Eu, filosofind cu
mine
~*~
Dacă Universul
nostru, este Veșnic și-Nfinit,
Dacă El se tot
Lărgește și se-ntinde-n Nemurit,
Dacă-n El sunt
fără număr forme vechi de viețuire,
Dacă Noi suntem
doar una din aceea Dăinuire,
Păi atunci avem
răspunsul, la măreața întrebare,
EL, a toate CREATORUL, cum să nu existe oare?
Dacă noi, prin
aste locuri, ne-an născut abia la urmă,
Dacă ieri ne
despărțit-am de-animalica cea turmă,
E un adevăr că
suntem, doar copii ce gânguresc,
Nici nu știm ce-i
prin -prejururi, ce primejdii ne pândesc,
Darămite mai
departe, prin adâncuri fără fund,
Cu genuni și cu
pustiuri ce-s prin cela larg străfund.
*
Când privim a
nopții boltă, cu puzderia de stele,
Credem că
de-ntindem mâna vom ajunge pân’ la ele,
Pân-acolo-i cale
lungă și-n milenii poate-poate
Vom ajunge doar la
una, ce-i aicea, mai pe aproape,
Iară restul , care
încă luminează prin ceresc,
Poate-s stinse de
acuma, da-lor raze, ne vrăjesc.
Azi, avem visarea,
gândul, ce-i aici, în mintea noastră,
Și cu ele vom
ajungem unde vrem, la orice astră,
Pân-om pune și
piciorul pe-o Planetă-n univers,
Mii de ani
poate-or mai trece, eu doar preaslăvesc în vers,
Și dedic o poezie
’nălțătoare și frumoasă,
Stelelor ce mi-s
deasupra, noaptea peste-a noastră casă.
**
Doamne, pune-mă-n
uitare, veacuri multe, numărate,
Și trezeste-mă
atuncea doar o clipă de se poate,
Ca să văd cum este
lumea pe aici, prin pământesc,
Și ce astre mai
râmas-au din bătrânul cer ceresc.
Prea e scurtă
viața noastră că se trece iute-n pripă,
Ea, e pentru
Timpul veșnic, e o bătaie de aripă,
Nu uitați,
că-ntr-o clipită s-a născut ăst infinit,
Și așa, în altă clipă, poate-o fi, a
lui sfârșit.
~*~
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu