masa să mâncăm de prânz. Nici nu mi-am scos traista cu cărți
de pe umăr, că i-am spus ce am de gând să fac: să le vopsesc cu roșu piciorușele
rândunelelor ca să văd dacă se întorc
toate la primăvară tot la cuibul lor.
Când m-a auzit mama, a sărit ca arsă, și-a făcut
câteva cruci și mi-a spus aproape lăcrimând:
- Ferească
Dumnezeu să faci așa ceva! E mare păcat să te uiți în cuibul randunicii, dar
mai ales să pui mâna pe ea... Vrei să orbeștei? Nu ai voie să te urci la cuibul
randunicii, te pedepsește Dumnezeu!
Într-una din zile, după ce mai întrebasem câțiva
vecini despre „blestemul randunicii” că pot orbi, vecinul meu nenea Costache
îmi zice.
- Nepoate
Mărine, nu e de glumă, mulți au rămas
orbi dacă au luat pui de rândunică din cuib sau au pus mâna să le prindă. În
vremea dedemult, un om fără suflet, cu inima neagră, i-a luat puișorii, i-a
dărâmat cuibul... bietei rândunele, că-l deranja și nu putea leneșul să doarmă
în timpul zilei. Vezi Doamne, îl supărau rândunele cu ciripitul lor. Rândunica
s-a dus la Dumnezeu plângând și L-a rugat să o ajute ca să-și ia puii de la
omul rău, care-i închisese într-o pivniță.
Dumnezeu a trimis un înger cu randunica să-și ia puii.
Îngerul a descuiat lacătul de la ușa pivniți și, când au intrat au văzut pe cei
patru puișori, morți pe pervazul ferestrei. Hapsânul nu le-a pus măcar o
strachină cu apă și nici mâncare nu le-a dat. De atunci râdunica poartă voal
negru, ține doliu pentru puii ei.
Îngerul a întrebat-o ce pedeapsă să-i dea. „Să
orbească, fiindcă nu e om!”.
Când am auzit „Blestemul rândunicii” m-a cuprins
frica. Deschisesem poarta să plec, şi nenea Costache mi-a dat următorul sfat:
„Mărine, ca să le însemnezi și să vezi dacă la anul se întorc la cuib, iei o
pensulă și ungi frânghia de rufe, așa... câteva picături, ici-colea ca să nu le
dai de bănuit... că sunt deștepte și nu
se mai așează pe frânghie dacă văd vopseaua. Atingi frânghia pe partea de
jos... Ele când se așează... strâng cu ghetuțele sfoara și se murdăresc de
vopsea”.
A doua zi, nici nu m-am dus la școală, după ce mama a
plecat la muncă în câmp, am punctat frânghia din loc în loc cu vopsea albastră.
Le așteptăm să vină din zbor și să se așeze pe sfoară. Să nu-mi vină să cred,
se așezau exact pe locul unde nu era vopsea. Și tot așa... le fluieram, ridicam
mâinile în sus, ele zburau din nou și veneau pe sfoară, coborau pe pridvor, își
umezeau cioburile în farfurioara cu apă, mai cinguleau câteva bobițe de mei și
floarea soarelui, pâna au uitat să se mai ferească și, în sfârșit, am văzut vreo trei care se murdărisereă de vopsea pe ghetuțe.
Bucuria mea, și necazul lor: Chirăiau, se văitatu și
se ciuguleau ca să îndepărteze vopseaua. Am zbughit-o la școală și a mințit că
o capră a rămas pe Țarină și abia am găsit-o... La ora de matematică nici nu
auzeam ce spunea doamna profesoară Cecilia Pretorian, mă gândeam cu teamă:
„Doamne, dacă au să mă blestemă
rândunelele?”. Seara, până am adormit
tot îmi ziceam în minte: „Dacă mă pedepsește Dumnezeu!?”.
Dimineața, la prima oră eram cu ochii pe ele să văd
dacă mai au vopsea pe gheruțe dar, spre bucuria mea, o îndepărtaseră. Scăpasem de blestem.
După ani și ani de zile, am compus melodia „În prispa
căsuței mele” fiindcă la unul din cuiburi am văzut că lipsea rândunelul (el
este ceva mai mare decât rândunica), melodie înregistrată cu Orchestra de
Folclor Radio pe care o cântă soția mea, Rodica Anghelescu.
P.S. - Fiți buni și iubitori, rândunica va găsi casa
voastră.
---------------------------------------
Voican, „În prispa căsuței mele” -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu