Dela
Vasile Lascăr la Cătălin Predoiu - Poliția, a doua magistratură
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
26
Martie 2025
De cum Cătălin Predoiu a fost numit în fruntea
Ministerului Afacerilor Interne am crezut că – în sfârșit – sistemul
polițienesc din România se va reforma și, dacă ministrul Vasile Lascăr, în urmă
cu 120 de ani, nu a reușit să facă din poliție o a doua magistratură, cu
siguranță cel care a fost ministru al Justiției va realiza ceva deosebit. Nu
chiar a doua magistratură, deși acest fapt n-ar fi fost nicidecum imposibil, ci
poate un organism, ale cărui importanță și prestație socială să fie apreciate
pe măsură considerabilelor eforturi ale acestei structuri de ordine națională.
Încă mai sper și, cum nu cunosc exact ce are în intenție politicianul de la
vârful unuia dintre cele mai însemnate ministere - liberal, ca și Vasile Lascăr
- nu vrem să ne lansăm în speculații.
Poate, Cătălin Predoiu, un intelectual rafinat și un
politician abil, chiar are în atenție să facă ceva și pentru Poliția Română,
care își îndeplinește cu atâta conștiinciozitate atribuțiile. Așa, cum, de
altfel, a făcut și pentru procurori și pentru judecători, cel puțin din punctul
de vedere al retribuirii. În privința asimilării procurorilor în elita
magistraturii, cu toată nemulțumirea unor judecători, care nu au fost tocmai
înțelegători, trebuie reținut că ministrul de Justiție Cătălin Predoiu le-a întărit
poziția, în așa fel, încât astăzi nu mai există nicio opoziție. Mai ales, când
esențialul rezidă în alinierea
salariilor, care sunt destul de îndestulătoare. Iar, aceasta, vrem nu vrem să
recunoaștem, i se datorează, cu prioritate.
Dar, pe ce se baza Vasile Lascăr, când își argumenta
susținerile în fața parlamentarilor, ca și a politicienilor, în general, deși
era numit de puțină vreme în fruntea Ministerului de Interne: pe specificul
operativ și cazuistica muncii de poliție, atât de asemănătoare cu cea a
procurorilor.
Tocmai de aceea, distinsul ministru inducea principiul
inamovibilității polițiștilor, ca și în cazul magistraților. Deși, reacțiile
potrivnicilor nu au întârziat să apară. Astfel: „În contră-i sunt majoritatea
şi opoziţia, care se cutremură la ideia că inamovibilitatea funcţionarilor
polițienești le scoate din mână farmecul cu care îşi menţin pe unii dintre
partizani” (Vasile Lascăr către fiii săi (noiembrie-decembrie 1902), apud M.
Theodorian-Carada). Pentru că dacă polițiștii „vor fi independenţi şi nu li se
pune mâna în gât ca să facă politică şi să se transforme în agenţi electorali,
îşi vor face datoria în conștiință” (Vasile Lascăr, Discursuri politice,
Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1912, vol.1, p. 609).
Cât privește asimilarea cu magistrații, ministrul
Vasile Lascăr își întărea inițiativa într-un mod absolut magistral: „De vreme
ce poliţaii şi membrii comisari au atribuțiuni similare parchetului, nu avem
cuvinte să facem deosebire. Avem chiar precedente. De la Prefectura Poliţiei D.
Julian a trecut Consilier la Înalta Curte de Casaţie. S-a înjosit magistratura?
D. Julian este o podoabă a Curții de Casație, deși a trecut prin poliție. De ce
nu vreți ca acest exemplu să-l continuăm şi să-l întindem în toată ţara?
Amestecul poliţiei şi al administrației în politică e o calamitate. Nu facem
nici poliție cum se cade, nici politică bună; stricăm numai moravurile” (Vasile
Lascăr, Discursuri politice, pp. 536-537).
În baza argumentelor ministrului Vasile Lascăr,
Senatul a admis asimilarea
funcționarilor polițienești cu magistrații. Din nefericire, la Cameră,
articolul a fost amendat, în sensul de a se considera stagiul făcut în poliție,
ca și când ar fi fost efectuat în parchet. Ceea ce nu însemna că poliția nu
putea fi pusă la același nivel cu parchetul. Dimpotrivă, Vasile Lascăr,
interpreta că: „nu este niciun cuvânt, absolut niciunul, care să facă vreo
deosebire”. Și, deși nu reușise să-și
impună poziția inițială, a fost nevoit să accepte respectiva modificare „pentru
că, cu chipul acesta, ofițerii de poliție în loc de a considera poliția o punte
de trecere în magistratură, se vor
specializa și o vor considera ca o carieră în care vor căuta să
înainteze” (Vasile Lascăr, Discursuri politice, pp. 644-645)
Nu trebuie omis nici faptul că, înainte a se preocupa
de modernizarea poliției naționale, Vasile Lascăr a înaintat Parlamentului și
un proiect de lege referitor la desființarea poliției comunale (devenit lege),
pe care o considera că este inutilă și trebuincioasă doar în treburile
electorale. Desigur, din partea noastră, fără de nicio trimitere la poliția
locală de astăzi.
Când scriu aceste rânduri este Ziua Poliției Române și
ar fi de așteptat ca ministrul Predoiu să facă un gest și în favoarea acestei
importante structuri a Ministerului Adacerilor Interne. Și să denote astfel că
nu-i este indiferenta soarta acelor care zi și noapte, în ger, în lapoviță și
arșită cumplită își îndeplinesc datoria în condiții inimaginabile, departe de
famiile care-i așteaptă să sărbătorească împreună sfintele sărbători ori să le
fie alături la o aniversare. Pentru că Poliția Română nu este orice organism de
ordine publică, ci reprezintă Armata Țării în timp de pace și, chiar dacă
primejdiile la care se expun componenții săi nu sunt de anvergură operativă,
sunt la fel de periculoase pentru cei care, în mijlocul străzii, trebuie să
facă față unor situații inedite. Poate și mai periculoase, dacă avem în vedere
că acțiunile lor, de cele mai multe ori izolate, le impun abilități dintre cele
deosebite, ca să facă față unui potențial inamic ce, adesea, se menține în
umbra tenebrelor sociale, beneficiind uneori de susținerea unor fiefuri cu
interese ce exced preocupărilor generale ale poporului. Iar, dacă este să ne
referim la lipsa de protecție a polițiștilor și a familiilor lor – așa cum se
prezintă situația în majoritatea statelor civilizate – tabloul neajunsurilor,
la care este supusă această elită de ordine publică este dezastruos.
Poliția Română este instituția specializată a
statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și
descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice.
Fundamente specifice, de apărare, deci, care în foarte multe puncte concordă cu
ceea ce le revin procurorilor care, în majoritatea cazurilor, preiau
infractorii descoperiți și reținuți de către polițiști și îi trimit în fața
instanțelor. Ca ofițeri cu cercetarea penală specială, ca agenți constatatori,
ca experți cu cercetarea penală ori ca judiciariști, polițiștii sunt cei dintâi
care instrumentează cauzele și de consistența dosarului, pe care îl întocmesc,
depinde sarcina ce le revine procurorilor și, de ce nu, și judecătorilor. Dar,
această activitate presupune nu numai un efort prelungit peste zile și nopți de
trudă, ci și șubrezirea sănătății, ale cărei afecțiuni ies la iveală peste ani
și ani, cu deosebire la pensie. O altă nedreptate, pe care – odată cu majorarea
corespunzătoare a salariilor polițiștilor activi – ar trebui să o aibă în
atenție și să o rezolve în regim de urgență. Cu atât mai mult, cu cât, în
prezent, îndeplinește funcția de vice-prim-ministru al Guvernului României.
În calitate de fost ofițer de justiție și coordonator
al ofițerilor cu cercetarea penală specială știu foarte bine cu ce se
confruntă, zilnic, polițiștii români și, pe acestă bază, cât de apropiată le
este munca de cea a procurorilor, de pildă. Asta, ca să nu spun că, pe foarte
multe segmente, chiar le depășește strădania. Și, pentru a se înțelege exact,
trebuie reținut bine că polițiștii niciodată nu și-au contrapus salarizarea cu
cea a magistraților. Dimpotrivă, de fiecare dată, au apreciat modul în care activitatea
acestora le este recunoscută și apreciată pecuniar. Nici astăzi nu se pune vreo
problemă în acest sens. Și, ministrul Cătălin Predoiu, deși tace, o știe cel
mai bine. Dar, tot ca unul care, pe o anumită treaptă a carierei, am fost și
polițist, trebuie să recunosc că actualul statut al polițistului ar trebui
reevaluat, cel puțin din două considerente stringente: al salarizării și al
protecției. Iar dacă, domnul ministru nu are în intenție de a asimila poliția
în magistratură, măcar să asigure retribuirea acestora la nivelul procurorilor.
Așa cum a făcut-o Vasile Lascăr, de la a cărui plecare din această lume, tot
într-o lună de martie (23), s-au
împlinit 118 ani. Ca și Cătălin Predoiu,
membru al aceluiași Partid Liberal și tot în două rânduri ministru de Interne.
Dar care, chiar a făcut ceva pentru Poliția Română, după cum aveau să constate
contemporanii săi. Pentru că „În această râvnă a lui, ne-a rămas poliţia actuală,
care cu toate încercările de a fi readusă la starea dinainte, de 1903, este totuşi
azi o administraţie care nu mai seamănă cu ce fusese altă dată. Un duh nou a
vărsat Lascar în administrație, şi nimeni - spre cinstea ţării acesteia - n-a
putut să-l mai scoată de acolo” (M. Theodorian-Carada, Vasile Lascăr 1851-1907,
Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1912, p.88).
Că, în prezent, arareori îi mai sunt amintite numele
și valoroasă prestație, ca ministru de Interne, ca modernizator al Poliției
Române și ca reformator al Administrației, asta este o altă chestiune, care nu
face nicio cinste unora de la eșalonul de vârf. Dar, să nu grăbim concluziile.
Poate, așa cum anticipam, domnul Cătălin Predoiu, ca fost ministru al
Justiției, are în mânecă asul, care îl va face să rămână și el în istoria
Poliției Române. Dacă nu, va trece neobservat, ca atâția alții, care n-au realizat
cât de important a fost rolul structurilor Ministerului Afacerilor Interne,
care i-au acceptat, cu-atâta mărinimie, în fruntea lor.
Drept urmare, ca și-n atâtea alte cazuri asemenea, nu
ne rămâne decât să privim în Sus și să spunem: Dă Doamne românului mintea de pe
urmă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu