Gabriel
García Márquez
POVESTIRI
BLANCÁMAN
CEL BUN, VÂNZĂTOR DE MIRACOLE
Din prima duminică în care l am văzut, mi s a părut că
e ca o catârcă de ajutor de picador; avea bretele de catifea tighelite cu fir
de aur, inelele cu pietre colorate pe toate degetele şi coada de clopoţei. Era
căţărat pe o masă în portul Santa María del Darien, printre borcanele cu
leacuri şi ier¬burile tămăduitoare pe care chiar el le prepara şi le vindea
strigând cât îl ţinea gura prin satele din Caraibi, numai că atunci nu încerca
să vândă nimic indienilor soioşi, ci tot cerea să i se aducă o viperă adevărată
ca să dovedească pe propria i piele puterea unui antidot inventat de el,
singurul fără greş, doamnelor şi domnilor, împotriva muşcăturilor de şerpi,
tarantule, scolopendre şi tot soiul de mamifere veni¬noase. Cineva care părea
foarte impresionat de hotărârea lui făcu rost, nimeni n a ştiut de unde, şi i
aduse într un bidon o viperă cu corn, una dintre cele mai primejdioase, dintre
cele care înveninează mai întâi respiraţia, iar el scoase capacul cu atâta
poftă, încât crezură cu toţii că avea s o mănânce. De îndată ce animalul se
simţi liber sări afară din bidon şi l muşcă de gât dintr o forfecătură, luându
i pe loc aerul şi împiedicându l să şi continue oratoria şi abia avu timp să şi
bea antidotul când dispensarul acela de duzină se prăbuşi peste mulţime şi el
se rostogoli pe jos cu uriaşul său trup împrăştiat de parcă n ar fi avut nimic
pe dinăuntru, dar fără a şi opri râsul acela ce i dezvelea toţi dinţii de aur.
Zgomotul a fost pesemne colosal, căci un cuirasat din nord care se afla la chei
cam de vreo douăzeci de ani într o vizită de curtoa¬zie, declară carantină ca
să nu se răspândească la bord veni¬nul viperei, iar lumea care prăznuia
Duminica Floriilor ieşi de la slujbă cu ramurile sfinţite, căci nimeni nu voia
să piardă spectacolul cu cel muşcat de viperă care prinsese să se umfle de aerul morţii, fiind de două ori mai gras
decât fuse¬se, spumegând fiere şi gâfâind prin toţi porii, dar râzând încă atât
de plin de viaţă în el, încât clopoţeii îi sunau pe tot trupul. Umflătura făcu
să i plesnească şireturile jambierelor şi cusăturile hainelor, degetele îi
ajunseră ca nişte cârnaţi sub presiunea inelelor, căpătă culoarea cerbului în
saramură, aşa că toţi cei care văzuseră un om muşcat de viperă, deşi ştiau că
putrezea înainte de a muri şi rămânea atât de fărâmiţat, că trebuia strâns cu
lopata ca să l bage într un sac, se gândeau totuşi că şi în starea de rumeguş
în care se afla avea să râdă mai departe. Faptul era atât de necrezut, încât
puşcaşii marini se cocoţară pe punţile vasului ca să i facă poze în culori cu
aparate de fotografiat de la distanţă, însă femeile care ieşiseră de la slujbă
le năruiră planurile, căci acoperiră muri¬bundul cu o pătură şi i puseră
deasupra ramurile sfinţite, unele fiindcă nu doreau ca puşcaşii să profaneze
corpul cu maşinării de adventişti, altele pentru că se temeau să l mai vadă pe
idolatrul acela care era în stare să şi dea duhul prăpădindu se de râs, iar
altele ca să vadă dacă reuşeau astfel ca măcar sufletul să i se golească de
venin. Toată lumea îl socotea mort când dădu la o parte ramurile cu o mişcare a
braţelor, încă pe jumătate buimac şi sleit de puteri din prici¬na momentelor
grele, însă reuşind să îndrepte masa fără aju¬torul nimănui, se urcă iar pe ea
ca un crab, şi iată l din nou strigând că antidotul acela era într adevăr mâna
lui Dum¬nezeu într un borcănaş, cum văzuserăm cu toţii cu ochii noştri, deşi
costa numai două parale fiindcă el nu l inventase ca să facă afaceri, ci pentru
binele omenirii, şi ia să vedem cine a spus unul, doamnelor şi domnilor, dar
atât vă rog, nu vă îngrămădiţi că e de ajuns pentru toată lumea.
Bineînţeles că se îngrămădiră şi pe bună dreptate,
căci până la urmă n a ajuns pentru toţi. Până şi amiralul de pe cuirasat îşi
luă un borcănaş, convins de vânzător că era bun şi împotriva gloanţelor
otrăvite ale anarhiştilor, iar membrii echipajului nu s au mulţumit doar să i
facă, fiind cocoţat pe masă, pozele în culori pe care nu i le au putut face
mort, ci l au mai şi pus să le semneze autografe, până îl apucară cârceii
sucindu i braţul. Era aproape noapte şi rămăseserăm în port doar cei mai
descumpăniţi, când el căută cu privirea un ins cu mutră de prost ca să l ajute
să şi strângă borcanele şi de bună seamă îşi aţinti ochii asupra mea. A fost
parcă privirea destinului, nu numai al meu, ci şi al lui, căci a trecut de
atunci mai bine de un veac şi amândoi ne mai amintim încă de parcă ar fi fost
duminica trecută. Fapt este că în vreme ce îi băgăm spiţeria de bâlci în
cufărul acela cu căptuşeală de purpură ce părea mai curând mormântul unui
erudit, el îmi dibui pesemne pe dinăuntru o lumină pe care n o desluşise
înainte fiindcă mă întrebă urâcios cine eşti tu, iar eu i am răspuns că eram
singurul orfan de tată şi de mamă căruia nu i murise încă părintele, iar el
izbucni într un hohot de râs mai zgomotos decât cele cu veninul şi mă întrebă
apoi ce faci în viaţă, iar eu i am răspuns că nu mai făceam nimic altceva în
afară de fap¬tul că trăiam, pentru că orice altceva nu merită osteneala, şi
râzând cu lacrimi mă întrebă care i ştiinţa pe care mi aş dori s o cunosc cel
mai mult pe lume, şi asta a fost singura dată când i am răspuns nu în gluma, ci
de adevărat, că doream să fiu ghicitor, şi atunci n a mai râs, ci mi a spus
parcă gândin du se cu glas tare că pentru asta mi lipsea puţin, căci aveam deja
esenţialul, adică mutra de prostănac. Chiar în noaptea aceea vorbi cu tatăl meu
şi pentru un real jumate şi nişte cărţi de joc de prevestit adultere mă cumpără
pentru totdeauna.
Aşa era Blancáman cel rău, căci cel bun sunt eu. Era
în stare să convingă un astronom că luna februarie nu era altce¬va decât o
turmă de elefanţi invizibili, dar când norocul îl părăsea avea o inimă de
piatră, în timpurile lui de glorie, era priceput la îmbălsămarea viceregilor,
şi se spune că le făcea o faţă atât de autoritara, că ani în şir continuau să
cârmuiască mai bine ca atunci când erau vii şi că nimeni nu se încumeta să i
îngroape până când el nu le reda chipul de mort, dar faima i se nărui când scorni
un joc de şah ce nu se sfârşea niciodată şi care l făcu pe un capelan să
înnebunească şi pricinui două sinucideri ilustre. Astfel decăzu încetul cu
încetul de la tălmăcitor de vise la hipnotizator pe la ani¬versări, de la cel
care scotea măsele prin sugestie la vraci de bâlci, aşa încât pe vremea când ne
am cunoscut îl priveau chioriş până şi piraţii. Ne duceam de râpă cu taraba
noastră cu drăcovenii, iar viaţa ne ajunsese un zbucium fără sfârşit tot
încercând să vindem supozitoarele fermecate ce i făceau invizibili pe
contrabandişti, picaturile secrete pe care soţiile evlavioase le vărsau în
ciorba soţilor olandezi ca să le inspire teama de Dumnezeu, şi tot ce aţi mai
vrea sa cumpăraţi din proprie dorinţă, doamnelor şi domnilor, fiindcă asta nu i
o poruncă, ci un sfat, şi la urma urmelor nici fericirea nu i o obligaţie.
Totuşi, oricât ne am fi prăpădit de râs de năzdră¬văniile lui, adevărul e că
doar cu chiu cu vai ne ajungea pen¬tru mâncare, iar ultima i nădejde se
întemeia pe vocaţia mea de ghicitor. Mă încuia în cufărul ca un coşciug
deghizat în japonez, legat cu lanţuri de tribord pentru ca să mă stră¬duiesc să
fac pe ghicitorul, în timp ce el siluia gramatica tot căutând felul cel mai
nimerit de a convinge lumea de noua sa ştiinţă, şi iată aici, doamnelor şi
domnilor, făptura asta chi¬nuită de licuricii lui lezechiel, iar dumneavoastră
care aţi rămas cu aerul ăsta neîncrezător întipărit pe faţă ia să vedem dacă vă
încumetaţi să l întrebaţi când o să muriţi, dar nicio¬dată n am izbutit să
ghicesc nici în ce zi eram, aşa că el mi a luat orice nădejde c aş ajunge
ghicitor, fiindcă toropeala digestiei îţi afectează glanda prevestirilor, şi
după ce îmi sparse capul cu o lovitură de ciomag ca să şi îndrepte norocul
hotărî să mă ducă la tata ca să i dea banii înapoi. Totuşi, cam pe atunci i s a
năzărit să găsească aplicaţii prac¬tice ale electricităţii suferinţei şi începu
să fabrice o maşină de cusut ce funcţiona conectată cu ventuze la acea parte a
trupului care durea. Intrucât eu îmi petrecusem noaptea tânguindu mă din
pricina bătăilor pe care mi le dădea ca să alunge nenorocul, a trebuit să mă
mai ţină ca să şi verifice pe pielea mea descoperirea şi astfel întoarcerea mi
s a tot amânat, iar lui îi reveni buna dispoziţie, până când maşina funcţiona
atât de bine, încât nu numai că ajunsese să coasă mai frumos ca o novice de la
mănăstire, ci pe deasupra mai şi broda păsări şi flori după poziţia şi
intensitatea durerii. Aşa ne petreceam vremea, convinşi de victoria noastră
asupra ne¬norocului, când ne a ajuns vestea despre comandantul cruci¬şătorului
care voise să repete la Philadelphia experienţa cu antidotul şi se prefăcuse în
marmeladă de amiral în prezenţa statului său major.
N a mai râs multă vreme. Am fugit prin defileuri
ştiute doar de indieni şi cu cât ne simţeam mai pierduţi, cu atât mai desluşit
răzbeau până la noi zvonurile că puşcaşii marini ne invadaseră patria sub
pretextul de a stârpi frigurile galbene şi, în trecere, decapitau orice
negustor de vechituri întâlnit în cale şi nu doar pe cei băştinaşi din
precauţie, ci şi pe metişi din distracţie, pe negri din obişnuinţă şi pe
hinduşi pentru că erau îmblânzitori de şerpi, iar apoi au ras de pe faţa
pământu lui fauna şi flora şi ce mai reuşiră din regnul mineral, pentru că
specialiştii lor în problemele noastre îi învăţaseră că lumea din Caraibi avea
darul să şi schimbe natura ca să i înşele pe americani. Eu nu pricepeam de ce
erau atât de înverşunaţi şi nici de ce eram noi atât de speriaţi, până când ne
am aflat la adăpost, ocrotiţi de vânturile veşnice din Guajira şi abia acolo el
a avut curajul de a mi mărturisi că anti¬dotul lui nu era altceva decât rubarbă
şi terebentină, dar că i plătise jumătate de real unui individ ca să i aducă
şarpele acela fără venin. Ne am adăpostit în ruinele unei misiuni coloniale,
amăgindu ne cu speranţa că vor trece pe acolo contrabandiştii, oameni de
încredere şi singurii în stare să se aventureze sub soarele de argint viu din
pustietăţile acelea de salpetru. La început mâncam salamandre afumate cu
ier¬buri de prin dărâmături şi încă ne mai ardea de râs când în¬cercarăm să
mâncam jambierele lui fierte, însă până la urmă mâncarăm chiar şi pânzele de
păianjen din fântâni şi abia atunci ne am dat seama cât de mult ne lipsea
lumea. Deoarece eu nu cunoşteam pe vremea aceea nici un leac împotriva morţii,
m am culcat pur şi simplu pe partea care mă durea mai puţin, în timp ce el
delira amintindu şi de o femeie atât de gingaşă, că putea trece suspinând prin
pereţi, dar şi amintirea aceea născocită era un artificiu al iscusinţei lui
menit să înşele moartea cu suferinţe din dragoste. Totuşi, în ceasul când
trebuia să fi murit, veni lângă mine mai viu ca niciodată şi şi petrecu toată
noaptea veghindu mi agonia, cugetând atât de adânc, încât n am reuşit nici până
acum să ştiu dacă ceea ce şuiera printre ruine era vântul ori erau gândurile
lui şi, înainte de a se crăpa de ziuă, îmi spuse cu aceeaşi voce şi cu aceeaşi
hotărâre de odinioară că acum cunoştea adevărul, şi anume că eu îi. schimbasem
iar norocul, aşa că leăgă ţi bine pantalonii căci aşa cum mi l ai strâmbat, tot
aşa ai să mi l îndrepţi.
Astfel se întâmplă că atunci pieri şi puţina dragoste
pe care i o mai purtam. Mă despuie de ultimele zdrenţe pe care le mai aveam, mă
înfăşură în sârmă ghimpată, îmi frecă rănile cu piatră de salpetru, mă puse în
saramură în propriul meu ud şi mă spânzură de glezne să mă macereze soarele şi
încă mai striga că tortura aceea nu era de ajuns ca să i îmblânzească pe
urmăritori, în cele din urmă m a lăsat să putrezesc în propria mi murdărie, în
carcera de penitenţă unde misionarii coloniali îi îndreptau pe drumul cel bun
pe eretici, şi cu perfidia de ventriloc ce încă i prisosea prinse a imita
ţipetele animalelor care se mănâncă, foşnetul sfeclei coapte şi susurul
izvoarelor, spre a mă chinui cu iluzia că muream de sărăcie în paradis. Când,
în sfârşit, contrabandiştii îl aprovizionau, cobora în temniţă să mi dea cât de
cât de mâncare ca să nu mă lase să mor, dar apoi îşi lua revanşa pentru pomana
aceea smulgându mi unghiile cu cleştele şi pilindu mi dinţii cu piatră de
măcinat, singura mi speranţă fiind ca viaţa să mi dea timpul şi norocul de a mă
putea răz¬buna pentru asemenea ticăloşii prin chinuri şi mai crunte. Eu însumi
mă miram că eram în stare să îndur duhoarea propriei mele putrefacţii şi mai
îmi şi arunca resturile de la masa lui, iar prin colţuri îmi azvârlea bucăţi de
şopârle şi de ulii în descompunere pentru a mi otrăvi cu totul aerul temniţei.
Nu ştiu cât timp trecuse când mi a adus leşul unui iepure ca să mi arate că mai
bine îl arunca să se strice decât să mi l dea să l mănânc şi atunci mi am pierdut
de tot răbdarea rămânâdu mi doar ura, încât am apucat iepurele de urechi şi l
am izbit de zid cu iluzia că era el şi nu animalul cel care se va strivi, şi
atunci se întâmplă ca într un vis, fiindcă iepurele căpătă viaţă cu un ţipăt de
spaimă, şi se mai şi întoarse la mine zburând prin aer.
Şi astfel începu viaţa mea în stil mare. De atunci
colind lumea tămăduindu i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându le
vederea orbilor pentru patru şi jumătate, scoţând apa din hidropici pentru
optsprezece, întregindu i pe mutilaţi pentru douăzeci dacă sunt din naştere,
pentru douăzeci şi doi. dacă sunt aşa după vreun accident sau vreo încăierare,
pentru douăzeci şi cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutre¬murelor,
debarcării puşcaşilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu
i pe bolnavii obişnuiţi cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după
nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preţ şi pe proşti pe degeaba, şi să
vedem cine se încumetă să spună că nu s un binefăcător, doamnelor şi domnilor,
şi acum într adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteţi ordona
băieţilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea
suferindă, leproşii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau
în dru¬mul nimănui, şi acolo, în spate, cei cu beteşuguri mai uşoare, numai că
vă rog să nu vă îngrămădiţi, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile şi vă
vindecaţi de ceea ce nu suferiţi, şi să cânte muzica mai departe până când se
încing alămurile şi pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii şi rachiul
omoară gândurile, şi veniţi cu toţii, servitoare slute şi echilibrişti pe
frânghie, parlagii şi fotografi, că totu i pe socoteala mea, doamnelor şi
domnilor, fiindcă s a zis cu faima rea a Blacamanilor, şi astfel se iscă un
tărăboi de pomină. Şi o sa vă fac să adormiţi folosind tehnică deputaţilor,
pentru cazul că o să dau greş şi unii ajung într o stare mai proastă decât
erau. Singurul lucru pe care nu l fac e să i înviez pe cei morţi, pentru că de
cum deschid ochii îl omoară plini de furie pe cel care le tulbură liniştea, şi
la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii.
La început se tot ţinea după mine un alai de înţelepţi ca sa cerceteze temeiul
îndeletnicirilor mele, şi când şi au dat seama m au ameninţat cu infernul lui
Simon Magicianul, sfătuindu mă să duc o viaţă de penitenţă ca să ajung sfânt,
însă eu le am răspuns fără a le dispreţul autoritatea că tocmai în acest fel
începusem, cu penitenţa. Adevărul e că nu câştig nimic ajungând sfânt după
moarte, căci eu sunt artist, şi tot ce vreau e să rămân în viaţă ca să mă bucur
de rabla asta deca¬potabilă cumpărată de la consulul puşcaşilor marini, cu
şofe¬rul ăsta din Trinidad, fost bariton Ia opera piraţilor din New Orleans, de
cămăşile mele de mătase naturală, loţiunile mele orientale, dinţii mei de
topaz, pălăria mea de diavol şi ghetele mele în două culori, dormind fără
deşteptător, dansând cu reginele frumuseţii şi năucindu le cu retorica mea de
dicţionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într o miercuri de Păresimi
virtuţile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi
e de ajuns mutra mea de prost şi pe deasupra îmi şi prisoseşte droaia de
dughene pe care le am de aici şi până dincolo de asfinţit, unde aceiaşi turişti
care ne urmăreau pentru treaba cu ami¬ralul se îmbulzesc acum pentru poza mea
cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul
meu, fâşii din îmbrăcămintea mea, şi toate astea fără toropeala vitejească de a
sta zi şi noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură şi acoperit de
găinaţ de rândunele, precum eroii neamului.
Păcat că Blancáman cel rău nu poate adeveri povestea
asta ca să vedeţi că nu i nimic scornit. Ultima oară când a fost văzut de
cineva pe lumea asta îşi pierduse până şi tinichelele fostei lui splendori şi
avea sufletul pustiit şi oasele frânte de vitregiile deşertului, dar îi mai
rămăsese o pereche de clopoţei, şi apăru din nou în duminica aceea în portul
Santa Măria del Darien cu veşnicul său cufăr ca un coşciug, doar că atunci nu
mai încerca să vândă nici un antidot, ci cu glasul gâtuit de emoţie tot cerea
ca puşcaşii marini să l împuşte în public spre a dovedi pe propria i piele
virtuţile de a readuce la viaţă ale acestei creaturi supranaturale, doamnelor
şi dom¬nilor, şi chiar dacă dumneavoastră aveţi cu prisosinţă dreptul să nu mă
credeţi după ce mi aţi îndurat atâta amar de vreme şmecheriile ticăloase de
şarlatan şi falsificator, vă jur pe osemintele mamei că demonstraţia de azi nu
i cine ştie ce născocire, ci adevărul adevărat, iar dacă mai aveţi vreo
îndo¬ială uitaţi vă cu luare aminte că acum nu mai râd ca atunci, ci abia îmi
stăpânesc plânsul. Ca să fie şi mai convingător, îşi descheie cămaşa cu ochii
înecaţi de lacrimi şi se bătu cu pumnul în piept spre a arăta locul cel mai
potrivit unde să fie împuşcat, şi totuşi puşcaşii marini nu se încumetau s o
facă, temându se că s ar face de râs şi mai tare în faţa mulţimii adunate în
ziua aceea de duminică. Cineva care poate că nu uitase potlogăriile de
odinioară făcute de Blancáman izbuti să i aducă într o cutie de tablă, nimeni
nu ştie de unde, nişte rădăcini de lumânărică ce ar fi fost de ajuns să scoată
la suprafaţă toţi peştii din Caraibi, iar el le a desfăcut cu atâta poftă de
parcă avea într adevăr de gând să le mănânce şi chiar le a şi mâncat, doamnelor
şi domnilor, dar vă implor nu vă lăsaţi cuprinşi de milă şi nici nu vă rugaţi
pentru odihna sufletului meu, căci moartea aceasta nu i decât o călătorie pe
lumea cealaltă. De data aceea a fost atât de cinstit, încât n a mai apelat la
horcăieli teatrale, ci s a dat jos de pe masă ca un crab, căutând pe pământ
după primele dibuieli locul cel mai demn unde să se culce şi de acolo mă privi
ca o mamă şi şi dădu duhul în propriile i braţe, stăpânindu şi încă lacrimile
de bărbat şi zvârcolindu se în toate chipurile pradă tetanosului veşniciei. De
bună seamă a fost singura dată când ştiinţa mea a dat greş. L am vârât în
cufărul acela de dimensi¬uni prevestitoare unde a încăput pe de a întregul, am
pus să i se facă o slujbă pentru morţi ce m a costat cincizeci de dubloni în
loc de patru, fiindcă oficiantul avea veşminte aurite şi mai erau şi trei
episcopi care stăteau jos, am poruncit să se ridice un mausoleu împărătesc pe o
colină ce se bucura de vremea cea mai frumoasă a mării, cu o capelă pentru el
singur şi o placă de fier unde stătea scris cu slove mari gotice că aici zace
răposatul Blancáman, pe nedrept numit cel rău, cel care i a înşelat pe puşcaşi
şi victimă a ştiinţei, şi când am socotit că prin aceste onoruri i am cinstit
îndeajuns virtuţile, am început să mă răzbun pentru tică¬loşiile lui, şi atunci
l am înviat în mormântul lui blindat, lăsându l acolo să se zvârcolească
îngrozit. Aceasta s a întâmplat cu mult timp înainte ca Santa Marfa del Darien
să fie devastată de furnicile carnivore, dar mausoleul a rămas ne¬atins pe
colină, la umbra dragonilor ce urcă să doarmă în bătaia vânturilor oceanice, şi
ori de câte ori ajung pe melea¬gurile acelea îi duc un automobil înţesat de
trandafiri şi mi se frânge inima de durere pentru virtuţile lui, dar apoi îmi
pun urechea pe placa de fier să l aud plângând, printre rămăşiţele cufărului
năruit, şi dacă a murit, îl înviez din nou, căci tâlcul pedepsei e să rămână
viu în mormânt cit timp voi trăi eu, adică în vecii vecilor.
1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu