VIAȚA
SF. VISARION TOIA DE LA LAINICI
SCURT
ITINERAR ISTORIC AL MĂNĂSTIRII LAINICI
„Nici nu știi unde să te mai uiți! Din toate părțile, te cheamă priveliști cari
de cari mai fantastice. După un ceas de drum, vedem deschizându-se în dreapta
noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e așezat schitul Lainici”
(Alexandru Vlahuță, „România pitorească”)
Fiecare vatră de trăire monahală își are propriile file de istorie sfântă,
luându-și seva duhovnicească dintr-o tainică lucrare a harului, numai de
Dumnezeu știută. La Mănăstirea Lainici, pecetea Sfântului Duh a rămas
neștirbită peste veacuri, datorită stareților harismatici pe care Dumnezeu i-a
rânduit până astăzi, cu aleasă grijă și înțelepciune. Ei și-au încredințat unul
altuia moștenirea de har, conștienți de menirea pe care o au, de a sfinți prin
propria viață, deopotrivă și oamenii din jur, și locul.
Până și drumul care aduce pelerinul la poarta „Miresei” Domnului din Defileul
Jiului, cum este denumită ctitoria de suflet a gorjenilor, îți umple adâncul
inimii cu frumusețea dumnezeirii. Întregul peisaj, cu păduri dese de fag și ape
ascunse în coamele munților, te cheamă să poposești la Mănăstirea Lainici
pentru a afla comoara de sfințenie păstrată cu pioșenie, între zidurile
străvechii așezări monahale.
La
Lainici, te întâmpină nu doar o biserică maiestuoasă împodobită cu sfinte
moaște, icoane făcătoare de minuni și alese odoare de mare preț, ci și inima
caldă, plină de noblețe și mărinimie a întâistătătorului ei, arhim. Ioachim
Pârvulescu. De numele lui, se leagă proslăvirea în ceata sfinților, prin
descoperirea moaștelor lor, a celor doi mari stareți: „luceafărul de la
Lainici”, Sf. Irodion și protoschimonahul martir, Visarion Toia, ce va fi
înscris în calendar de către Sinodul BOR, din anul 2025.
Cuvântul „lainici” care provine din limba greacă, înseamnă: „trecătoare prin
munții de piatră” și ne trimite cu gândul la sensul viețuirii creștine, la
lupta noastră lăuntrică cu stâncile patimilor, printre care reușim să răzbatem
doar cu ajutorul dumnezeiescului har.
În istoria zbuciumată a țării noastre, sfârtecată de interesele puterilor
străine, Lainiciul a fost puntea de trecere și elementul de unitate creștină
între „românii dintr-o parte și alta a Carpaților”[1], „o adevărată fortăreață
a spiritualității românești”[2]. Rezistența sa de granit în fața
vicisitudinilor vremurilor, cu siguranță că își află temeiul și în
binecuvântata purtare de grijă a Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana. După ce a ridicat
mănăstirile Vodița și Tismana, sfințitul nevoitor și-a îndreptat pașii și spre
„lainicele locuri dintre Parâng și Vâlcan, înzestrând cu o salbă de sfinte
lăcașuri, această trecere spre Ardeal, iar de la Lainici la Prislopul din Țara
Hațegului”[3].
Odată cu izbucnirea Primul Război Mondial, asupra Mănăstirii se vor abate nori
negri de prigoane și batjocuri. Soldații germani nu s-au sfiit să intre cu caii
în biserică, să facă focul și să doarmă în ea, distrugând pictura pe care au
scrijilit-o fără milă, furând sfintele odoare și clopotele mănăstirii.
Cimitirul și arhiva mănăstirii au fost și ele devastate, iar călugării care
s-au împotrivit abuzurilor venite din partea asupritorilor, au fost deportați
în lagărele din Germania, săvârșindu-se ca mucenici. Cuprinsă din toate părțile
de negura încercărilor, Mănăstirea Lainici aștepta un stareț care să o înalțe
dintre ruinele profanatorilor. Dumnezeu avea să rânduiască la cârma ei, un nou
mucenic, pe părintele Visarion Toia.
PRIMII
PAȘI PE CALEA SLUJIRII LUI DUMNEZEU. PROTOPSALT AL CATEDRALEI EPISCOPALE DIN
ROMAN
„Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulți lăcrimau la auzul vocii
sale serafimice” (Arhim. Ioachim Pârvulescu).
În urmă cu 140 ani, la 28 mai 1884, în satul Secueni situat pe colinele Tutovei
din județul Bacău, în familia răzeșilor Gheorghe și Elena Toia, a venit pe lume
pruncul Vasile. Așa a fost botezat în biserica satului natal, viitorul monah
Visarion. Crescut în duhul evlaviei și al credinței în Dumnezeu, Vasile va
simți în adâncul sufletului său chemarea de a-și închina viața lui Hristos,
încă din anii copilăriei. Nelipsit de la slujbele bisericii aflată în
apropierea casei natale și hărăzit cu o voce melodioasă care mângâia inimile
credincioșilor adunați la rugăciune, în inima tânărului Vasile se va aprinde
tot mai mult râvna pentru studiul muzicii psaltice. După terminarea claselor
primare și gimnaziale la școala din sat, își va îndrepta pașii către Școala de
cântăreți de la Roman. Între anii 1900 și 1904, va cultiva cu multă sârguință
talantul său de a cânta, fiind unul dintre cei mai conștiincioși elevi ai
școlii.
Încă din primii ani de studiu, va fi remarcat de Episcopul Gherasim Safirin
care îl va lua ca ucenic, ocrotindu-l cu grija sa părintească. Licențiat al
Facultății de Teologie din Atena, profesor de morală, liturgică, teologie
pastorală și latină la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea, în timpul păstoririi sale
ca episcop-vicar al Râmnicului, P. S. Gherasim Safirin, va fi numit
întâistătător al eparhiei Romanului în anul 1900. Iubitor de rugăciune,
traducător al scrierilor patristice și compozitor de muzică bisericească,
distinsul ierarh cărturar se va strădui să sădească și să facă să rodească
darurile duhovnicești ale ucenicilor săi.
Grație purtării sale de grijă, tânărul Vasile va fi numit protopsalt al
Catedralei Episcopale din Roman. Numele lui apare într-una din însemnările
vremii. Ea relatează despre tunderea în monahism de către Episcopul Gherasim a
tânărului teolog Victor Puiu (21 decembrie 1905), viitorul Episcop Visarion
Puiu al Hotinului (1923-1935). Luat sub mantie de către colegul său de Seminar
și de Facultate, Ilarion Mircea (viitorul arhiereu-vicar Ilarion Băcăoanul),
acesta va fi însoțit în fața Sfântului Altar de glasul duios al protopsaltului
Vasile Toia, care a intonat cântarea „Brațele părintești”.
Între anii 1904-1906[4], iscusitul cântăreț bisericesc va figura ca angajat al
Episcopiei Romanului pe post de paracliser, cu un salariu lunar de 35 lei,
ucenicind alături de prietenul său de suflet, Mihai Bâtâcă, viitorul
arhimandrit Maxim Bâtâcă. Caracterul moral de o verticalitate ireproșabilă al
ilustrului ierarh, Gherasim Safirin, își va pune amprenta asupra formării
duhovnicești a viitorului stareț. Episcopul va critica vehement politica
secularistă a național-liberalilor din vremea sa și va fi nevoit să se retragă
din scaunul eparhial la Mănăstirea Frăsinei. Aici, în lavra cu rânduială
athonită a Sf. Calinic de la Cernica unde zidise, încă din 1888 un corp de
chilii și ridicase un Paraclis închinat Sfinților Trei Ierarhi, sfințitul
episcop va viețui în post și rugăciune, până la trecerea la odihna cea veșnică.
VIEȚUITOR
LA MĂNĂSTIREA FRĂSINEI
„Dintre părinții mănăstirii, Visarion era cel mai citit și cu o înțelegere mai
largă” (Arhim. Nicodim Sachelarie).
În
luna septembrie a anului 1908, dornic să îmbrățișeze viața monahală, tânărul
protopsalt Vasile Toia, la sfatul P.S. Gherasim Safirin, va intra ca frate
începător la „Athosul României”, mănăstirea vâlceană, Frăsinei. Îndrăgit pentru
iscusința cântării, arhim. Porfirie Bucurescu îi va încredința ucenicului de
chilie al P.S. Gherasim, care îl ajuta pe episcop la caligrafierea notelor
psaltice din partiturile pe care le compunea, formarea unui cor de muzică
psaltică, alcătuit din viețuitorii obștii monahale. Îl va avea ca ajutor pe
bunul său prieten, Mihai Bâtâcă, care l-a urmat îndeaproape și la intrarea în
noua mănăstire.
Viața austeră de la Frăsinei îl va îndemna pe novicele ascultător la ascetice
nevoințe. Zile și nopți, va petrece în neobosită rugăciune, în postiri aspre și
lepădare de sine, întrecând în viețuire, chiar și pe schimnicii mănăstirii.
Pentru smerenia și ascultarea sa fără murmur, fratele Vasile va lua pe umerii
lui jugul cel bun al lui Hristos, la 3 aprilie 1910, fiind călugărit cu numele
de Visarion. Odată cu primirea chipului îngeresc, blândul monah își va înteți
și mai mult, nevăzuta luptă cu patimile trupești și sufletești.
Viețuirea smerită și inima milostivă ale starețului Porfirie Bucurescu vor fi
pentru el, farul luminos care îl va călăuzi în întunericul ispitelor. Evocând
personalitatea harismatică a starețului Porfirie, care în timpul păstoririi
sale a transformat Frăsineiul într-un colț de rai, arhim. Ioanichie Bălan
consemna că „a reușit cu multă răbdare și înțelepciune să creeze un model
desăvârșit de unitate duhovnicească în mănăstire. Toți trăiau precum frații,
fără niciun fel de deosebire, fără cârtire, fără avere personală, fără nimic de
mâncare la chilii, fără haine și bani de prisos”[5]. Iubitor de carte, starețul
Porfirie va amenaja prima bibliotecă a mănăstirii, bucurându-se de sprijinul
P.S. Gherasim Safirin care a donat Frăsineiului propria arhivă.
Despre viețuirea virtuoasă a părintelui Visarion Toia după primirea tainei
călugăriei în renumita așezare monahală vâlceană, arhim. Ioachim Pârvulescu ne
mărturisește: „Visarion monahul fiind o fire blândă și smerită, a început o
nevoință și mai aspră. Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulți
lăcrimau la auzul vocii sale serafimice. Văzându-i urcușul duhovnicesc și viața
plină de virtuți, starețul Porfirie l-a propus spre a fi hirotonit diacon, în
anul 1922.
Slujea Sfânta Liturghie cu foarte mare evlavie și dragoste pentru Hristos. Era
cu adevărat o înălțare duhovnicească pentru cei care îl ascultau slujind. Avea
inimă duioasă, era comunicativ, primind cu bucurie fiecare persoană în parte.
Fața îi era întotdeauna senină și luminoasă, încadrându-se perfect în lucrarea
isihastă pe care Sfântul Calinic o rânduise cu mulți ani în urmă, la Mănăstirea
Frăsinei”[6].
Cinci
ani mai târziu, la 9 ianuarie 1927, ierod. Visarion Toia va fi hirotonit preot
de către P.S. Vartolomeu Stănescu. Din clipa aceasta, va purta mereu în suflet,
slovele încărcate de duh, așternute pe hârtie de Sf. Grigorie de Nazianz, după
clipa în care a primit taina preoției: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat și
apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu
eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii
pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții”.
„Despre preoție s-a scris și s-a vorbit mult”, își deschidea prefața prof.
univ. dr. Dumitru Fecioru la Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de
Aur. „Au scris și au vorbit și sfinți și teologi. S-a scris cu drag și cu
dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii
preoției, pe preoți. Dar oricât s-ar scrie despre preoție și oricât s-ar vorbi,
niciodată nu este de ajuns. Preoția are atâtea înălțimi, atâtea adâncimi, atâtea
taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă și descrisă după
cuviință. Preoția este întocmai ca un munte mare, ce-și înalță cu maiestate
vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori”. Părintele Visarion Toia a urcat
acest munte până la cel mai înalt pisc al lui. A îndurat cu multă dârzenie
furtunile încercărilor care au vrut să-l oprească din drum și a împlinit cu
fapta, îndemnul marelui Hrisostom: „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat
decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească
niciodată și ca să poată spune: Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine” (Gal. 2:20; Despre preoție, VI:2).
Prețuit de întreaga obște pentru echilibrul lui sufletesc, dar și pentru simțul
său practic, ierom. Visarion, la 2 februarie 1927 va fi numit „în unanimitate”,
al doilea iconom al Mănăstirii Frăsinei. Îndatorirea sa era „să privegheze
asupra ascultărilor dinăuntru, asupra mersului lucrărilor de agricultură, de
îngrijirea vitelor, despre mersul lucrărilor de gospodărie, privitoare pe toate
afacerile de interes ale sfintei Monastiri, fiind cu priveghere asupra tuturor
oamenilor și a pune pe fiecare la ascultarea cel privește”[7]. Slujirea de
iconom și experiența dobândită în coordonarea treburilor administrative ale
mănăstirii, îl vor pregăti pentru lucrarea de ctitor, la care, în scurt timp,
urma să fie chemat.
STAREȚ
LA MĂNĂSTIREA LAINICI
„Dar ceea ce a făcut să cimenteze sufletele noastre întreolaltă, a
fost viața de sfânt a Starețului nostru” (Protos. Gherontie Ghenoiu).
Înveșmântat în har, ridicat și la vrednicia de protosinghel, ierom. Visarion
Toia va primi să poarte pe umerii săi, crucea stăreției Mănăstirii Lainici,
profanată și distrusă după încheierea Războiului de Reîntregire a Neamului
(1916-1918). Va fi trimis în calitate de „superior” al locașului, împreună cu
ierom. Gherontie Ghenoiu, ierom. Nicodim Sachelarie, monahul Calinic Cărăvan și
alți doi frați din obștea Mănăstirii Frăsinei de către Episcopul Vartolomeu al
Râmnicului-Noul Severin, care deplângea starea jalnică a străvechii lavre
monahale.
Cu
gândul la „înfăptuirea idealului național” al Marii Uniri, protos. Visarion
Toia așternea pe hârtie următoarele rânduri: „Un rol însemnat joacă Sf. Schit
Lainici în lucrarea tainică, dar sigură, de unificare sufletească a Românilor
de pe Jiu. În curgerea vremii, românii de dincolo de Carpați, cu toate
piedicile puse în cale de stăpânitorii lor, veneau pentru închinare românească
la Sfântul Schit Lainici, unde auzeau graiul strămoșesc și unde se închinau în
voie în legea părinților lor, laolaltă cu ceilalți frați de aceiași credință și
de același sânge, de dincolo de Carpați... Netăgăduit că și pe această cale,
s-a lucrat temeinic la grăbirea înfăptuirea idealului național, având și Sf.
Schit, deci, picătura lui în paharul bucuriei întregirii neamului românesc”[8].
Începând cu anul 1929, protos. Visarion Toia va porni lucrările de refacere ale
așezării monahale distruse de trupele germane, cu mai bine de un deceniu în
urmă. Rând pe rând, i se vor alătura ca să-l ajute preoți și monahi veniți din
diferite mănăstiri ale țării, dornici să viețuiască după rânduiala isihastă
statornicită de noul stareț. Participarea la slujbe, practicarea rugăciunii
inimii și lectura din Viețile Sfinților, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Teodor Studitul
făceau parte din ritmul duhovnicesc de fiecare zi, al monahilor de la Lainici.
Viețuitorii obștii celui de-al treilea ctitor al mănăstirii, după Cuv. Nicodim
de la Tismana și Sf. Irodion, se întreceau în faptele dragostei de Dumnezeu și
de aproapele, râvnind să-I urmeze întru totul lui Hristos, care „S-a deșertat
pe Sine, chip de rob luând și S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, și încă moarte pe cruce” (Ep. către Filipeni, 2:7-8).
Viața duhovnicească a obștii de la Lainici a înflorit mult în timpul păstoririi
protos. Visarion. Numărul viețuitorilor a crescut la 16, depășindu-l chiar și
pe cel al Mănăstirii Tismana. Despre strădaniile cuviosului stareț de a forma o
obște unită în duh de rugăciune și de nevoință, arhim. Ioachim Pârvulescu ne
mărturisește: „Pe ucenicii săi, i-a crescut cu multe lacrimi și rugăciune,
întărindu-i prin pilda și exemplul personal. Părintele Visarion călăuzea obștea
cu dragoste și smerenie. De asemenea, părintele a arătat multă stăruință și
dragoste în împărtășirea darului de cântare psaltică către ucenici. În
mănăstire, se ducea viață de obște tradițională. Nu se mânca niciodată carne,
iar lunea, miercurea și vinerea se mânca fără ulei. Spovedania se făcea
săptămânal. Utrenia era la miezul nopții, iar Sf. Liturghie se săvârșea zilnic.
La chilii, fiecare făcea canonul de metanii rânduit, cu cele șapte laude, citea
cărți sfinte și nu lipsea de la biserică și ascultare. De asemenea, există
numeroase mărturii prin care se confirmă acest duh de sfințenie care exista la
Mănăstirea Lainici pe vremea starețului Visarion. Bătrânii amintesc despre
faptul că aici se săvârșeau numeroase vindecări de boli la Taina Sfântului
Maslu. S-au păstrat astfel în memoria colectivă mărturii ale multor întâmplări
minunate împlinite în vremea cucernicului egumen”.
În
amintirea arhim. Melchisedec Șuparschi, părintele Visarion a rămas drept
modelul exemplar de viețuire monahală. Deși era starețul mănăstirii, el era
primul la toate ascultările: la strană, în altar, la munca câmpului, la
brutărie, la cancelarie, oriunde era nevoie: „Părintele stareț făcea în fiecare
zi muzică cu frații pe note. Pâinea se cocea în cuptorul mănăstirii, iar
singurul brutar era părintele stareț. M-a învățat cancelarie și să cosesc. Mi-a
dat coasa preacuvioșiei sale și în primul an mi-o bătea. Smerenia era o
caracteristică a tuturor”[9].
PĂRTAȘ
LA SFINȚENIA CUVIOSULUI IRODION. A DOUA AFLARE A MOAȘTELOR SALE
„Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți
ani pustiu. Voi, însă, îngropați trupul lângă altar și nu uitați legămintele
călugărești ce le-ați dat lui Hristos” (Sf. Irodion Ionescu).
În opinia părintelui stareț Ioachim, „momentul culminant al vieții duhovnicești
a starețului Visarion Toia” l-a constituit deshumarea sfintelor moaște ale
înaintașului său, Sf. Irodion, în anul 1939. Despre puterea tămăduitoare a
rămășițelor pământești ale cuviosului stareț, se dusese vestea de la prima lor
dezgropare petrecută în anul 1907. În câteva rânduri, mormântul lui fusese
deschis ca să se sustragă părticele din sfintele moaște. Întristat de neplăcuta
situație, părintele Visarion a hotărât deshumarea Sfântului Irodion și așezarea
moaștelor sale într-un sicriu mai mic pe care l-a îngropat la o adâncime de 2,5
m.
„La
fundul gropii a săpat o groapă mai mică de 1,2/0,7 m. A pus sfintele moaște în
acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele, iar la
adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2m. a presărat alte oseminte de la alt
părinte, pentru a deruta pe potențialii căutători de sfinte moaște. Toate
acestea le-a făcut în mare taină” (Arhim. Ioachim Pârvulescu). Tainică i-a fost
și viața lăuntrică, precum și legătura lui cu Dumnezeu și cu sfinții. Chemat să
redea Mănăstirii Lainici strălucirea de odinioară, părintele Visarion va așeza
rugăciunea ca piatră de temelie la rezidirea duhovnicească și materială a
sfântului locaș. Se va jertfi neobosit, zi și noapte, până la deplina uitare de
sine, dornic să ridice din ruine străvechiul locaș de închinare.
În broșura „Sfântul Schit Lainici”, tipărită în anul 1931 cu binecuvântarea
starețului Visarion și alcătuită cu ajutorul ierom. Pavel Bocșa și al
protoiereului de Gorj, pr. Grigore Prejbeanu, se evidențiază însemnătatea
istorică și spirituală a Lainiciului de la începuturile ctitoririi sale: „Unul
din frumoasele locașuri de închinăciune de pe plaiurile Gorjiului, dovadă a
evlaviei străbune, este Sfântul Schit Lainici, așezat în mijlocul lanțului
Carpaților, pe malul drept al Jiului, la 35 km. spre miazănoapte de Târgu-Jiu
și nu departe de fosta graniță despărțitoare de frații de neam și de lege.
Sfântul Schit Lainici este ctitoria boierilor Sărdănești, Brăiloi, Fărcășești,
Poenari, Măldărești, Bengești și Magheri, după cum se cetește în inscripția ce
se află deasupra ușii de la intrare (...) Nu numai numele acestor pioși ctitori
ni s-a păstrat până azi, ci și chipurile lor (...).
Fericite vremuri! Boierii se întreceau cu Domnitorii țării și se întreceau și
între ei, întru a înălța lui Dumnezeu mărețe locașuri de închinare, pe care le
împodobeau cu prețioase odoare sfinte și le înzestrau cu bogate moșii. Din
evlavia unor astfel de inimi creștine a răsărit și Sfântul Schit Lainici...
Schitul Lainici au avut o bisericuță de lemn și s-au închinat în ea veacuri
de-a rândul, până ce, chiar pe locul vechii bisericuțe, s-a clădit biserica de
azi. Dar Sf. Schit Lainici a avut și vizite neplăcute, care i-au adus mari
pagube și multă jale. Nu mai vorbim de hoții de pe aceste plaiuri, jefuitori ai
bunurilor Schitului. Vrem să amintim doar invazia din 1916 a oștilor dușmane și
de retragerea lor în 1918”.
CTITOR
AL MĂNĂSTIRII RUINATE SUB TRUPELE GERMANE
Pentru lucrările de restaurare a bisericii și de reconstrucție a corpurilor de
chilii, starețul Visarion va înainta numeroase cereri și note informative
episcopiei, ministerelor, instituțiilor și societăților regionale și locale, cu
rugămintea de a fi ajutat cu fondurile trebuincioase refacerii schitului. Încă
din primul an al numirii sale ca stareț, va reuși să sape temeliile corpurilor
de chilii și ale altor spații funcționale și să înceapă „o mică parte din
zidurile de cărămidă”. Pentru terminarea lor, cuviosul Visarion va fi nevoit să
solicite directorului Băncii Râmnicului suma de 40.000 lei din fondul Eforiei
Mănăstirilor oltene „pe termen de 2 ani, până putem colecta cu pantacusa[10]
acea sumă”[11].
Anii 1929-1933 au fost pentru țara noastră, ani de criză și recesiune
economică. Părintele Visarion va întâmpina nenumărate greutăți în strângerea
fondurilor necesare construirii clădirilor mănăstirii. Luni de zile va purta în
inima lui suspine de amărăciune, dar și neclintita nădejde că Dumnezeu îi va fi
sprijin neprecupețit: „Azi, vai!, cu mari greutăți și nespuse necazuri, abia de
se mai poate agonisi un pic de ajutor pentru a repara ceea ce vremea și
răutatea omenească au stricat”… „Această mănăstire fiind complet ruinată în
timpul războiului mondial, nici până astăzi nu s-a putut reface”, mai scria
râvnitorul stareț într-o întâmpinare către ministrul Domeniilor, la 27 aprilie
1931.
Îndurerat de noua „secularizare” a proprietăților moșnenilor, legiferată de
către stat în anul 1933, părintele Visarion consemna într-o altă notă: „Sfântul
Schit Lainici (...) nu mai are decât jumătate din vechea vatră a sa, cealaltă
jumătate fiindu-i luată de Ministerul Comunicațiilor, pentru Cantonul șoselei
naționale Târgu-Jiu – Petroșani, rămânând astfel la mila evlavioșilor creștini,
cari mai iubesc pe Dumnezeu și Biserica Lui”…
În ciuda greutăților și împotrivirilor de tot felul, părintele Visarion nu se
va descuraja și nici nu va abandona anevoioasa lucrare de refacere a
Lainiciului. Va cere ajutorul Ocolului silvic din zonă pentru a căpăta lemnul
necesar construcțiilor, izbutind să acopere cu șiță, acoperișul bisericii.
Totodată, din dispoziția Episcopului Vartolomeu al Râmnicului – Noul Severin,
va primi în folosință pentru mai mulți ani, 11 ha. din moșia Comanca din
Romanați. În anul 1937, prin Înaltul Decret Regal din 22 mai, Mănăstirea
Lainici va fi înzestrată cu o suprafață de 100 ha pădure din Pădurea Statului
Porceni „cu titlul de folosință deplină și perpetuă”[12].
În grija vrednicului stareț, va fi încredințată și întreținerea metocului
Locurele, din apropiere, cunoscut sub numele de Locuri Rele. Ctitorit în 1850
de către pr. Constantin Cartianu și schim. Ioanichie, metocul a fost unul
dintre cele mai îndrăgite locuri de rugăciune de către Sf. Irodion, datorită
situării sale izolate și ferite de privirile iscoditoare ale trecătorilor.
Tihna locului a picurat roua rugăciunii isihaste și în sufletul unor ierarhi
precum Arhiepiscopul Locotenent Eugeniu Laiu. După ce a fost întâmpinat la
Mănăstirea Lainici, acesta a dorit să slujească Liturghia hramului din 6 august
1947, la Schitul Locurele. Impresiile înaltului prelat se păstrează până
astăzi: „Vin pentru prima oară pe Valea Jiului, atât de atrăgătoare și încântătoare.
Mi se umple sufletul de mulțumire când văd, în aceste locuri, o sfântă
mănăstire, care dă apă vie, spirituală, celor ce trec prin aceste locuri. Mă
bucur că se păstrează pravila și se muncește chibzuit și disciplinat. Lucrați
în armonie și stăruiți în rugăciune, căci oricât de grele ar fi împrejurările,
Dumnezeu veghează și ajută celui ce se roagă și muncește cinstit și drept”[13].
Numărul viețuitorilor obștii crescuse la 22, iar gândul de viitor al
înțeleptului stareț era să înființeze la Lainici o școală monahală pentru
catehizarea fraților care se pregăteau să primească taina călugăriei și pentru
cei care erau propuși pentru hirotonie. De la an la an, mănăstirea se va întări
tot mai mult atât duhovnicește, cât și material, asemenea unei fortărețe, gata
să țină piept vicisitudinilor vremurilor tulburi care, deja se apropiau pe
nesimțite.
MĂRTURISITOR
AL CREDINȚEI ÎN TIMPUL PRIGOANEI COMUNISTE
După
anii încărcați de griji materiale și de munci istovitoare, călugării de la
Lainici vor înfrunta cu răbdare și curaj lipsurile aduse de tăvălugul celui
de-al Doilea Război Mondial. Însă, încercările cele mai grele pentru obștea
sfintei mănăstiri se vor abate odată cu instaurarea regimului comunist la
guvernarea României. Norii negri ai prigoanei comuniste împotriva Bisericii și
ai slujitorilor ei vor întuneca și cerul senin al Mănăstirii Lainici.
Lacrimi de sânge se vor prelinge pe obrazul Ortodoxiei. Se dorea izgonirea lui
Dumnezeu din inimi și lacăte pe buzele mărturisitorilor credinței. Miile de
arestări efectuate în anul 1948, după un plan minuțios stabilit, constituie o
pată neagră în istoria țării. „Dușmanii poporului” aveau să fie damnați la zeci
de ani de închisoare, fără dreptul de a-și apăra nevinovăția. Cei mai mulți
dintre ei vor bea paharul suferinței, fericiți că au fost aleși să se
jertfească pentru neam, așa cum Hristos a primit să fie răstignit pentru
păcatele lumii.
Valul arestărilor va ajunge și la Lainici. Primul arestat va fi părintele
Gherontie Ghenoiu, ridicat de Securitatea din Lupeni, în ziua de 8 februarie
1948. Câteva luni mai târziu, la 28 octombrie 1948, în urma unei perchiziții a
poliției politice făcută la mănăstire, protos. Visarion Toia și ierod. Antipa
Marinică vor fi arestați și reținuți pentru anchetă. Starea de sănătate a mult
încercatului stareț era tot mai precară. Slăbit de boli și de ispite, va fi
eliberat din arestul Securității, pe data de 7 noiembrie 1948, pe motiv că era
suferind.
La câteva zile după descinderea poliției la Lainici, la 31 octombrie 1948, în
gara „Ilie Pintilie” (Lainici), avea loc festivitatea de inaugurare a liniei
ferate Bumbești – Livezeni, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru
Groza, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și a altor lideri de partid și de stat.
Proiectul fusese început cu 25 de ani în urmă, fiind finalizat după ce
șantierul va fi redeschis la data de 1 aprilie 1948. Mănăstirea Lainici va fi
implicată direct în lucrările de construire a liniei ferate, așa cum ne
relatează arhim. Ioachim Pârvulescu: „În 1948, partidul a concentrat pe
Defileul Jiului peste 30.000 de muncitori angrenați să termine lucrarea la
linia ferată Bumbești-Livezeni. Proiectul era început după Primul Război
Mondial, în 1922 și avea o importanță națională, făcând legătura comercială și
economică între Ardeal și Țara Românească. Pentru realizarea lucrărilor, pe
Valea Jiului veneau voluntari din întreaga țară. Lucrau 2-3 luni, după care
primeau un certificat de brigadier, dovadă că au activat pe șantierul
Bumbești-Livezeni. Zeci de mii de oameni trebuiau cazați. Mănăstirea Lainici,
care avea ceva teren în apropiere, a fost desproprietărită abuziv. Părintele
Visarion, cu inima sa nobilă, a ajutat la organizarea unui spital de campanie
pentru cei care sufereau diverse accidente de muncă. Mănăstirea Lainici a
ființat practic sub această ocupație timp de 10 ani (1947-1957)”[14].
LA
SFÂRȘITUL CELOR 20 DE ANI DE STĂREȚIE
La 15
februarie 1949, după ce va împlini vârsta de 65 de ani, starețul Visarion Toia
va fi pensionat, ca urmare a propunerii făcute de Ministerul Cultelor[15]. Luat
prin surprindere de hotărârea Ministerului, părintele Visarion va începe să-și
strângă actele necesare dosarului de pensionare și va afla că, din 1906 până în
1929, nu apărea pe lista bugetarilor. Din 1941 până în 1949, devenise din
propria inițiativă, membru al Institutului de asigurare al pensionarilor
publici.
Privind în urmă la cei 20 de ani de stăreție, părintele Visarion mărturisea cu
inima împăcată: „Sunt în al 20-lea an de când am fost numit stareț în această
sfântă mănăstire, când am găsit numai pe Starețul singur, pe care l-am înlocuit
și un călugăr la Sf. Schit Locuri-Rele. (...) Eu, ca stareț și în același timp
și părinte duhovnicesc, m-am îngrijit de ei (de confrații din obștea
mănăstirească, n.n.) ca de fiii mei, și ei mulțumitor bunului Dumnezeu m-au
respectat ca pe un părinte al lor, ca pe un mântuitor al sufletelor și
îndrăznesc a zice și aceasta luând de bază învățăturile sfinților Părinți. Așa
a lucrat iconomul, așa a lucrat casierul. Nu mă pot lăuda că ar fi nișcareva
experți-contabili, dar mă laud că au ținut la banul, la hrana și la haina
obștiei mai mult decât ține particularul mirean la banul lui.
Vă rog să mă credeți că dacă nu se muncea și nu se lucra cu cinste, în această
sfântă mănăstire, deși au trecut aproape 20 de ani, de când sunt starețul ei,
nu ar fi avut unde să se adăpostească spitalul suferinzilor din marea lucrare
Națională C.F.R. Bumbești – Livezeni. Această mănăstire numai biserica o are de
la ctitorul Răducanu Sărdănescu. Tot ce se vede s-au lucrat de obștea
noastră”[16].
SFÂRȘITUL
MUCENICESC AL STAREȚULUI VISARION TOIA
„Cum
pot fiii să-și stăpânească durerea, când se lipsesc de Părintele lor
duhovnicesc, care i-a născut și i-a crescut în spiritul vieții călugărești, el
însuși fiind un ascet neîntrecut?” (Protos. Gherontie Ghenoiu).
Ultimii doi ani din viața evlaviosului stareț au fost plini de durere și
amărăciune. Dumnezeu rânduise să-l îmbrace în veșmântul de purpură al
muceniciei.
„În anul 1950, în incinta mănăstirii a fost cantonată o unitate militară. În
duminici și sărbători religioase, când părinții mergeau în biserică pentru
sfintele slujbe și pentru Sfânta Liturghie, afară se desfășurau întreceri
sportive cu foarte mult zgomot, pentru a perturba intenționat liniștea atât de
necesară rugăciunii” (Arhim. Ioachim Pârvulescu). Aproape toate chiliile
monahilor erau ocupate în mod samavolnic de ofițerii unității 0778 Petroșani
din Securitatea CFR.
Ajutorul de nădejde al mult răbdătorului stareț, ierom. Calinic Cărăvan, fusese
și el silit să plece din chilie. În după-amiaza zilei de 12 iunie 1950,
locotenentul-comandant al unității militare, însoțit de alți camarazi aflați în
stare de ebrietate, a bătut la ușa chiliei părintelui Visarion, adresându-i-se
batjocoritor: „Moșule, trebuie să ne predai și chilia dumitale! Ofițerii noștri
au nevoie de mai multe camere”. Răspunsul părintelui Visarion a fost demn și
hotărât: „Domnule comandant, îmi pare rău, dar toate camerele pe care le-am
avut la dispoziție vi le-am dăruit. Aprobarea de la București a venit pentru
tot ceea ce v-am dat. Nu se poate să-mi luați până și chilia mea”.
Turbat de mânie, „comandantul s-a năpustit asupra starețului, doborându-l cu
mai multe lovituri, bătându-l, călcându-l în picioare și zicându-i: Moșule,
dacă nu vrei să ne dai camera, o să-ți arătăm noi! După aceste bătăi cumplite,
soldații l-au aruncat peste pridvorul casei din fața bisericii, provocându-i
multiple răni și lăsându-l într-o baltă de sânge” (Arhim. Ioachim Pârvulescu).
Ierom. Dionisie Popescu, martor ocular la schingiuirea bătrânului stareț, avea
să dezvăluie peste ani, pătimirile mucenicești ale mărturisitorului părinte,
Visarion Toia. Suferind de pe urma bătăilor, având fractură de tibie și
peroneu, la piciorul drept, mult răbdătorul stareț și-a purtat în smerită
tăcere crucea durerilor trupești, petrecând retras într-una din chiliile
mănăstirii.
Simțindu-și aproape obștescul sfârșit, îl va ruga pe vechiul său prieten,
arhim. Maxim Bâtâcă, stareț la Mănăstirea Sihăstria-Neamț, să-l tundă în Schima
cea Mare. Rănile nevindecate ale trupului îl vor sili să accepte, în septembrie
1951, internarea la spitalul din Târgu-Jiu. Piciorul drept se cangrenase și în
nădejdea că viața starețului va fi salvată, îi va fi amputat. Însă, intervenția
chirurgicală nu va avea rezultatul așteptat. Starea trupească a cuviosului
stareț se va înrăutăți tot mai mult și ca urmare, va fi externat.
Reîntors
între zidurile „Miresei Domnului din Defileul Jiului”, sufletul său va pleca să
se întâlnească cu Mirele Cerului, în dimineața zilei de vineri, 8 noiembrie
1951, fiind umbrit de aripile Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, atunci
prăznuiți. În lacrimile îndurerate ale fiilor duhovnicești, trupul lui
mucenicit va fi îngropat în micul cimitir de lângă altarul bisericii vechi, la
10 noiembrie 1951.
Panegericul va fi rostit de protos. Gherontie Ghenoiu care va evoca, cuprins de
durere, clipele trăite lângă sfântul său stareț: „Durerea pe care o simțim în
suflet e cu atât mai mare, cu cât lipsa lui este de neînlocuit. Și cum nu m-ar
durea sufletul, când noi, ucenicii lui, am rămas fără păstor? Cum pot fiii
să-și stăpânească durerea, când se lipsesc de Părintele lor duhovnicesc, care
i-a născut și i-a crescut în spiritul vieții călugărești, el însuși fiind un
ascet neîntrecut? Dar ceea ce a făcut să cimenteze sufletele noastre între
olaltă, a fost viața de sfânt a Starețului nostru. Aspru cu sine și îngăduitor
cu alții, exemplu în toate, ucenicilor săi, învățând mai mult cu fapta decât cu
cuvântul, a imprimat pentru totdeauna în sufletele tuturor care l-au cunoscut
viața de sfânt pe care a dus-o. Acum, după 52 de ani de trăire monahicească,
încărcat cu roduri duhovnicești, Starețul Visarion a trecut către Domnul în
fericirea drepților și a sfinților, în Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce ne mângâie
este că am dobândit încă un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, pentru sufletele
noastre, pe sfântul Visarion, ocrotitorul nostru. În loc de a-i spune: ușoară
să-i fie țărâna!, cu toată convingerea și căldura sufletului meu strig către
dânsul: Prea Cuvioase Părinte Visarioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi,
fiii tăi! Amin!”[17]
MAIMUTA
SI OMUL
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Mai nou, omul a fost considerat de asemenea a fi o
maimuta care a atins perfectiunea. S-a presupus ca prin acceptarea
evolutionismului teoriile darwiniste au ajuns la elucidarea chestiunii
antropologice.
Prin aceste teorii fiecare a încercat sa ofere solutii
la problema în cauza − aceea a originii omului − si sa explice care este
adevarata ratiune a unei asemenea diversitati prezente în neamul omenesc. Însa
aceste teorii, pentru ca au fost neîntemeiate, în loc sa rezolve problema au
facut-o si mai greu de înteles; tagaduind autoritatea adevarului revelat si
socotind ca omul este pe aceeasi treapta cu animalele, au distrus coeziunea
care asigura unitatea genului uman, l-au produs asemenea unei ciuperci din celule,
i-au negat originea spirituala si i-au atribuit un principiu cauzator dintre
cele mai umile. Principala ratiune a esecului lor consta în negarea originii
sale superioare si a firii sale spirituale straine cu totul de materie si lume;
în general, fara acceptarea unui adevar revelat, omul ramâne o problema fara
rezolvare. Acceptarea acestui principiu este fundamentul durabil si de
neclintit pe care trebuie sa se sprijine orice cercetator în studierea omului;
se impune ca acesta sa fie punctul de plecare pentru clarificarea diferitelor
aspecte ale chestiunii si sa se cunoasca adevarul prin mijlocirea veritabilei
stiinte. Iar cercetarii stiintifice trebuie sa-i premearga mai întâi credinta
în adevarul revelat, pentru ca numai astfel se poate ajunge la cunostinta
adevarului; caci în lipsa lui omul rataceste în ignoranta, iar stiinta urmeaza
ratacirilor spiritului. Cel ce tagaduieste omul duhovnicesc, tagaduieste însasi
problema pe care o abordeaza; ignora faptul ca pervertirea morala, întunecarea
mintii si decaderea spirituala pot corupe aspectul exterior al omului si pot
duce la asemenea deformari exterioare, încât pentru cei pentru care istoria
acestor oameni transformati este necunoscuta, aceste preschimbari sa ramâna cu
totul de neînteles, iar aceia care cauta raspunsul în afara luminii Revelatiei
sa rataceasca si sa ajunga la concluzii foarte departe de adevar.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 142-143
CLOSCA
SI PUII
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Asa cum closca se îngrijeste sa-si adune puii si-i hraneste si-i încalzeste,
tot astfel si Mântuitorul îi aduna pe cei credinciosi sub dreapta Sa. Hristos a
vrut sa adune pe fiii israelitilor si cu dragoste sa-i încalzeasca si sa-i
hraneasca, însa ei s-au lepadat de El. Prin urmare, în acest sens, „closca” Îl
semnifica pe Hristos, iar „puii” sunt simbol al ucenicilor Sai credinciosi.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 48.
SF.
NECTARIE ȘI PR. JUSTIN TĂMĂDUIESC UN COPIL DE CANCER
Biopsie...Cancer
Iată povestea: În postul Paştelui anului 2007, într-o
vineri, am aflat de boala copilului meu, o boală necruţătoare, care la ora
actuală bântuie lumea, secerând fără milă bătrâni şi copii, anume - cancer
Hodkin gr. III. Doctorii i-au dat trei săptămâni de viaţă după ce i-au făcut
biopsia, dar iată că Bunul Dumnezeu nu a vrut acest lucru şi a hotărât altfel,
întărindu-mă, înainte de toate, pe mine. În momentul când am auzit
diagnosticul, în loc să mă prăbuşesc în disperare, am spus: „Este o încercare
de la Bunul Dumnezeu”.
Apoi am luat drumul bisericii cu copilul de mână, ca
să particip la taina Sfântului Maslu. Aşa am făcut. Primul Maslu la care am
participat împreună a fost la biserica Sfântul Antonie cel Mare, mare făcător
de minuni, unde slujba se ţine marţea. Următorul pas, înainte de a începe
tratamentul cu citostatice, a fost să mergem la un mare şi dumnezeiesc duhovnic
al nostru, al românilor, care încă mai este printre noi şi pentru care trebuie
să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu, anume părintele Justin Pârvu, de la Sfânta
Mănăstire Petru Vodă.
Pr. Justin: Doar o minune!
Când am ajuns acolo, pentru a putea lua o
binecuvântare de la dânsul, l-am întrebat: „Credeţi că băiatul meu se va
vindeca?”. Iar dânsul a răspuns: „Numai o minune dumnezeiască îl mai poate
vindeca”. Acest cuvânt spus de dânsul mi-a dat cea mai mare speranţă şi am
crezut din acea clipă în minuni. Băiatul a început tratamentul, iar eu nu am
încetat a mă ruga, a merge la sfinte mănăstiri, a trimite acatiste.
Sf. Nectarie tămăduitorul
În cele din urmă, s-a întâmplat şi minunea de care
mi-a spus părintele Justin Pârvu, şi anume: am ajuns cu totul întâmplător şi
fără nici un ban la Eghina, în Grecia, la Sf. Nectarie, chiar de ziua lui,
datorită unei prietene care ştia de boala fiului meu. L-am rugat pe Sfântul
Nectarie, cu lacrimi fierbinţi, să mă ierte dacă am greşit, dar să-l vindece pe
fiul meu. Iar rugăciunea mi-a fost ascultată.
Acum, după 18 luni, când fiul meu a făcut o nouă
analiză pe un computer tomograf, boala nu mai există! Şi oare nu este aceasta o
minune? Ba este! Și din cauza asta doresc să spun lumii întregi: „Rugaţi-vă,
oameni buni, rugaţi-vă şi iarăşi rugaţi‑vă sfinţilor! Ei vă aud şi vă
îndeplinesc cererile”. Drept dovadă, fiul meu este vindecat prin puterea
sfinţilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor pe care încă îi mai avem printre noi.
Doamne, slavă Ţie şi tuturor sfinţilor Tăi din cer şi de pe pământ!
(Elena E. - Azuga, judeţul Prahova)
(Sfântul Nectarie – Minuni în România,
Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumeniţa)
SCOALA
DUMNEZEIASCA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca aceia care sunt doritori de a învata artele, stiintele si întelepciunea
lumeasca intra în scoli si studiaza la dascali iscusiti, asculta îndrumarile
acestora si iau aminte la reguli, calauzindu-se de ele în faptele lor, caci
altfel nu pot învata, daca nu le savârsesc pe toate dupa povatuirile si legile
date de catre dascali. Asemenea si crestinilor – ucenicilor lui Hristos – li se
cuvine sa se învete de la Dânsul daca vor sa capete întelepciunea duhovniceasca
si cereasca, asa dupa cum Însusi El ne zice: „Învatati-va de la Mine” (Matei
11, 29), întrucât El este Întelepciunea Ipostatica a lui Dumnezeu, „Cel Ce de
la Dumnezeu S-a facut pentru noi întelepciune” (1 Corinteni 1, 30), si trebuie
ca ei sa fie cu luare-aminte la preasfintele si preaadevaratele Sale dogme,
învataturi si legi care ne sunt date în sfânta Sa Evanghelie – dumnezeiasca si
cereasca scoala. Din acestea învatam adevarata pocainta, credinta, smerenie,
dragoste, rabdare, blândete si multe altele, caci tocmai în ele sta întelepciunea
crestineasca a duhului, care este dispretuita si umilita înaintea lumii, însa
preamarita înaintea lui Dumnezeu. Învatatorii cei iscusiti, când ne vorbesc
despre legile stiintelor, ne arata si chipul în care se pot înfaptui acestea,
caci legea în sine, fara o pilda graitoare, putin folos aduce, sau aproape nici
unul. Dorind sa-i învete pe ucenicii lor, dascalii le si arata în fapta
învatatura legii, pentru ca ei, privind la regula si totodata la lucrare, mai
bine sa deprinda a savârsi acele lucruri.
Asemenea, crestine, a facut si Hristos, Cerescul si Preaînteleptul nostru
Învatator. El nu ne-a înfatisat doar dogmele învataturii Sale ceresti, ci ne-a
pus dinainte si chipurile ei, dupa cum ne si zice: „Pilda v-am dat, ca si voi
sa faceti asa cum am facut Eu cu voi” (Ioan 13, 15). Ne-a învatat smerenia,
rabdarea, dragostea, blândetea si toate celelalte virtuti si a binevoit sa ni
le arate prin fapte pe acestea, atunci când S-a smerit pentru noi chiar si pâna
la spalarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13, 5); a rabdat si a fost „ascultator
pâna la moarte si înca moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8); i-a iubit pe vrajmasii
Lui si s-a rugat pentru ei: „Parinte, iarta-le lor!” (Luca 23, 34); si astfel
ne-a înfatisat un chip viu si neprihanit al unei vieti bineplacute lui
Dumnezeu, în care sta adevarata întelepciune. Aceasta este marea învatatura pe
care ni se cuvine sa o deprindem de la Dascalul nostru Hristos, daca voim a fi
învataceii Lui, adica a fi crestini. Caci un crestin nu este altceva decât ucenicul
lui Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 146.
FIARELE
SALBATICE
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
În înteles general fiarele salbatice întruchipeaza patimile. Asa cum fiarele
salbatice chinuiesc trupul, la fel si patimile aduc vatamare sufletului.
Ziditorul i-a dat lui Adam putere asupra tuturor patimilor. Iata de ce Adam
avea putere asupra fiarelor salbatice ca simbol al patimilor. Sfintii, care
prin Noul Adam, Hristos, si-au îmblânzit patimile, au dobândit de altfel si
putere asupra fiarelor salbatice.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 49-50
MAMA
SI COPILUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
O mama buna îsi creste copilul în cântec sfânt si rugaciune. Acestea sunt
primele daruri pe care o mama, o femeie crestina, le poate face copilului ei.
Cântecul de leagan si rugaciunea, murmurate usor, linistesc si dezvolta în
firea noului nascut sentimente nobile si curate. Mama si copilul sunt doua
fiinte care nu pot fi despartite. Cine nu cinsteste pe mama întristeaza si
raneste adânc pe fiul mamei. Cine iubeste pe fiu aduce cea mai mare bucurie
mamei. Asa este în viata noastra a tuturor. Asa este si în viata cea
dumnezeiasca, în viata cea cereasca.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
68-69.
PAIUL
SI BARNA
-
Compozitorul Arvo Part -
Omul se poate învinui pe sinesi în fiece clipa. Pentru ca acel noian de
simtaminte, gânduri si emotii care clocoteste înlauntrul nostru e foarte
puternic. Si trebuie sa cuget ca este si vina mea în toate acestea. Acest lucru
poate fi tâlcuit cam asa: daca eu as fi mai bun, atunci si cele din jur ar fi
mai bune. Trebuie sa gândim la faptul ca eu nu sunt bun se rasfrânge asupra
celor din preajma mea si trebuie sa nazuim spre contrariul acestei situatii. Cu
cât mai aproape de noi însine vom cauta greselile, cu atât e mai bine. Dupa cum
se zice ca vedem paiul dintr-un ochi strain si nu vedem bârna din ochiul
nostru.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 10
Cu prilejul zilei Dumneavoastră
onomastice, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor
dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune,
sănătate, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească,
bună înțelegere și trăire creștinească!
La mulți și fericiți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
SĂ
NU GÂNDIM CU „DACĂ”
-
ARHIM VARNAVA IANGOS -
Frica de DACĂ
Cum putem gestiona stările de neliniște și teamă față
de necazurile ce pot apărea în viața noastră? Cum să ne vindecăm de frica de
„dacă”?
Spunea Gherontissa Gavriila: „Cel mai necugetat lucru
este să gândești cu dacă!”. Pentru aceasta, spunem la Sf. Liturghie: „Pe noi
înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos să o dăm!”. Aceasta
ne învață și Sf. Liturghie: să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Cred că toată
esența duhovniciei constă în această „lăsare”.
Să nu dăm vreo importanță gândurilor! Este foarte
important să nu primim niciun gând. Îndată ce se ivește vreun gând, îl arunc
imediat din cugetul meu, fără nicio discuție, oricât de bun ar fi acest gând,
în aparență. În acest fel pun hotar săgeților diavolești.
Hotărârea de a nu discuta cu gândurile
Grija excesivă pentru responsabilitățile pe care le ai
este tot o ispitire demonică?
Este de la gânduri, desigur! Tot ce naște tulburare în
inima noastră, nu este de la Dumnezeu. Zice Sf. Sofronie: „Nu discut cu niciun
gând, nici cu grijile, cu fricile, nici cu îndoielile!”. Trebuie să iau
hotărârea de a nu discuta cu gândurile. Facem cum ne luminează Domnul, facem
cruce și mergem înainte.
De ce simțim că nu ne ajunge timpul?
Timpul nu este al nostru. Lumea nu depinde de noi, va
continua și după moartea noastră. Toată esența, repet, este să ne lăsăm în voia
Domnului.
Am cunoscut un monah în Sf. Munte care zicea: „Zic
Rugăciunea și nu mă gândesc la nimic!”. Atunci când avem multe gânduri și
griji, aceasta ascunde multă nesiguranță și o impresie falsă că noi înșine
putem rezolva ceva, dar toate sunt ale Domnului. Eu voi face ceea ce îmi stă în
putință, fără agonie și mâhnire, fără, însă, să mă epuizez prin supărare și...
merg înainte.
Fără presiune
Este nevoie de multă rugăciune, dar nu din aceea cu
presiune, ci în mod liber, cuminte. Rugăciunea nu are legătură cu timpul, ci cu
calitatea. Nu măsurăm rugăciunea în timp. Sunt probleme mari, și în mănăstiri,
și în familii, dar oare putem înainta fără probleme? Dacă toate ar fi bune și
am fi liniștiți, atunci am fi de plâns. Trebuie să avem în minte mereu vorba
bătrânului monah: „Fiule, azi nu am avut ispite, deci ne-a părăsit Dumnezeu!”.
Să nu ne fie frică de ispite! Să ne fie frică de
„frică”! Mai mare putere decât ispita însăși, are frica de ispită!
ADĂPOSTUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om pribeag care, neavând casa lui, s-a adapostit pentru o vreme într-o
casa straina. Sa-ti aminteasca întâmplarea aceasta ca noi suntem calatori si
venetici în lume: „caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce
va sa fie”, dupa cum graieste Apostolul (Evrei 13, 14). De aici vedem ca mai
devreme sau mai târziu va trebui sa punem capat pribegiei si sa ne întoarcem în
Patria noastra. Iata de ce ni se cuvine sa ne aflam în aceasta lume asemeni
unor calatori si pribegi si sa tinem minte cuvântul Apostolului: „Noi n-am adus
nimic în lume, dupa cum e vadit ca nici nu putem sa ducem ceva; dar daca avem
hrana si îmbracaminte, cu acestea vom fi îndestulati” (1 Timotei 6, 7-8).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 68.
LINISTEA
DE ADANCIME
-
Parintele Arsenie Boca -
Iisus doreste de
la toti credinciosii lumii o liniste de adâncime: linistea credintei în
Dumnezeu. Aceasta ar da sa se înteleaga ca în jurul unui om linistit (din cauza
radacinilor lui în Cer) se face liniste pe pamânt.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 75
NU
E OM MAI BUCUROS CA MINE
-
SF. GAVRIIL GEORGIANUL -
Dragostea Sf. Gavriil pentru neputincioși
Părintele Gavriil nu-și impunea silnic voia când era
vorba de călăuzirea oamenilor, respectându-le libertatea. Spunea: „Omul trebuie
să-și sfinţească viaţa prin hotărâri bine cumpănite. Calea și-o făurește prin
faptele sale. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voie liberă. Cine sunt eu, ca să
mă amestec în viaţa lui?”.
Într-o zi, două măicuţe, Nana și Manana, s-au întâlnit
cu părintele Gavriil în oraș și cu bucurie au cerut binecuvântare de la el.
Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenuncheat, ca de
obicei, ci au făcut doar o mică metanie.
Părintele însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi
în noroiul acela, așa că au fost nevoite să facă și ele la fel. Și așa, în
genunchi, le-a binecuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la
0!”.
Gestul părintelui n-a fost unul copilăresc și poznaș,
ci plin de înţelepciune, căci așa, smerindu-se înaintea lor și cinstindu-le,
le-a arătat că, atunci când cu adevărat cinstești pe cineva și vrei să-i arăţi
lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.
Bucuria în Hristos
Egumenul Mihail Gabricidze istorisește această
întâmplare: „Tocmai fusesem tuns în monahism și m-am dus la părintele Gavriil
ca să-i cer un cuvânt de învăţătură. Era bolnav, întins pe pat, dar n-a
pregetat să le ceară surorilor care îl îngrijeau să pună masa și să aducă o
sticlă de vin pentru mine.
După ce ele au ieșit, mi-a spus: «Bietele surori, ele
cred că nu mă simt bine. Dar, de fapt, nu e om mai bucuros ca mine; cu cât
sufăr mai mult, cu atât mă apropii mai mult de Dumnezeu».
A tăcut o clipă și a început să plângă: «Ah, cât de
slabă mi-e credinţa! Uite, am luat o pastilă ca să-mi alin durerea de stomac.
Dar ce poate face o pastilă atât de mică, când Atotputernicul îngăduie să fiu
încercat?!»”.
Cum să ne rugăm
Cugetele părintelui Gavriil erau pururea la Dumnezeu.
Ori de câte ori auzea pe cineva rostind rugăciunile în grabă, începea să-l
imite: „Ta, ra, tata, ta, ra, tata…” și-i zicea: „Spui rugăciuni sau citești
ziarul? Parcă ai fi o mitralieră…
Rugăciunile se fac cu frică și cu evlavie! Gândește-te
numai înaintea cui stai! Iisus e pururea de faţă în chip nevăzut. El este în
mijlocul nostru!”.
Maica Parascheva, care slujea la chilia părintelui,
istorisește acestea: „Mă aflam la chilia părintelui, când niște pelerini au
venit să ceară un pahar cu apă. Pentru că nu curgea apa la robinet, i-am
îndrumat spre trapeză, ca să nu-l tulbur pe părintele. El însă m-a mustrat
spunându-mi: «Cum poţi să te lipsești de acest prilej, ca să-ți arăţi iubirea
de aproapele? Fugi iute după ei! Un simplu pahar cu apă dat celui însetat este
o mare faptă bună în ochii lui Dumnezeu»”.
VITA
DE VIE
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Radacina vitei de vie, mladitele de jur împrejur, pline de verdeata, se întind
mult pe pamânt; lastarul, cârceii, agurida, strugurii. Ti-i de ajuns sa te uiti
la vita de vie – numai sa te uiti cu pricepere la ea – ca sa-ti aduca aminte de
firea ta. Îti amintesti negresit de comparatia facuta de Domnul! Domnul S-a
numit pe Sine „vita”, pe Tatal „lucratorul” (Ioan 15, 1), iar pe cei saditi
prin credinta în Biserica, pe fiecare din noi, i-a numit mladite (Ioan 15, 5);
pe toti ne cheama sa aducem rod bogat, ca nu cumva osânditi fiind ca
nefolositori, sa fim dati focului (Ioan 15, 2, 6). Si Scriptura nu conteneste a
asemana pretutindeni sufletele oamenilor cu vita de vie: „Vie s-a facut
iubitului, în pisc, în loc gras” (Isaia 5, 1); si: „Vie a sadit si a
împrejmuit-o cu gard” (Matei 21, 33). E lamurit ca numeste „vie” sufletele
oamenilor, în jurul carora a pus gard, adica siguranta data de porunci si paza
îngerilor. Ca spune Scriptura: „Strajui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce
se tem de El” (Psalm 33, 7). Apoi, Dumnezeu a înfipt în jurul nostru, ca niste
araci, si a pus în Biserica „întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea
învatatori” (1 Corinteni 12, 28), iar prin pildele vechilor si fericitilor
barbati, Dumnezeu ridica la înaltime gândurile noastre si nu le lasa aruncate
la pamânt si vrednice de a fi calcate în picioare. Apoi, ca prin niste cârcei,
prin legaturile dragostei ne tine strâns uniti de semenii nostri; si, rezemati
pe ei, sa tindem mereu spre înaltime; si asemenea vitei de vie agatatoare sa ne
urcam spre culmile celor mai înalte virtuti. Dumnezeu cere apoi de la noi sa
primim a fi sapati; iar sufletul este sapat atunci când leapada grijile
lumesti, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapada dragostea
trupeasca si dragostea de bani sau socoteste vrednica de scuipat si de
dispretuit admiratia pentru aceasta ticaloasa slava desarta, acela, ca si cum
si-ar fi scapat sufletul, ca si cum ar fi rasuflat, descarca de pe el povara
desarta a gândului pamântesc. Si, dupa cum spune proverbul, nu trebuie nici sa
te grozavesti, sa faci adica totul de ochii lumii, nici sa cauti lauda celor
din afara, ci sa fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrator (Ioan 15, 1)
aratarea faptelor tale (Matei 6, 4, 6, 18). Sa fii „ca un maslin roditor în
casa lui Dumnezeu” (Psalm 51, 7). Sa nu-ti pierzi niciodata nadejdea, ci sa ai
totdeauna, prin credinta înfloritoare, mântuirea. Asa vei imita acest pom care
e totdeauna verde si te vei lua la întrecere cu el în facerea de roade, dând
belsug de milostenie în orice vreme.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
125-126
B
E T I A
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Este betie pricinuita de vin si alte bauturi si este
betie care nu este de la vin, dupa cum se spune: „betie fara vin” (Isaia 28,
1). Se îmbata de la vin cel care îl bea peste masura. Tot beat este însa
socotit si omul care se desfata cu dragostea acestei lumi, cu gândurile desarte
si cu lucrarea faradelegii. Cei care se îmbata de vin nu stiu deseori ce
vorbesc si ce fac, nu au frica si orice fac aproape ca este vrednic de toata
batjocura.
Tot asa si cel ce se îmbata de dragostea acestei lumi
si de alte gânduri ale faradelegii nu stie ce face. Se lauda ba cu una, ba cu
alta, dar toate gândurile si faptele lui îl învinovatesc. Toti mor si nimeni nu
ia nimic cu sine, iar el se îngrijeste de sporirea averii, de extinderea
pamânturilor, de zidirea caselor si de celelalte placeri ale sale, de
dobândirea cinstei si slavei desarte. Si se îngrijeste asa, ca si cum ar trai
vesnic în aceasta lume.
Rea este betia de la bautura, dar cu mult mai rea este
cealalta. Cei care se îmbata cu bauturi alcoolice se trezesc repede, dar cei ce
se îmbata cu dragostea acestei lumi, cu mare osteneala se trezesc. Patima care
traieste în ei si îi face nebuni stârneste în mintea lor nenumarate pricini si
nu-i lasa sa se trezeasca. „Am nevoie de multe pentru sotie, pentru copii si
pentru batrânetile mele”. Dar cinstea si slava, care nu sunt mai prejos decât
bogatia pe care ti-o doresti, la ce îti foloseste? Pentru ce îti trebuie haine
bogat împodobite, case, mese, slugi, cai, trasuri, diamante, briliante si
celelalte desertaciuni?
Sfantul Tihon din Zadonsk, Comoara
duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica Talea, Ed.
Egumenita, Galati, 2008, p. 150-151
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu