Alexandru Stanciulescu-Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ..., DOAR O VORBĂ.....!

 

ÎNVIEREA NEAMULUI ROMÂNESC

- PR. CONSTANTIN GALERIU -

 

JERTFA, NU MOARTEA!

Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii”(Apoc. 13:8).

Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea.

În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte. Murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă. Moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă.

 

 „DIN LIBERTATEA VOASTRĂ ŞI NOI DEVENIM LIBERI”

Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul. Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă. Jertfa este liberă! „Mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie…”, psalmodiază Biserica în Săptămâna Patimilor. Moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi. Jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii. Moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.

 

SUNTEȚI VII, TOT MAI VII!

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, ați înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă”(In. 5: 24). Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire.

La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.

Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.

„M-am străduit să vă așez în suflet credința, voi să o mărturisiți!

Dumnezeu dă omului ceva din veșnicia Lui. Setea Omului după veșnicie e pusă în el încă de la creație!

Asta să nu uitați vreodată!

București, 1989

 

 

 

NASTEREA FARA DURERI

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

Cât de importanta este petrecerea – sa nu spun exercitiul – în rugaciune ne-o arata experienta. Cred ca este îngaduit sa fac o parabola cu viata noastra fireasca, sa aduc câteva exemple cunoscute noua din viata cotidiana. Sportivii, pregatindu-se pentru concursurile viitoare, vreme îndelungata repeta aceleasi numere, pentru ca, în momentul întrecerii, toate miscarile deja asimilate sa le execute repede, cu siguranta si parca mecanic. De cantitatea exercitiilor va depinde si calitatea executiei.

Voi povesti acum o întâmplare ce s-a petrecut într-un cerc de persoane binecunoscute mie. Într-unul din orasele europene, doi frati s-au casatorit aproape concomitent. Una din fete era doctor în medicina, inteligenta deosebita si un caracter foarte puternic. Cealalta era foarte frumoasa, vioaie, inteligenta, dar nu prea instruita. Când pentru amândoua s-a apropiat timpul sa nasca, s-au hotarât sa experimenteze teoria ce aparuse nu de multa vreme, a „nasterii fara dureri”. Cea dintâi, doctor în medicina, a priceput rapid mecanismul acestui act si dupa doua-trei lectii de gimnastica, a renuntat la exercitii, încrezatoare ca a înteles totul si la momentul potrivit va pune în practica cunostintele dobândite. Cealalta avea cunostinte primitive de anatomie si despre corpul uman, dar nu era dispusa sa se ocupe de partea teoretica a problemei, si cu asiduitate a început sa repete întregul complex de miscari ale corpului, pe care însusindu-le în mod corespunzator s-a dus la operatia ce o astepta. Si ce credeti dumneavoastra? Prima, în momentul nasterii, de cum au început durerile, a uitat toate teoriile sale si a nascut cu mare greutate si în dureri (vezi Facere 3, 16). A doua însa, a nascut fara dureri si aproape fara efort. Asa va fi si cu noi. A întelege „mecanismul” rugaciunii mintii este un lucru usor pentru omul contemporan cultivat. Urmeaza sa se roage doua-trei saptamâni, cu o oarecare osârdie, sa citeasca câteva carti; si la toate acestea va putea si el sa adauge ceva. Dar în ceasul mortii, când întreaga noastra faptura este supusa unei ruperi violente, când creierul îsi pierde luciditatea si inima încearca fie dureri puternice, fie slabiciune, atunci toate cunostintele noastre teoretice dispar si rugaciunea noastra poate sa se piarda.

Este necesar sa ne rugam cu anii. Sa citim putin si numai ceea ce se gaseste în atingere cu rugaciunea. Prin practicarea ei îndelungata rugaciunea devine o natura a fiintei noastre, o reactie fireasca la orice fenomen în sfera duhovniceasca, fie lumina sau întuneric, aparitie a sfintilor îngeri sau ale puterilor demonice, fie bucurie sau întristare, într-un cuvânt, în toata vremea si în toate situatiile. Cu o astfel de rugaciune nasterea noastra pentru lumea de Sus poate cu adevarat sa devina „o nastere fara dureri”.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Despre rugaciune, traducere de Pr. Teoctist Caia, Ed. Publistar, Bucuresti, 2006, p. 134-135

 

 

 

ZORII ZILEI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

Vezi un rasarit de soare si începutul unei zile. Aici ai din belsug prilejuri pentru a cugeta la bunatatea Domnului si pentru a te minuna de ea.

1) Când trece soarele de cealalta parte a pamântului si se lasa noaptea, atunci ni se pare deja ca el oarecum nici nu mai este; însa îndata ce rasare iarasi, ca si cum din nou l-ar face Ziditorul, marele luminator îti aminteste ca atât el, cât si tu ati dobândit fiinta de la Facatorul.

2) Îti aduce aminte despre Soarele Dreptatii, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care a murit si a înviat din morti. Asa precum coboara si se ridica soarele cel materialnic, asemenea si Hristos, venind pe pamânt si savârsind lucrarea cea mare a mântuirii noastre, S-a pogorât în mormânt si iarasi S-a înaltat. Si asa precum soarele, rasarind, le lumineaza pe toate de sub cer, bucurându-i si încalzindu-i pe toti, asemenea si Hristos, înviind din morti, a luminat întreaga lume si a revarsat lumina Sa prin Apostolii Sai ca prin niste raze duhovnicesti, încalzind si veselind inimile tuturor.

3) Îti arata învierea mortilor ce va sa fie. Dupa cum soarele, coborând sub pământ, se ridica iarasi, asa se vor înalta si trupurile îngropate în tarâna ale celor ce-au murit si „cei drepti vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). 4). Rasare soarele si din nou se face dimineata. Asemenea si binefacerile Domnului se înnoiesc si se revarsa peste noi; iar prin faptul ca n-am pierit ni se vadeste bunatatea si mila lui Dumnezeu.

5) Rasare soarele si pe toate le lumineaza si le încalzeste. Asa ni se arata si bunatatea Domnului, care pe cel drept îl bucura, îl veseleste, îl lumineaza, îl desfata si îl încalzeste, iar pe cel pacatos îl atinge cu razele iubirii Sale si îl „duce la pocainta” (Romani 2, 4); si „lumineaza pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), „deschide mâna Sa si satura pe tot cel viu de bunavoire” (Psalmul 144, 16).

Din aceasta întâmplare ne învatam, iubite crestine, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu pentru cele trei mari binefaceri pe care le savârseste cu noi: pentru zidirea noastra, pentru rascumparare si pentru minunata Sa Pronie ce-o are pentru noi. Sa-i zicem dar Lui cu duh plin de bucurie: „Slava Tie, Dumnezeule, Celui Ce ne-ai facut pe noi! Slava Tie, Celui Ce ne-ai rascumparat pe noi! Slava Tie, Celui Ce Te îngrijesti de noi, nevrednicii! Binecuvântat esti în veci! Amin”.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 129

 

MĂRTURIA UNEI PELERINE CARE A VĂZUT SF. LUMINĂ

 

Pregătirea venirii Sfintei Lumini

Varvara Briun Sent-Ipolit, o pelerină din Rusia, a fost martora venirii Sfintei Lumini în anul 1859. Despre acest eveniment ea îi scrie o scrisoare duhovnicului ei, egumenul Antonie, astfel:

 

„În Sâmbăta Mare în Mănăstirea Feodorovsk, dis-de-dimineaţă toate pelerinele legau în mănunchiuri lumânări pestriţe mici astfel încât fiecare mănunchi să fie alcătuit din 33 de lumânări – în amintirea anilor Mântuitorului Hristos. La ora zece după Sfânta Liturghie, ortodocşii noştri au stins toate candelele de la Mormântul Mântuitorului, iar în biserică au stins toate lumânările. În tot oraşul şi chiar în împrejurimi nu a rămas nici o scânteie de foc. Doar în casele catolicilor, evreilor şi protestanţilor ardea focul.

 

Chiar şi turcii urmează obiceiul ortodocşilor şi în această zi vin în Biserica Mormântului Domnului. Eu am văzut cum copiii lor ţineau în mâini mănunchiuri de lumânări şi am vorbit cu ei prin traducător. Copiii erau însoţiţi de maturi.

 

Evlavia închinătorilor

La ora 12 de zi uşile bisericii erau deschise şi catedrala era plină de lume. Toţi, fără excepţie – mic şi mare – se duc la biserică. Din cauza mulţimii am ajuns cu mare greu în biserică. Nu numai toate cele cinci etaje ale cafastrelor erau pline de mulţimea pelerinilor, ci şi pereţii, unde era posibil să te ţii cât de cât; peste tot şedeau arabi.

 

Unul dintre ei m-a impresionat mult: s-a aşezat pe mânerul candelabrului din faţa icoanei ţinând-o pe genunchi pe fiică-sa, o fetiţă de vreo şapte ani, şi tot timpul a stat acolo. În biserică au dat buzna din munţi beduini cu capetele rase, femei cu bani înşiruiţi pe cap şi pe nas şi acoperite cu văl. Cu dânşii erau şi copii de toate vârstele.

 

Toată lumea aceasta se îmbulzea şi se agita şi aştepta cu nerăbdare Focul Sfânt. Oamenii erau supravegheaţi de ostaşii turci, care cu armele îi potoleau pe arabii agitaţi. Acest tablou pestriţ era privit cu curiozitate de călugării catolici iezuiţi, printre ei era şi principele nostru (al ruşilor – n.n.) Gagarin, care 18 ani în urmă a trecut la catolicism.

 

În așteptarea Focului Ceresc

Uşile împărăteşti ale Catedralei Învierii erau deschise şi se vedea clerul de frunte al tuturor confesiunilor creştine…

 

Fiecare din cei prezenţi ţinea în mâini câte un mănunchi mare de lumânări, iar alţii, care erau în cafastre, au coborât frânghii cu câteva mănunchiuri şi ele atârnau pe pereţi în aşteptarea Focului Ceresc. Toate candelele au fost umplute cu ulei proaspăt, iar în candelabre s-au înfipt lumânări noi, cu fitilurile neatinse de foc.

 

Eterodocşii neîncrezători şterg minuţios toate colţurile Cuvucliei şi personal pun vată pe lespedea de marmură a Mormântului Domnului…

 

Se apropie clipa solemnă, nevrând fiecăruia îi tresaltă inima… Aşa cum toate gândurile sunt concentrate asupra fenomenului supranatural, unii în aceste momente sunt încolţiţi de o îndoială puternică, alţii, care sunt mai evlavioşi, se roagă din tot sufletul cu o convingere fierbinte şi speranţă în mila lui Dumnezeu, iar ceilalţi, indiferenţi, aşteaptă doar din curiozitate să vadă ce se va întâmpla…

 

Soare, nor, rouă, îndoieli

Iată în sfârşit o rază de soare a strălucit în deschizătura de deasupra Cuvucliei şi a luminat acest tablou… Ziua e clară, în aer e fierbinţeala zilei de primăvară orientală! Deodată, a apărut un nor care a acoperit acea deschizătură în care cădea raza soarelui.

 

Eu m-am speriat că nu va mai fi Focul Sfânt şi lumea indignată îl va sugruma pe preasfinţitul mitropolit (Petru Meletie). Îndoiala mi-a întunecat inima, am început să-mi reproşez, de ce am rămas, oare nu-mi este de ajuns că m-am închinat Mormântului Mântuitorului? De ce să aştept fenomenul ireal? Şi meditând astfel, eu tot mai mult mă îngrijoram.

 

Deodată, în biserică s-a întunecat. M-am întristat până la lacrimi… mă rugam cu sârguinţă… Arabii au început să strige, să cânte, să se bată în piept, se rugau în glas, ridicau mâinile spre cer; soldaţii turci începură să-i liniştească. Tabloul era îngrozitor, larma – generală!...

 

Între timp în altar încep să-l îmbrace pe locţiitorul-mitropolitului – nu fără de participarea la aceasta a eterodocşilor. Clerul îl ajută să îmbrace stiharul din argint, îl încinge cu un cordon de argint, îl încalţă; toate acestea se săvârşesc în prezenţa clerului armean, romano-catolic şi protestant.

 

Îmbrăcându-l astfel, îl duc de subsuori cu capul descoperit printre două rânduri de soldaţi împodobiţi până la uşa Cuvucliei şi închid uşa după el. Şi iată-l singur la Mormântul Domnului. Iarăşi linişte. Asupra poporului coboară un nor de rouă. Mi-a revenit şi mie, pe rochia mea albă de batist.

 

Totul se aprinde

În aşteptarea minunii din cer totul înmărmureşte, însă nu pentru mult timp… Din nou agitaţie: strigă, freamătă, se roagă; pe cei agitaţi iarăşi îi calmează. Misiunea noastră se afla pe catedra de deasupra uşilor împărăteşti; văd aşteptarea pioasă a preasfinţitului Kiril. Am aruncat o privire şi spre cneazul Gagarin, care se afla în mulţime. Vedeam bine faţa lui; ea exprima tristeţe, Gagarin privea cu insistenţă spre Cuvuclie…

 

În prima cameră din ambele părţi ale Cuvucliei sunt în pereţi două deschizături rotunde prin care egumenii şi stareţii mănăstirilor din preajmă îi dau preasfinţitului mitropolit lumânările.

 

Deodată, din deschizătura laterală apare un mănunchi de lumânări aprinse… Într-o clipită arhimandritul Serafim transmite lumânările poporului… Deasupra Cuvucliei totul se aprinde: candelele, candelabrele… Toţi strigă, se bucură, îşi fac cruce, plâng de bucurie; sute, mii de lumânări transmit Lumina una alteia. Forfotă… Arabii îşi dau cu Focul Sfânt pe bărbi, femeile apropie Focul de gâtul dezgolit. În această strâmtorare Focul pătrunde înăuntrul mulţimii, însă niciodată nu s-a înregistrat vreun caz de incendiu. Entuziasmul general e de nedescris, să redai acest tablou este imposibil: aceasta e o minune nespusă.

 

Focul viu care nu arde

După soare a urmat norul, apoi roua şi după rouă – Focul. Roua cade pe vata de pe Mormântul Domnului şi, deodată, vata udă se aprinde cu o flacără albastră.

 

Mitropolitul apropie lumânările de vată şi ele se aprind cu o flacără slabă albăstruie. E remarcabil că la început în biserică de la atâta mulţime de lumânări domneşte semiobscurul; nu se văd feţele; tot poporul se află parcă într-o ceaţă albăstruie; iar apoi totul se luminează şi Focul arde foarte viu.

 

Transmiţând tuturor Focul, mitropolitul iese din Cuvuclie cu două mănunchiuri mari de lumânări aprinse ca nişte torţe. Arabii au vrut, ca de obicei, să-l ducă pe mâini, însă vlădica s-a eschivat şi a mers singur ca prin ceaţă cu paşi rapizi din Cuvuclie spre altarul Învierii Domnului. Fiecare se străduia să-şi aprindă lumânarea de la lumânările lui.

 

Eu eram în calea lui şi mi-am aprins lumânarea. El părea străveziu; părul alb îi flutura pe umeri; fruntea-i lată era netedă, fără riduri, faţa-i avea o paloare neobişnuită; era îmbrăcat în alb; în mâini avea două torţe; ochii îi erau îndreptaţi spre cer; privirea – plină de inspiraţie; poporul vedea în el un mesager ceresc. Toţi plângeau de bucurie.. Dar, iată că din mijlocul poporului s-a auzit un sunet neclar…

 

(Extras din „Pogorârea Focului Haric la Mormântul Domnului”, ed. Lavrei Poceaev, publicat și în Revista Atitudini Nr. 2).

 

 

 

 

STAND LANGA MORMANT

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

Stând lânga mormânt, am patruns în el cu privirea mintii, si am vazut trup stricat, care s-a facut dezgustator în mormânt. Unde a pierit chipul atragator? Se vad doar oasele risipite, uscate si acoperite de putrejune. Am plecat de la mormânt cu necaz si amaraciune, mutându-ma cu gândul la vremea aceea când vom învia la glasul trâmbitei si Te vom proslavi pentru învierea cea gatita fiilor lui Adam, si am zis: „Lauda Tie, Doamne al tuturor!”

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 206

 

 

 

 

OM NOU

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Daca ar fi cu putinta sa vedem dinamismul si elanul intelectual al mintii unui copil, care deja gângureste, am fi uimiti de energia, de multimea impresiilor si de toata activitatea puterilor sale spirituale. Omul cauta sa se desprinda de materie si sa se ridice la înaltimea duhurilor spre care este purtat printr-un impuls înnascut. Apogeul vârstei copilariei se manifesta ca principiu al unitatii armonioase dintre duh si materie si este o minune a creatiei, pe care numai cei orbi n-o pot vedea; pâna si numai simpla ei contemplare poate sa alunge orice îndoiala si sa ne arate solutia la problema noastra. Sunt cu adevarat îngeri în trup haraziti Împaratiei cerurilor. Cel ce tagaduieste acest lucru si-a pierdut deja sufletul rational si a ajuns în rândul vietuitoarelor necuvântatoare.

 

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 18

TÂLCUIREA ICOANEI ÎNVIERII

- MICHEL QUENOT -

 

Învierea - Ziua Domnului

„Sărbătoare a sărbătorilor, praznic al praznicelor”, această măreaţă şi sfântă zi reîmbracă o anume importanţă pe care o determină ciclul liturgic. În limbile slave, cuvântul „înviere”(Voskressénié) înseamnă duminica devenită „ziua Domnului” (Kyriaky hémera în greacă şi dies Dominica în latină, de unde cuvântul „duminică”).

 

Învierea dă sens profund Întrupării pentru că la ce bun să-ţi asumi umanitatea fără să o restaurezi!

 

Victorios asupra morţii, Hristos înviat așează apoi prin înălţarea Sa umanitatea noastră la dreapta Tatălui şi revarsă Duhul asupra întregului trup în ziua de Rusalii.

 

Precum apostolul Toma necredinciosul, noi căutăm dovezi. Prin urmare, spune Sf. Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu [...] suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (Cor. 15: 14-15, 19).

 

Misterul Învierii

În opoziţie cu Răstignirea, Învierea lui Hristos scapă privirilor. În ciuda impactului său asupra istoriei, Ea nu răspunde criteriilor istorice pentru că relevă taina. Nimeni nu L-a văzut pe Hristos ieşind din mormânt. În ciuda peceţilor puse la mormânt, gărzile uluite mărturisesc primele dispariţia Sa. Dezamăgirea ucenicilor după moartea Sa tragică, descurajarea lor şi neîncrederea faţă de primele mărturii ale Învierii Sale, răstoarnă acuzaţia de luare din mormânt.

 

Şi Apostolul Toma oferă exemplul ultim al îndoielii, spunând că vrea să vadă semnul cuielor şi să atingă rănile Învăţătorului său pentru a crede în Înviere. Când Iisus vine prin uşile încuiate şi rămâne în mijlocul ucenicilor Săi, el anticipă dorinţa lui Toma pe care-l invită să atingă semnul rănilor. Apostolul, convins de firea divino-umană, exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(In. 20: 28).

 

Distrugerea încuietorilor prin Înviere

Într-o apropiere pur misterioasă, icoana împrumută din simbolismul său textelor elaborate, încă din secolul al II-lea, care pun în evidenţă coborârea lui Hristos în străfundurile iadului, victoria Sa asupra morţii, eliberarea lui Adam şi distrugerea definitivă a încuietorilor pentru că totul de acum înainte este deschis.

 

Icoana reprodusă aici frapează prin abundenţa luminii pusă în valoare de fondul aurit. Învingător al morţii, Hristos apare într-o mare strălucire în inima universului pe care vine să-l restaureze. Aripa fluturând pe haina Sa simbolizează coborârea la întâlnire cu omul prizonier al tenebrelor morţii. Spaţiul dintre stânci arată trecerea în împărăţia morţii unde El face să se rupă încuietorile, spărgând uşile iadului pe care le calcă în picioare.

 

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru Care s-a întărit”.

 

„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”(Canonul Învierii – Cântările a III-a şi a VIII-a).

 

Simbolurile Pogorârii în iad

Cel Înviat ţine în mâna stângă crucea, simbolul victoriei Sale «pentru că suferind pentru noi pe Cruce El a omorât moartea prin moartea Sa». Cu mâna dreaptă îl întâmpină pe Adam care pare că adună în persoana Sa întreaga umanitate şi-l ridică din mormânt, de unde cuvântul grec Anastasis, adică ridicare, simbolizat în această icoană. Această faţă către Faţă a primului şi noului Adam este întâlnirea omului cu Mântuitorul care coboară la el pentru a-l atrage spre urcare. Cu mâinile acoperite în semn de respect, Eva participă la eveniment.

 

Deasupra ei, în prim plan, Moise, înconjurat de drepţi, poartă tablele Legii. În spatele lui Adam, regele David şi fiul său, Solomon, fără barbă. Mult mai retras, alături de un profet, Ioan Botezătorul care, după ce ca Înaintemergător Îl anunţă pe Hristos pe pământ, l-a propovăduit drepţilor în aşteptarea eliberării Sale.

 

De la Vechiul Testament la Noul Testament

Transfigurarea în oglindă, această revărsare a lui Hristos în lumină, face să strălucească întregul univers. Sfintele Scripturi relatează cum (Duhul face aceasta) catapeteasma Templului se rupe, semn al trecerii de la Vechiul la Noul Testament, căci zidul despărţitor se prăbuşeşte, încuietorile se rup, porţile cad. Cei pe care răul îi ţine legaţi sunt eliberaţi, şi chiar dacă îşi arată puterea pentru puţin timp, zilele sale sunt numărate până la reîntoarcerea în slavă a Celui Înviat pentru Judecata ultimă.

 

„În această zi iadul strigă gemând: Puterea mea este surpată, am primit un mort asemănător cu cei morţi dar care nu poate rămâne. El înviază pe cei ţinuţi închişi de veacuri”.

 

Umbre și lumini

Această icoană prezintă o paralelă cu cea a Naşterii în care Nou-născutul stă în inima întunericului înfăşat în scutece pe un fel de altar-mormânt, anunţând jertfa Sa, Mielul pascal ce Se dăruieşte pentru viaţa lumii. Limitată până la venirea Sa în lume, lumina izbucneşte de această dată în toată măreţia ei, învăluind totul: nu mai sunt umbre şi colţuri ascunse, Cel înviat este Pantocratorul Care împărăţeşte peste întregul univers.

 

La fiecare Liturghie euharistică, preotul rosteşte după Împărtăşanie o rugăciune din duminica Paştelui: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim.

 

Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos! Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”(Ceasurile Sfintelor Paşti, Penticostar pag. 26).

 

Într-un fel sau altul şi în grade diferite, fiecare om experiază coborârea în iad. Experienţa lui Iov – supus ispitei prin ceilalţi sau prin încercări (boală, înfrângere, nedreptate, pierderea unei fiinţe dragi etc.), care provoacă îndoiala şi sentimentul părăsirii – este un exemplu.

 

Procesul moarte-înviere al fiecăruia din noi

În acest moment al adevărului în care te găseşti singur cu tine însuţi, cu certitudinile şi întrebările tale, mâna întinsă a Fiului lui Dumnezeu ne cheamă a o strânge şi a nu-i mai da drumul. Ridicarea, Învierea rupe lanţurile robiei care sunt patimile, avuţiile, care ne împresoară adesea mai mult decât putem noi să le supunem. Învierea ne aduce libertatea care face din noi oamenii începuturilor. Pentru a ne împărtăşi, trebuie să intrăm în procesul moarte-înviere ca să primim pe  Duhul Sfânt la Rusalii.

 

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”(Ceasurile Sfintelor Paşti, Penticostar pag. 27).

 

„Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii; şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţivă!”(Canonul Paştilor, Cântarea I).

 

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 16, tradus de Monahia Dometianam

 

 

 

 

SPICELE DE GRAU

- Sfantul Efrem Sirul -

 

Chiar si acum pe acest pamânt plin de spini putem vedea pe câmpuri spicele de grâu pe care Dumnezeu ni le-a dat în ciuda blestemului; multumita vântului grânele iau nastere în sânul lor; prin voia atoatefacatoare a Celui Preaînalt adierea le alapteaza ca sânul unei mame, închipuind astfel felul în care se hranesc cei duhovnicesti.

Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da bucurie întristarii noastre!

 

Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83

 

 

 

 

CALEA CU TRANDAFIRI

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

Necazurile se întâlnesc neaparat în calea noastra spre Patria cereasca, deoarece cununa nu poate fi primita decât prin purtarea neabatuta a Crucii. Când capul nostru este încununat cu spini, este cuviincios ca picioarele noastre sa umble pe cai asternute cu trandafiri? Necazurile si bolile sunt doctorii sfinte; putem sa le îndulcim prin credinta si prin rugaciunea din inima – însa de obicei ni le facem singuri amare, adaugând nerabdarea si putinatatea credintei noastre în paharul încercarii prin care trecem. Necazurile sunt întotdeauna folositoare. În dreapta Domnului, ele sunt mijloace de vindecare a bolilor noastre duhovnicesti, pentru smerirea trufiei si potolirea patimilor. Ele înmoaie inima noastra cea împietrita, ne silesc sa alergam cu rugaciune la Dumnezeu, ne fac saraci cu duhul si nimicnici în proprii nostri ochi.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 65

PRAFUL PAMANTULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

Si praful pamântului va marturisi despre noi la Judecata lui Dumnezeu. „Si scuturati praful de pe picioarele voastre spre marturie împotriva lor” (Marcu 6, 11). Dumnezeul meu, câti martori ai necredintei noastre! Unde vom fugi? Unde ne vom ascunde?

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu și ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 152

 

 

 

INTELEPCIUNEA ANIMALELOR

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Cel care supune observatiei un animal anume poate, desigur, sa determine care sunt limitele stiintei si întelepciunii aceluia? Întelepciunea si priceperea animalelor au un caracter particular: fiecare animal are întelepciunea corespunzatoare lui; întelepciunea unui animal nu se înrudeste câtusi de putin cu întelepciunea altui animal dintr-o alta clasa si nu au acelasi fundament, pentru ca nu au ca temei ratiunea, ci firea animalului. Multe animale pot convietui vreme de secole în aceleasi locuri, dar niciodata un animal nu va trage vreun folos de pe urma întelepciunii si stiintei altui animal; se poate ca maimuta sa-l vada pe castor vreme de secole construind, dar niciodata nu va ajunge sa-i imite mestesugul; nici câinele, nici pasarea o alta pasare si nici vreun animal mai mult sau mai putin dezvoltat nu va ajunge sa imite stiinta altui animal. Prin urmare, sufletul animalelor nu se bucura nici de cea mai mica asemanare cu cel al omului; pentru ca animalul nu lucreaza cu stiinta, nici nu e constient de finalitatea lucrarii sale; pe când omul lucreaza liber, ca o fiinta ce e înzestrata cu suflet rational, având constiinta scopului si finalitatii sale.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 62-62

 

 

 

EREZIILE CATOLICISMULUI EXPLICATE PE SCURT

- IOAN VLĂDUCĂ -

 

Diferențele dintre catolicism și Ortodoxie

Se spune că între romano-catolicism şi Ortodoxie ar exista diferenţe minore. Care sunt aceste diferenţe?

 

Răspuns: Diferenţele nu sunt minore. Papistaşii au născocit multe erezii, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:

Filioque. Ei spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”, nu doar de la Tatăl.

Graţia creată. Ei consideră că harul este creat. Noi ştim de la Sfinţii Părinţi că harul este necreat.

Teoria satisfacţiei substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui.

Supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul Bisericii, locţiitorul lui Hristos pe pământ.

Infailibilitatea papală. Ei spun că papa nu poate greşi în cele referitoare la credinţă.

Purgatoriul. Ei cred că între iad şi rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp şi se purifică prin foc. Ei mai cred că papa poate scoate sufletele din purgatoriu.

Imaculata concepţie. Ei consideră că Maica Domnului s-ar fi născut fără păcatul strămoşesc, în chip suprafiresc.

Darul supraadăugat. Ei spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat.

Indulgenţele papale. S-a considerat că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani.

Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detaşabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziţia papei; acesta poate să le ia şi să le dea altei persoane.

Mai sunt şi alte rătăciri ale papistaşilor: botezul prin stropire, folosirea azimei la împărtăşanie, lipsa epiclezei.

 

Sunt grave aceste concepţii ale papistaşilor?

Răspuns: Da. Sunt foarte grave. Ele sunt erezii, adică blasfemii împotriva Sfântului Duh, deoarece contrazic învăţătura pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi prin Sfinţii Părinţi.

 

-        Filioque. Papistaşii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”, nu doar de la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

 

-        Graţia creată. Această erezie a fost combătută de Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinţii nu s-ar îndumnezei mai presus de fire. Dacă Dumnezeu ar crea în sfinţi sfinţenia, ce nevoie mai era de Hristos? [1] Dacă energia dumnezeiască ar fi din rândul zidirilor, înseamnă că a existat un moment când Dumnezeu nu avea această energie. Însă energia Sa este veşnică. [2]

 

-        Teoria satisfacţiei substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l-a jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepţie de tip juridic. Ei nu pun accent pe restaurarea firii omeneşti prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

 

-        Papa ia locul lui Hristos

-        Supremaţia papală. Papistaşii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi ştim că Domnul Hristos este Capul Bisericii. Papistaşii au născocit un cap nou, înjosind astfel Capul unic şi real al Bisericii, pe Hristos. Cauza tuturor falsurilor papistăşeşti este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). [3]

 

-        Infailibilitatea papală. Despre aceasta, Sfântul Ioan din Kronstadt spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti  a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor.”[4]

 

Alte erezii ale Papismului

-        Purgatoriul. Ei spun că între iad şi rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp şi se purifică prin foc. Aceasta este o curăţire impersonală, automată. Ei mai consideră că papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da mai multă putere papei.

 

-        Imaculata concepţie. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici arată că prin această rătăcire, papistaşii tăgăduiesc toate virtuţile Maicii Domnului, aceştia considerând că Dumnezeu a păzit-o de tot păcatul, fără contribuţia ei.[5]          

 

-        Darul supraadăugat. Papistaşii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înţelegere fiinţială a căderii, ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza ar fi inutilă.

 

-        Indulgenţele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani. Această învăţătură trădează tot o înţelegere juridică a mântuirii. Ea este născocită pentru a creşte puterea şi autoritatea papei.

 

-        Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detaşabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziţia papei; acesta poate să le ia şi să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.

 

Invenția unor dogme noi

-        „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă  - pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[6]

 

Am învăţat că Sfânta Tradiţie Ortodoxă are un caracter dinamic. De ce nu se admit atunci dogme noi?

 

Răspuns: Revelaţia (Descoperirea) dumnezeiască se păstrează în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Amândouă sunt de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine. Dogmele noi nu pot contrazice dogmele stabilite mai înainte. Sfântul Duh a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade, îmbogăţind Ortodoxia cu dogme. La aceasta se referă caracterul dinamic al Sfintei Tradiţii nu la adăugarea unor dogme eretice născocite de oameni.

 

[1] cf. Sfântul Grigorie Palama, Despre împărtăşirea dumnezeiască şi îndumnezeitoare, 3, Filocalia 7,  EIBMBOR, Bucureşti, 1977.

[2] cf. Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 162.

[3] cf. Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 77, p. 83.

[4] ibidem, p. 70.

[5] cf. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Icos, 2000.

[6] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53