MUNȚII NOȘTRI
CETĂȚI, SANCTUARE
și DĂINUIRE a poporului NEMURITORILOR
(partea a IV-a)
„N-oi uita vreodată, dulce
Bucovină,
Geniu-ți
romantic, munții în lumină,/ Văile în flori,
Râuri
resăltânde printre stânce nalte,
Apele
lucinde-n dalbe diamante,/ Peste câmpii-n zori.”
(MIHAI EMINESCU – LA BUCOVINA)
MOLDOVA –
Țara cetăților dacice care, se numeau în epoca de aur a valahilor DAVE. MOLDOVA
cea nemuritoare se tâlcuiește în limba protodacă propriu-zis,: Țara – multor
DAVE.
MOLDOVA a cunoscut apogeul în vremea
Împăratului neînvins de nimeni, Burebista cel Mare, s-a menținut sub Dacia
liberă, imperiu rămas neatins de invadatorii romani „care se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în
Maramureș și Galiția până la Pădurea Herciniană... ” (vezi, Ptolomeu; Carlo
Troya, Storia d-Italia del Evo Medio,
în 5 volume, tratând pe larg în anexa de la volumul II Istoria geților).
Dacă la VEST și SUD limitele Regatului
moldav au fost aceleași, în EST și NORD acestea au variat enorm, „granița normală” – „fiind cea de pe Nistru, deși românii, urmași ai massageților,
tyrageților, gersonilor și sciților europeni au fost înregistrați chiar dincolo
de Bug, în Crimeea sau în nordul Mării Caspice.” (Gh. Șincai, Cronica românilor)
Moldova s-a bucurat de protecția dinastiei
Amalilor, descendenți din Ostrogoții lui Theodoric cel Mare, la rândul lor
ramură a goților (diferită de cea Germană) și a „Geților sau a Dacilor lui Decebal și ai lui Zamolxis.” (Carlo
Troya, Fasti Getici o Gotici, ediție
bilingvă, traducere de Paula Voicu), renăscând sub împăratul Regalian (253-268) și a soției sale
împărăteasa Sulpicia Dryantilla
(268-270), înflorind în vremea țaratului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan care, la 1252 era „autocrat al Moldo – Vlahiei.”
(B.P. Hașdeu, inscripția de la mănăstirea Zografu, C. Olariu Arimin, Adevăruri
ascunse, vol. II, 4,2, p. 183, 2014), s-a menținut sub Descălecătorul Dragoș
Vodă și a atins apogeul sub cel mai mare Voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare
și Sfânt (1457-1504).
Cronicarul slavilor de răsărit, Nestor,
consemna mărturii esențiale despre neamul dacoromân: „Acești Valachi nu sunt nici Romani, nici Bulgari, nici Walsche (pe
care îi identifică cu italienii), ci
Vlachi urmași ai marei și străvechei seminții de popoare a Thracilor, Dacilor
și Geților, care și acum își au limba lor proprie și, cu toate asupririle,
locuiesc în Vlachia, Moldova, Transilvania și Ungaria în număr de milioane.”
(Nestor, Cronica slavă, p. 25; Schlozer, „Russische
Annalen”; Gh. Popa – Lisseanu, Izvoarele
istoriei Românilor, vol. III; călugărul Wilhelm de Rubruquis)
Cel mai luminat Prinț al culturii valahe
enciclopedice, dar figurant ca domnitor, Dimitrie Cantemir garanta granițele
Moldovei în tratatul de la Luck (14 Aprilie 1711), negociat cu Hasburgii,
astfel: „Pământurile Principatului
Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea
drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Camenița, Bender, cu
tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele Țării Muntenești și ale Transilvaniei
și marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele țări...” (O
Istorie a Românilor-Studii critice,Cluj-Napoca,p.160,1998)
Celebrul „Manuscris al Sf. Jeroma” – aparținând lui Hieronymus , cuprindea o hartă a
lumii balcanice înainte de năvălirea maghiarilor, cumanilor, pecenegilor,
uzilor, slavilor, deci prin veacul al V-lea d.Hr., și face referire la Figura
128, după Walachia Superior și Walachia Inferior la Moldavia Superior cu
coroana ei Bucovina și Moldavia Inferior cu sceptrul continuității Basarabia.
Mănăstirea BĂNCENI se află în Vatra milenară
a Bucovinei de Nord, ocupată samavolnic de trupele sovietice ucrainene de rit
sionisto-katar în vremea celui de-al doilea război mondial, Vatră valahă
așezată în calea hoardelor răpitoare care au adulmecat-o și s-au năpustit să o
sfâșie cu o sălbăticie și o îndârjire demnă de hienele și șacalii stepelor din
care veneau.
Pe o frumoasă colină împodobită într-un
brocart verde, demn de rangul ei princiar, descendentă din Vița regală a Carpaților Orientali, la o azvârlitură
de Carpații Păduroși, străjuiește cu
fruntea senină rezemată de cerul albastru și cu temelia adânc înfiptă în
pământul sacru al Patriei daco-române, marele complex monahal Bănceni, unde
biserica cea mare îmbrățișează ca o Mamă iubitoare binecuvântând cu moaștele Sfintei
Mari Mucenițe Varvara, paraclisul închinat Sfântului Serafim de Sarov, având
părticele din moaștele sfântului, o bucățică din piatra pe care s-a rugat
sfântul rus o mie de zile și de nopți,
și o altă raclă cu părticele de moaște aparținând la peste 100 de sfinți,
precum și micul schit aflat puțin mai jos ori la celelalte fiice-lăcașuri ale
ei.
A binevoit Bunul Dumnezeu și Măicuța
Domnului ca poporul român urgisit al Bucovinei de Nord să-și afle alinare, după
șirul mare al masacrelor ucrainene în Apocalipsul celui de-al II-lea Război
mondial, în unul dintre cei mai demni ierarhi ai Neamului valah – noul Iov al geto-daco-românilor,
Mitropolitul LONGIN Mihail Jar, care
s-a ivit sub cupola cerului Daciei în 19 August 1965, Ziua Sf. Mc. Stratilat,
Timotei, Agapie și Tecla, în Mihoreni, Raionul Herța, RSS Ucraineană atunci.
Tânărul Mihail a intrat în rândul clerului
mirean ca preot de mir, fiind un zelos slujitor, un aprig apărător al familiei,
cinstind-o prin înfierea de copii pentru familia sa, peste 30 de copii pe
numele de Jar, și înfierea de orfani peste 500 sub tutelă pentru marea Familie
a bisericii sale, căreia îi este Părinte, ctitor și ocrotitor între cei mai de
seamă de pe pământul ortodox.
A fost mai întâi stareț al mănăstirii sale,
apoi pe măsură ce Măicuța Domnului l-a îndemnat la înfierea de copii, de
orfani, împletită cu jindul permanent al construirii de lăcașuri sfinte ajunge
episcop și apoi mitropolit, împărțind iubirea sa curat ortodoxă cu cea mai
cruntă prigoană a politrucilor ucraineni, în ciuda faptului că foștii politicieni din Ucraina l-au cinstit și onorat
ca pe cel mai ales Fiu, atribuindu-i o serie de premii rare, precum:
Medalia jubiliară „20 de ani de la independența Ucrainei”; Ordin de Merit (Ucraina), clasa
a treia;
Ordinul de Stat Erou al Ucrainei;
Ordinul Sfântului Întocmai cu Apostolii,
Marele Cneaz Vladimir; Ordinul de
Merit – Orden prepodobnoho Nestora Litopîsțea 2 stupenea orden sveatoho
rivnoapostolnoho kneazea Volodîmîra II stupenea (UPȚ MP); orden sveatoho rivnoapostolnoho kneazea Volodîmîra III
stupenea (UPȚ MP)
Inimosul Vlădică bucovinean, dincolo de
marea sa iubire paternă s-a dovedit a fi un temerar apărător al Ortodoxiei,
amenințată de balaurul apocaliptic al ecumenismului, care-și exercită doctrina „Novus Ordo Seclorum” – Noua Ordine Mondială,
apărută în întunecimea „Ordinului Iluminaților”, fondat de Adam
Weishaupt, Mayer Amschel Rothschild și alți cosângeni religioși și confrați masoni,
la 1 Mai 1776, ce conține planuri satanice de înrobire a întregii omeniri, sub
imperiul erei selectate de ei în care deja suntem New-Age, strategii satanice caracterizate
prin abolirea monarhiei și a
oricărei puteri ordonat, abolirea proprietății private, abolirea moștenitorilor,
abolirea patriotismului, abolirea familiei (a căsniciei și instruirea în comun
a copiilor), abolirea religiilor teiste.
Marele Avva al Ortodoxiei, Sf. M. Mc.
Arsenie Boca definea fiara apocaliptică – ecumenismul: „Ecumenismul ? Erezia tuturor
ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului.
Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoți de mir,
călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiție, la Dogmele și Canoanele
Sfinților Părinți ale celor șapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei
cu tot. Ferească Dumnezeu!” (Talanții împărăției...)
Profeția marelui nostru Avva Arsenie Boca s-a
împlinit, prin căderea multor ierarhi ortodocși români, membrii ai sinodului
B.O.R., care au participat la Sinodul tâlhăresc – Panortodox din anul 2016,
clocit din vreme de papi, sprijiniți de împuterniciții lor sioniști, înfrățiți
cu o serie de clerici ortodocși slujitori lui Antihrist, așa cum a fost și patriarhii-ecumenici-masoni
Atenagoras, Meletios Metaxakis ș.a., „care
a pus pe ordinea de zi subiecte antitradiționale și moderniste”...
Părintele cărturar, martir Iosif Trifa
consemna astfel trufia papei: „...Însuși
papa e o mare trufie. Cea mai mare trufie care a fost cândva în această lume e
scrisă pe coroana ce și-o pune papa pe cap. Pe această coroană se află scrise
vorbele: „Vicarius Filii Dei” – Vicarul, adică înlocuitorul lui Iisus Hristos
pe pământ.” („Lumina Satelor” nr.
3, din 11 ianuarie 1925, p. 2)
Marele părinte-profesor, erudit scriitor
bisericesc din Banatul românesc, ulterior sfântul Iustin Popovici, după ce a
enumerat cele 3 căderi totale ale creației: „a
lui Adam, a lui Iuda și a papei”, a deconspirat ierarhia ocultă de la Constantinopol.
„Căci ierarhia de la Constantinopol este
alcătuită din mitropoliți și episcopi
care sunt păstori fără turmă și fără o responsabilitate pastorală concretă
înaintea lui Dumnezeu și a turmei vii existente în alte spații ortodoxe.”
(Arhimandrit Iustin Popovici, Despre
convocarea marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, la Ieromonah Agapit
Popovici); iar Avva Efrem Filoteiul mărturisea categoric: „Papistași, protestanți, hiliaști, masoni, uniți, ecumeniști și tot
felul de „motive de amărăciune”, toți au un singur cuget și puterea și
stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul
îi va birui, pentru că este Domnul domnilor și Împăratul împăraților și vor
birui și cei împreună cu El – chemați și aleși, și credincioși,”
(Apocalipsa 17, 13)
Dacă papistașii se laudă cu Filioque,
primatul papal, infailibilitatea papei, indulgențele..., protestanții
progresiști – progeniturile papismului se mândresc cu preoția femeilor,
căsătoria homosexualilor pe care îi primesc și în Preoție și alte fără-de-legi,
iar împreună înfiază și legiferează toate ereziile trecute, prezente și
viitoare, încorporându-le în instituțiile lor politice.
„Papa
dirijează, cu ajutorul nostru (adică al masonilor), pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor
religii monoteiste.” („Orthodoxos
Thypos” nr. 776, din 12 Nov. 1988)
În vreme ce majoritatea ierarhilor
Bisericilor ortodoxe universale se află în agonia slavei lor deșarte, în
încremenirea lașității neslujirii Arhiereului absolut – Hristos, ecumeniștii
luptă aprig. „Da, ecumenismul luptă
pentru unitate, însă nu pentru o unire a tuturor în Hristos, ci pentru o unire
a tuturor în lepădarea de El.” (Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, Mănăstirea Bănceni
– 2015, p. 91)
Actualii ierarhi politici-ecumeniști ai
B.O.R., nu s-au trezit și nu le pasă să-l apere pe martirul bucovinean vlaho-român
Vlădica Longhin Jar, fiindcă nu i s-a închinat lor, dar s-au dus fuga, fuguța
la „sinodul tâlhăresc, așa cum a fost și
sinodul de la Ferrara-Florența,” caracterizat magistral de Părintele
Profesor Theodoros Zisis.
Neobositul luptător cu cuvântul haric și
jertfitor cu sângele său și al enoriașilor săi, Mitropolitul Longhin Jar de la
Mănăstirea Bănceni – Bucovina de Nord – Ucraina, „Înălțarea Domnului” a adresat Patriarhului Kiril al Moscovei și al
întregii Rusii, un memoriu în 09.11.2015, cu privire la Sinodul tâlhăresc – „acest sobor al fărădelegii, care aduce
dezbinare în Biserică”, din anul 2016. „Noi
suntem chemați să păstrăm în toată curăția sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca
moștenire de Sfinții Părinți.”
„Acum
însă, mărturisește părintele ierarh Jar, chiar dacă va trebui cu prețul vieții noastre să ne apărăm această
dreaptă credință, dacă va trebui să ne vărsăm sângele pentru ea sau dacă va
trebui să murim de o mie de ori și să suferim pentru iubitul nostru Mântuitor,
Îl rugăm să ne umple de o sfântă putere în această luptă și de un nebiruit
curaj de mărturisire a adevărului.
Să ne dea
înțelepciunea care vine de sus și discernământul clar în fața acestor
provocări, pentru a nu deveni părtași cu trădătorii. Să nu schimbăm slava
cerească și fericirea veșnică pe o nevrednică slavă pământească, trecătoare și
deșartă. Să rămânem creștini ortodocși, să credem și să apărăm cu tărie ceea ce
aparține doar unicei corăbii a mântuirii, care este Biserica Ortodoxă, cea Una
Sfântă, Sobornicească și Apostolească.” (Episcopul
Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică,
să luăm aminte!, Mănăstirea Bănceni – 2015, p. 6-7)
Soarta Omului în general e un scop firesc într-o mare perpetuare a
răscrucii. Doar sensul trăiri sale religioase, singura te îndeamnă să urmezi
calea Crucii biruitoare!
„Suntem
la o răscruce, striga avertinzând mitropolitul nostru Longhin: „după care ne așteaptă ori pierzarea, ori
mântuirea.” (ibid., p. 163)
Mitropolitul Longhin este un mare Părinte,
un neobosit și neînfricat ctitor care, a făcut dintr-o modestă mănăstire o
adevărată Lavră bucovineană de o aleasă strălucire, dar în același timp
dușmanii sionisto-cazari care ne-au ocupat abuziv, samavolnic și vremelnic,
sfârtecând trupul sacru din Trupul sfânt al Patriei – Grădina Maicii Domnului,
au declanșat cea mai teribilă prigoană asupra lui, asupra Ortodoxiei moldave și
a micii comunități vlaho-române, persecutându-i, bătându-i, târându-i prin
judecăți, umilindu-i prin acuzații închipuite, lundu-i cu arcanul în războiul lor
programat de înavuțire a liderilor politici și a nașilor mari care-i susțin.
Prigoana demonică și persecuția satanică au
urmat fidel celei din primăvara anului 1941: „La 1 Aprilie 1941, am văzut, totuși, mărturisea Magdalina Morar,
țărancă din satul Cupca, raionul Hliboca, drumul
ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncată (Hliboca de
azi) curgeau amândouă Pătrăuțurile,
Igeștii, Crasna, Ciudeiul, Budinețul, Cireșul, Crăsnișoarele, cea Veche și
Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum și sate de mai departe, de sub
creierii munților.
Bătrâni cu plete
albe pășeau îngândurați, alături de bărbați tineri și feciori voinici și drepți
ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o
trăistuță cu merinde, iar de mâini își țineau copilașii sau nepoții. Unele
femei își alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieșeau grupuri de cupceni și se
alăturau coloanei care se lungea, se îngroșea, de parcă toată Bucovina
subjugată ieșise la drumul ce avea să devină al patimilor”, al acelor
supranumiți de Petro Chirstiuc, „Ghiocei însângerați.” (Fântâna Albă
Golgota Neamului, Ed. Nicodim Caligraful
Mănăstirea Putna, 2022, p. 95)
În toate aceste grele încercări, în feroce
torturi, în cutremurătoare prigoniri prăvălite de fiara apocaliptico-masonică,
marele Vlădică a rămas dârz în fortăreața sa ortodoxă, aprig în propăvăduirea
adevărului, copleșitor în dragostea față de Dumnezeu, de Fecioara Maria –
Ocrotitoarea sa, în iubirea față de străbuni, de înaintași, de Patria
arhiospitalieră, neîncetat în rugăciunea de mulțumire ori de iertare a
vrăjmașilor lui Iisus și ai săi, dovedind o suferință mucenicească asemeni străbunului
get Iov, neprecupețind sănătatea udată cu lacrimi și sânge.
Suferința continuă, purtarea crucii înroșită
de sângele martiriului, a bravului Vlădică sunt demne de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos și face onoare înaintașilor noștri, știindu-se că poporul iubitor
valah este hărăzit de Dumnezeu cu o misiune istorică și neapărat biblică, în
sensul că, poporul Crăiesei Fecioare Maria, de la nașterea lui a suferit și
suferă încă din partea hienelor și șacalilor dușmani externi-interni ai Patriei
și vrăjmași ai Ortodoxiei mântuitoare.
Când Bunul Dumnezeu în risipa Mărinimiei Sale divine a
împărțit popoarelor pământ și grai al seminției lor, geto-daco-românii smeriți din
fire nu s-au grăbit, ci au așteptat Chemarea Domnului, cu suspine de foc, dar
și amărui care au ajuns la binecuvântatul auz al Maicii MARIA.
Pe firul acelei chemări divine s-a prelins
din cronici străvechi și cazanii harul Alesei Poete de azi a dacoromânilor – ELIANA POPA – O, Tomirys a Lirei și-a
Slovei cu suflet românesc, cea care și-a pus și își pune în stihurile
aurite, „nu viața, (cum mărturisea curat sfântul Nicolae Velimirovici), ci
dragostea de Dumnezeu, dragostea de neam și toate lacrimile acestui popor
jefuit, vândut și trădat de aceia care ar fi trebuit să fie asemenea
Basarabilor, Mușatinilor, Brâncovenilor, asemenea acelor care au apărat-o și au
condus-o cu dragoste și demnitate până la jertfa supremă.” (Eliana
Popa, Vii ne vom întoarce, Ed. Grafix Craiova, 2021)
Dar, ca să fii asemenea acelor Mari
ÎNAINTAȘI trebuie în primul rând să fii os domnesc, scânteie și fulger divin,
rocă din Neamul nemuritorilor Carpați.
Or, aceste otrepe
ecumenisto-progresisto-soroșiste sunt scursură și zgură cu iz de lumesc, sunt
lavă și cenușă împroșcată de vulcanii clocotitori ai mondialismului ce vor să
ardă credința, moșia, vatra, adevărul, libertatea, gândirea, memoria, eroismul,
martiriu, sfințenia și iubirea unui popor întru Dumnezeu, întru Tradiția,
Familia, Școala, Patria și Dăinuirea lui.
A întrebat atunci Fecioara, Maica Bunului
Păstor, pe acel blând și smerit popor, disprețuit de mulți, dar și prețuit de
marii Daco-români, între care și poetul-scriitor Pantelimon M. Vizirescu: „Socotesc o binecuvântare că am venit pe
lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenența mea la
neamul daco-românilor este într-adevăr, o bucurie și un dar ceresc!”
„-Cum
n-ai îndrăznit a cere, tu, smerit și blând popor?”/Au răspuns cu bucurie la
piciorul ei plecați:/ „-Preacurată Născătoare, așteptam să fim chemați!”/Și-a
pornit atunci Fecioara, tânguirea lor a duce,/ Lângă Tronul Nemuririi, chiar la
Fiul ei Preadulce: „-Fiul Meu, ascultă-mi ruga, fiindcă Mila Ta e mare!/
Dăruit-ai grai și vatră la mulțime de popoare.../ Dar a mai rămas la urmă un
popor smerit și blând/ Care-a așteptat să-l chemi, însă a rămas plângând!/
N-a-ndrăznit să vină-n față nici să ia, și nici să ceară/ Și-a rămas sărac și
plânge! Fără limbă fără țară!”
„-O, Măicuța Mea
iubită, Mielușea de haruri plină!/ Eu cunosc acest popor și l-am așteptat să
vină. E poporul Meu, Măicuță, și nu-l
voi lăsa uitat! Am ales să-i dau drept zestre un pământ preaminunat. Fiindcă ei
vor fi făclie în a vremurilor noapte,/ Și vor lumina mai tare decât neamurile
toate!/ Îmi vor ridica Biserici ce-Mi vor fi plăcute Mie,/ Și prin dragostea
ce-Mi poartă vor fi vii în veșnicie!
Le voi da un grai preadulce, cum e mierea
cea cerească/ Să îmi cânte osanale și-n psalmi să Mă slăvească./ Voi trimite
Duhul Sfânt peste ei să se pogoare/ Fiindcă preoți în odăjdii M-or slăvi de la
Altare!/ Și fiindcă, tu, Măicuță, asculta-ai plânsul lor/ Îți voi dărui
de-acuma, acest minunat popor!/ Să le fii ajutătoare, lângă ei mereu să stai/
Fiindcă vatra lor va fi, ca grădinile din Rai!” (Eliana Popa, Vii ne vom întoarce, op. cit.)
În toată această vreme de prigoană și de
necontenită persecuție „creștino-ecumenicistă”,
Așezământul monahal din BĂNCENI a crescut continuu cu brațele întinse peste
pământul Vetrei străbune, înălțându-se cu inima și sufletul curat, lăuntric-spiritual
prin sute de copii înfiați, prin zecile de mii de creștini refugiați din pricina
liderilor lor politici ce au planificat războiul, care au primit adăpost, hrană
și binecuvântare de la marele Ierarh. Astăzi încă se mai află peste 1500 de
refugiați ucraineni veniți la începutul războiului, în Casa mare și ospitalieră
a martirului Vlădică.
CE VREMI
„Ce vremi cumplite vor veni, ce oameni se vor naște,/ că
pe Hristos Îl vor urî, nevrând a-L mai cunoaște./ Când li se va vorbi de El,
vor spumega de ură/ și vor striga, și vor huli cu-nverșunată gură.// Chiar
frați pe frați îi vor preda la chinuri și la moarte/ și toți ca niște ucigași
cu alții-or să se poarte./ Pentru iubirea lui Hristos și pentru-al Lui Sfânt
Nume,/ ai Săi vor fi batjocoriți și omorâți în lume.// Dar cel ce va răbda
tăcut pân-la sfârșit durerea,/ acesta fi-va mântuit și va vedea-Nvierea./ Căci
mântuirea nu se dă la început Credinței,/ ci se dă numai la sfârșit, în clipa
Biruinței.// Voi, care veți fi-atunci trimiși să duceți Vestea-Bună,/ la multe
chinuri și dureri cei răi au să vă pună;/ dar nu uitați că și Iisus a fost
întins pe Cruce./ Privind la El, veți fi-ntăriți, și voi să v-o știți duce.
Iisus cel Scump ne-a spus că El cu noi e-n
încercare/ și-o să ne scape neapărat pe toți - și pe oricare;/ iar când necazul
cel cumplit va fi să fie-aproape,/ El mai-nainte va veni, pe toți ai Lui să-i
scape.// Voi, toți ai lui Iisus, luptați și-ncredeți-vă tare,/ cu-al Lui Cuvânt
vă-mbărbătați și dați-i ascultare./ Să nu vă îndoiți deloc, în nici o
suferință,/ a Marelui Biruitor e Marea Biruință!” (Traian Dorz, Cântarea
Biruinței, Ed. „Oastea Domnului-Sibiu,
2003)
La 26 Octombrie 2025, în Ziua Sf.M.Mc.
Dimitrie – Izvorâtorul de Mir a avut loc târnosirea Catedralei Mântuirii
Neamului, cea mai grandioasă lucrare de lăcaș
ortodox de pe pământ.
+ Sfințirea Catedralei Mântuirii
Neamului este o îmbrățișare divină a
DACIEI Mari, Cerul și Pământul Maicii Domnului, MARIA-VLAHERNA-CARPATINA,
anticipată profetic de marele poet, scriitor, teolog, dascăl și pătimitor al
Crucii, Nichifor Crainic: „Veridică și
ideală totodată, imaginea creată de cultură exercită o îndoită putere asupra
neamului: una e bucuria de a se recunoaște în ea ca într-un chip propriu a ceea
ce este; alta e atracția către frumusețea ideală de arhetip a ceea ce va să
fie!”
Și totuși, are mare dreptate Maestrul
DOREL VIȘAN, actorul și poetul nostru de suflet românesc, Catedrala Neamului
este grandioasă, este solomonică, dar Neamul și poporul creștin care au
ctitorit-o cu jertfă de lacrimi și jale, cu sacrificiu de doine și sânge, cu
ofrandă de suferință și cuminecare prin toată România Penitenciară, prin toate
gropile comune, fără pomenire și fără cruce, au rămas afară în rugă, în
suspinări și-n resemnare.
Am simțit că înlăuntru printre munții de mozaicuri aurite
și ”aleșii” necreștini ai ”populației”,
nu erau nici Mântuitorul Hristos și nici Maria – Măicuța Sa, care
rămăseseră afară să binecuvinteze Neamul și Poporul rămas cu preoții săi între
gardurile special aduse.
Națiunea și poporul nu au avut onoarea să
fie îmbrățișați la sânul ei cald, primitor de Mamă, de Sfântul Lăcaș, ci au
stat afară ca într-o iesle tristă și smerită, tăcuți așa cum se știe, așa cum
le e portul și obișnuința cu capul în pământ, sfidați de satrapii politruci
corigenți la toate îndatoririle pe care le au față de popor.
Ei sunt, de fapt, cei care i-au vândut,
i-au trădat, i-au spoliat, i-au înjugat, i-au biciuit, i-au îngenuncheat, i-au
profanat, i-au torturat, i-au răstignit permanent pe Golgota românească în
cârdășie cu confrații politici-religioși, auriți de sus până jos, într-o
monstruoasă coaliție, într-o opulență revoltătoare.
„Românii trebuie să înțeleagă că nu se poate
fără Cruce. Suferința-i, agrăiește imperativ și serafic alt mare Avvă, Sfântul
Arsenie Papacioc, un dar de la Dumnezeu... „Te-am umilit, popor român, ca să te
pot înălța!”. Dar nici unui mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasă
cununa decât a mucenicilor noștri... Opinca asta românească, să știți, asta,
care a fost batjocorită de turcime, de austrieci, de unguri și de câți și mai
câți, a fost un popor care s-a născut din jertfă, și în jertfă e și-acuma!...
Asta va învia, poporul român!” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui
apostol al iubirii, Ed. Sofia, București – 2022, p. 126)
Mare păcat! Multe lacrimi! Mare durere! Mult
sânge vărsat DEGEABA !
1 Noiembrie 2025
+ Sf. Doctori fără de arginți Cosma și
Damian, cei din Asia. + Ziua
pământenilor celor Vii din Ceruri
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu