Mircea Dorin Istrate - Voi, făcătorii de istorii

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru

SÂMBĂTA SEARA

 

 

Voi, făcătorii de istorii

 

Unde-mi sunteți, voi ce fosta-ți veghetori pe la hotare,

Descălecători de țară, domni din stârpe ziditoare

Ce din viața lor făcut-au scut și munte de voință

Care-n timpuri ce trecut-au sunt troițe de crediță,

Și exemple dădătoare de iubire pentru vatră,

De cum țara se păzește, ca în vremi ce-au fost odată.

 

Azi, îmi sunteți toți de-o seamă, lut de oale și ulcele

Răspândiți pe-ntinsul gliei, semn din vremile acele

Când cea dragoste de țară era sfântă datorie

Pentru cel ce îmi trait-a pe întinsa noastră glie,

Și-ncă vamă greauă data pentru sfânta libertate,

Pentru huma unde Domnul , datu-ne-a s-avem de toate

 

Noi, prea lăfăind în pace, am uitat de datorie,

De mărita, sfânta jertfă, ce ne ține-n veșnicie,

Nu mai dăm socoată țării, nu mai vrem s-o apărăm,

Să-i fim scut când ea săraca, vrea puteri din noi să-i dăm,

Să ne țină-n a ei palme, să ne de-a cât toate are,

Să-i fim lungă veșnicire, într-a sale vechi hotare.

 

Unde sunteți vremi bătrâne ce ați dat țării mărire,

Fală încă și renume pe întins-ai dăinuire?

De ce încă nu mai nașteți oameni mari ca altădată,

Să ne-adune, să unească nevoiții înc-odată?

Ce să aibă drag de țară, judecată-ndreptățită,

Și că vrerea țării încă, fie veșnic auzită.

 

16.02.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Întrebări cât necuprinsuri

 

Jur-împrejurul nostru, roiesc câmpii de stele,

În nopți, de-ntindem mâna, ajungem pân’ la ele,

Dar hăuri cât vecia într-una ne-or desparte,

Așa că lungi milenii pe-acol’ nu vom străbate.

 

Vom sta în lumea noastră să învățăm de-acuma

Ce legi ne guvernează cerescul și-ncă huma,

Ce e prin jurul nostru cât ochii-mi văd în noapte

Și-n adâncimi pe unde pândesc genuni de moarte.

8

Când oare. și-ncă cine făcut-a astă lume?

Și cine-n preaslăvire, pe cap poartă cunune?

Model, de unde oare avut-a de-nceput?

Și câți ca noi de-acuma pe-aici s-au petrecut?

 

Ce e prin cele spații lărgite, fără maluri,

Ce vin din neștiuturi ca nesfârșite valuri?

Și un’ se duc într-una spre largul nesfârșit?

Acolo poate-mi este, culcusul de sfârșit?

*

În cap eu plămădit-am atâtea întrebări,

Tot așteptând răspunsuri la ele, și visări,

Speranțe tăinuite c-o fi cândva, odată,

Pe-aici o altă lume, mai bună, mai curată,

 

Ce-o merita să fie un sol din pământesc,

Preumblător prin lumea întinsului ceresc,

Ce-o căuta răspunsuri dorinței de a ști,

Ce-a fost, și ce-o fi mâine, prin cele largi pustii.

**

Eu, mâine mă voi duce spre ceruri, înălțat,

Poate pe-acol’ mi-o spune un ins mai învățat,

Ceva de bucurie, sau m-o-ntrista profund,

Și-oi lăcrima-n durere, c-am vrut să știu, ce sunt.  Prea mult.

 

17.02.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Boaba de vecie

 

Îmi zici că din țărână Tu, Doamne, m-ai făcut?

Și iar țărână fi-voi atunci când m-am trecut?

Dar pentru ce Mărite, atât te-ai ostenit

Ca omul să trăiască mai mult nefericit?

Ori doar așa, să vadă, cât e pe-aicea greu?

Cât chin îmi e pe lume și zilnicit, mereu?

Ca să îmi vreie Raiul ce Tu i l-ai promis

Nu pe această lume, ci-acolo-n, Paradis?

 

No,i nu știm ce-i pe-acolo, că din acela Rai

Mai nimeni nu venit-a, ca să ne spună: Hai

C-acolo-i lapte miere și cânt și veselie

Nu doar în scurtă seară, ci cât îmi e vecie.

*

Eu, tot mă-ntreb de-o vreme, ca mulții înanite,

Nu se mai satur ceia, ce tot mănânc plăcinte ?

Și ce îmi fac bătrânii, doar nu mi-s toți la joc,

Și-apoi ei de picioare nu mi se plâng deloc?

Și-ncă aceia tineri, nu îmi mai cresc odată?

Ei îmi iubesc într-una mereu aceeași fată?

Și-ncă multe alte ce nu au un răspuns

Mai până când acolo, noi nu ne-om fi toți dus.

**

De asta-ici e bine, că e mereu altfel,

Ce este azi, ca mâine, nimica nu-i la fel,

Aici ai fericire, necaz și bucurii,

Și câte încă toate, îmi vrei să guști, să știi,

Aici unde ți-e raiul și iadul, la un loc,

Aici e deznădejde și brumă de noroc,

Iar ce o fi pe-acolo, în Raiul cel să fie,

Nu e nicicum c-aicea, în boaba de vecie,

Ce o trăim cu toți momiți de-un gând frumos.

Vedeți-vă de viață, c-avem un os de ros,

În viața ce ni-i data cu toții s-o trăim,

Ce-o fi apoie după, vedem, când vom muri.

 

6.03.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

În trăirea unui vis

 

Din viața mea, când vei pleca,

Să iei cu tine-n amintire,

Divina clipă de iubire,

Și nimănui cândva n-o da.

 

Și te mai rog, ca la plecare ,

Mai ține-n țandără de gând,

Atât cât fi-vei pe pământ,

Căldura dintr-o-mbrățișare,

Dulceața cea din sărutare,

Și câte toate jurăminte,

Din inimă le-am spus șoptite,

Din simțurile noastre care

S-au desfătat, în legănare,

În raiul nostru pământesc,

Ce ne-a urcat până-n ceresc,

În nopți pierdute, în visare.

*

Ades mă-ntreb, de-o vreme-acum,

Pe unde-i fi dulce iubire?

De mă mai ții în amintire?

Pe unde ești, pe care drum?

Oare mai ții cumva aminte

C-am fost doi tineri fericiți,

Doi visători îndrăgostiți.

Ce s-au iubit frumos, cuminte?

**

De vrei, ne-om întâlni o clipă

În amintite vremi de-atunci,

Când ne plimbam prin crâng și lunci

Și-n darnicii făceam risipă

De-nfiorarea fericită

A celui timp, cu zile dulci.

 

De vei simți și-o-nfiorare

La cea aducere aminte,

Închideți ochii, și cuminte,

Te-ntoarce-o clipă, în visare,

Și-i fi din nou codana care,

O nemuresc, mereu în minte

 

8.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Lăcrimarea unui gând

 

Tăinuite-n amintiri, stau frumoasele iubiri,

Să-nfioare rând la rând, doritorul nostru gând,

Să-ndulcească pe-ntr-o clipă, cât bătaia de aripă,

Ce-a vroită-mbrățișare, dulcea ceea sărutare,

Jurăminte spuse-n șoapte, în ascuns de miez de noapte,

Cu dorința îndemnată, ca o taină ne-ncercată,

Toată vrerea din simțiri, tot păcatul din gândiri,

Și plăcerea din iubiri.

 

Lasă-ți gândul să se-adape cu dulceți de miere-lapte,

Ce au fost în tinerețe, vremuri când dădeai binețe

La iubiri ce-mboboceau, la vroiri ce se cereau

Fie slobode să-și spună visul lor din nopți cu lună,

Ca să-și facă împlinită, voia inimii dorită,

De-a gusta plăceri divine, din iubiri fără de vină,

De-a fi-n raiul cel ceresc, scoborât în pământesc,

Pentru-acei, ce se-ndrăgesc.

 

Toți aveți în al vost’ gând, câte-o taină lăcrimând,

Ce-nfioară rând la rânsd al vost’ suflet bun și blând,

Și vă-ntorc în tinerețe să fiți clipa ce să-nvețe

Taina dulcilor iubiri, ce de-acuma-s amintiri,

Și ca sfânta lumânare, să îmi ardeți fiecare,

Într-un bob, de lăcrimare

Dintr-o vreme, ce nu moare.

 

9.03.2025

 Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Sfânta urmă de copită

motto

Într-o toamnă secetoasă, dintr-o urmă norocoasă

Am băut, demult, odată, apă binecuvântată,

Fie-mi setea stâmpărată.

*

Sfântă urmă de copită, lacrimă în dor topită,

Nu mai ești pe drum de țară, nici pe camp, ce-n primăvară

Trăgeai plugul greu prin glie, de din lunga-ți veșnicie,

Ca să dai de-mbucătură, la nesăturata gură,

Să duci carul plin cu fân la săracul, biet roman,

Să cari carul cu bucate, iarna-mi aibă el de toate,

Să duci zestrea la mireasă când îmi pleacă de acasă,

Să duci mortul pân’ la groapă, de acol’ să nu se-ntoarcă,

*

Eu, te-aș face o icoană și te-aș pune-n cui în ramă

Ca să-mi fii de-nchinăciune, neuitata mea minune,

La acei ce te-au stiut din cea vreme de demult,

La aceia noi de-acuma ce n-au prins carul cu boi

Doar așa, în vre-o poveste ce în ea mi te primește

Să te-ntorcă-n vremi trecute, în clipite vii, plăcute,

Când ai fost stâlp de vecie, pentru noi și pentru glie.

**

Ești de-acum învrednicită, sfântă urmă de copită,

Să rămâi o amintire pentru lumea ta-n neștire,

Iară tu și cu țăranul, ce v-ați dus viața cu-amarul

Și mi-ați fost împreunați precum bunii ceia frați,

Veți rămâne-n gând ascuns, lumii voaste ce-a apus,

Că ați fost pe fața humii, peste tot, un stâlp al lumii.

Vreme lungă de milenii, dar v-ați dus, în trei decenii.

 

10.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vine vremea judecății

 

Doamne, iată, vine vremea vieții noastre ce-a trecut,

De la naștere spre moarte să se facă re-nceput,

Și așa, mereu într-una, să lungească veșnicia

Vieții, care Tu ne-ai dat-o, începută cu pruncia,

Să ne-o trecem, cum noi vrut-am, ca în timp să adunăm,

De la câte sunt pe lume, tot să știm și să-nvățăm.

 

De-asta ne-ai făcut Măritul încă di-nceputul lumii

Ca la rând, mai fiecare, cât va sta pe-ntinsul humii,

Să îmi ieie de la viață ce socoate că-i mai bun,

Ca în urmă nu rămâie, iar o lume de nebuni

 

Eu, îmi văd de-o vreme-ncoace, că greșit e mersul vieții,

Că în loc ne meargă bine, rătăcim ca-n miezul ceții

Ne tot umplem de minciună, de trădări de răutăți,

N-adunăm virtuți, iertare, ci într-una ne certăm,

Strângem ca hârciogi-n câmpuri, mșuroaie de avere,

Să avem numele-n fală, întărit cu cea putere,

Am uitat buna credință, preferând păcatul dulce,

Iar când dați noi fi-vom morții, toți în iaduri ne vom duce.

 

Dacă tot așa vom ține-o și nu ne-om schimba în bine,

În curând răul cel mare peste capul nostru vine,

Și atunci degeaba plângem și din greu ne văicărim,

Că în urma judecății, pentru toate noi plătim.

*

Judecați acum cu toții, spusa mea de este dreaptă,

Face-ți după cum vi-i voia, de gândirea voastră-i coaptă,

Timpul trece și-i pe gata, precum e răbdarea Lui

Și ca mâine-i judecata ce-o să-I facă, orișicui.

 

11.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Nu mai simt

 

Nu mai simt ca altădată, reavănul din cea câmpie.

Când întoarce plugul brazda tot felie cu felie,

Nu mai văd ca altădată miei zburdând prin lăstărișuri

Și nici păsări cântătoare, făcând cuiburi prin tufișuri,

Nu mai văd copii prin crânguri culegâd la ghiocei,

Viorele, lăcrămioare și albine în știubei,

Ce trezitu-s-au la viață, presimțind că-i primăvară,

Și că-ncepe iar culesul, cei plăcere și povară.

*

Unde-i vremea ce-am trait-o, eu, copilul ce-altădată

Păstoream cu alți de-o seamă și cu-n bobocel de fată,

Mielușeii în ciopoare tot cătând la viorele,

Când pierdutu-m-am în ochii scânteind ca două stele,

A codanei cea sfioasă, ce ținutu-m-a de mână

De-am bolit de drag de fată, cred mi mult, de-o săptămână,

Dar m-am răzbunat pe dânsa înșirații ani la rând,

C-am fost Eva și Adamul, raiului pe-acest pământ.

**

Azi, nimic din toate astea nu-s mai sfinte și curate,

Nu-s mai cum au fost odată într-u tot, adevărate,

Nu-i visare și trăire din dorințe și vroiri,

Ce să facă ‘nălțătoare preacuratele iubiri.

 

Eu, ca mâine mă voi duce, într-o clipă ce-o să vie,

Sus în deal cu țintirimul ce m-o face veșnicie,

Și, în orice primăvară, când vor paște mielușeii

Și codane sprțncenate vor culege ghioceii,

Eu, voi retrăi clipita vremii mele ce-a apus,

Și-al meu suflet lăcrima-va-n, boaba lacrimii, pe-ascuns.

 

12.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Semnele primăverii

 

Din îndepărtata zare, vin de-acum pe rând cocorii,

Tot vâslind din a lor aripi prin oceanele cu nori

Ce în calea lor se-adună, se destramă-apoi pe rând

Cale liberă le facă, în visarea meu din gând.

 

Și-apoi săgetând văzduhul, vin în cârduri rândunele,

Ce se-apucă iar, în grabă, pe la cuiburile cele

Ce le fie clocitoare pentru puii ce-o să iasă

Când frumos va fi pe-afară și mai cald în a lor casă.

 

Astfel viața se-nvioaie în văzduh și pe pământ,

Crângul mi se umple-n grabă de viață, surâzând,

Se umbrește-acum pădurea și v-ascunde iar jivine,

Înierbând cărări prin ele, să le calce orișicine.

 

Urcă oile la munte spre pășunile mănoase,

Se-nmulțesc la rându-mi turme printre văile umbroase,

Dealul, câmpul, crângul, lunca, tot și toate înverzesc

Satul cu-ale sale încă, după viață iar tânjesc.

 

Omul și natura toată se-nnoiesc mai înc-odată,

Toate-nmuguresc de-acuma, fiindcă iarnă e uitată,

Iar poeții, cu-a lor suflet aplecat spre poezie,

De mai văd și o codană, tot ce-i mort în ei, învie.

 

Rind la rând, de când e lumea, anotimpuri se rotesc,

Mor în toamnă, și apoie, primăvara renoiesc,

Numai noi care ne naștem, vom muri pentru vecie

Și așa vom sta de-apururi, mii de vremuri, ce-or să vie.

 

 

13.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Neuitații mei străbuni

 

Din memoriile vremii, ce a adunat în timp

Mersul lumi pe-astă vatră, anotimp dup-anotimp,

Eu, lua-voi ce-a fost bine în trăirea omenească,

Când noi mers-am înainte, sub ce-a pronie cerescă.

 

Aș lua la rând străbunii, de la-Adamul de-nceput,

Ce făcutu-și-au pe-aicea cuibul sfânt în ăsta lut,

Și mi-au pășunat într-una, tot lărgindu-și largul lumii

Tot lungindu-mi veșnicia, ici, pe-ntinderile humii.

 

Ei sunt rădăcina noastră, bine-nfiptă în pământ,

Că din ea tot răsărit-au noi mlădițe rând la rând,

Ce întinsu-s-au pe vatră, cuprinzând c-o-mbrățișare

Vatra noastră rămânească, cu de toate ce ea-mi are.

 

De-asta zic că ei, străbunii, sunt sămânță de ceresc

Ce Măritul a cernut-o peste-ntinsul strămoșesc,

De-asta noi, cei de acuma, avem sfânta datorie

Să păstrăm în amintire veșnicită încă vie,

Amintirea lor străveche, ce-a fost vetrei temelie,

Și-a lor fapte-n neuitare, semn de mare vrednicie.

*
Timpul, astăzi mi-i făcut-a, lut de oale și ulcele,

Doar aminte ni-i aducem din legendele acele

Ce le-ngloriază fapta să nu treacă în uitare,

Să putem șimții că suntem, neam din neamul lor cel mare.

 

De mi-i pierdem în uitate din cea țandără de gând,

Noi, ne-om pierde începutul neamului, ce orișicând

Ne va da-v-o cea tărie să răzbim prin vremi haine,

Spre cea lume mult visat, când ne fi-va-n toate bine.

 

14.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Frumusețea primăverii

 

Nu simțiți că-i primăvară? și-n eterna lor rotire,

Anotimpurile-n grabă tot lungesc cea veșnicire?

Iară nouă, muritorii, ne tot pun de dus în spate

Ani ce gârbovesc făptura, zi de ziuă-n tot și-n toate?

 

Dar noroc, că de o vreme timpul parcă s-a-mbunat,

Vânt călduț de-acum adie, noaptea nu-i mai de-mbrumat,

Apărut-au ghioceii, viorele, lăcrămioare,

Iar la-miază ne-ncălzește binișor, și sfântul soare.

 

De cojoacele mâțoase nu mai este trebuință,

Ba, de câte văd de-acuma, sunt și fete în rochiță,

Ce ne-ncântă iar privirea și cel simț ni-l înfioară

În trăire și dorințe pentru-a câta mia oară.

 

Ploaia spală mâzga iernii și a reavăn îmi miroase,

Oameni-s mai mult pe-afară, nu mai stau închiși în case,

Și-ncă sufletul și gândul, iar la viață se trezesc,

Și îmi simt cum jur-prejururi, parcă toate, înfloresc.

*

Bucurați-vă cel suflet că e iară primăvară,

Repornește iar natura și gîndirea mea îmi zboară,

Că viața ne e dată s-o trăim pe pământesc,

Până când de-aici ne-om duce, în înaltul cel ceresc.

 

15.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***