Radu Negru Vodă (2)
Dr. Constantin Ionițescu & Prof.
Daniela Ionițescu
08 Iulie 2021
Mircea
Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu
boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și
Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și
care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi). În cursul
anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au
descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum
și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.
Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără
nicio inscripţie. „Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între
monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte
îndepărtate” [1].
În
aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile
istorice Polovragi, Baia de Fier: „Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a
României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor
Polovragi și Baia-de-Fier. Este o regiune, care în timpuri depărtate își
avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm azi numeroase urme ale
unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale
omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria arhaică și fabricată cu
mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la
extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal. Însă, o
importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu,
ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.
Pe
culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se
înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine
numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de
comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci. În partea de apus a
acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune
fortificată de o parte de natură, cu păreți
prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi
de pământ.
Pe
verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul
Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic
în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până
astădi. Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la
verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost
înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui
important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.
După
calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după
posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost
ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a
fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment. Astădi acest
obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure. Înălțimea
părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a
fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a
acestui monolit, este perdut.
Vechimea
acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată
și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate. Cu toate că granitul din care este tăiat
acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt
tocite, rose de ploi și de ghețuri.
În
Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare
ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri. Obeliscul
de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor. În
apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află
situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși
numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.
În
istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o
amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste. Au perit chiar
și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce
astădi pe unele locuri. Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca
așa numită a ferului? În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile
dinastielor V și VI, seu cu 4200-4650 ani înainte de era nostră. Însă pe
șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului,
după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată
de la Carpați spre ținuturile meridionale.
De
altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne
apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile
României și ale Transilvaniei de astădi. Homer amintesce lângă Oceanos potamos
seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al
lumii ante-elene. Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui
Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între « Râul
cel turbat » (Oltul) locuiau « Chalybii, faurii de fer », cei mai remarcabili
metalurgi ai lumii vechi.
În
aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după
care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat
Prometheu, era numită « țera
mama-ferului » . Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de
lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea
muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.
La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă
din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai
sus”[2].
Privind
trecutul nostru, al agatârșilor și basarabilor, Densușianu a consemnat
următoarele: „Pelasgii hiperboreeni erau
trăitori la nordul Traciei, lângă Caucazul de lângă Istru (Oceanos Potomas), în
Scyția, numită mama fierului și în apropiere de râul cel violent și greu de
trecut, ce curge în munții cei înalți (Atlas, Alutus, Olt). Solon, filosof
grec, l-a reținut pe Anacharsis, filosof al sciților la Atena, pentru a se
informa despre organizarea lor din sec. VI î.Hr. Tata lui Anacharsis avea
numele de Niuru sau Negru, rege al sciților, după cum a spus scolistul lui
Platon, înainte de Traian. În ceea ce privește patria lui Anacharsis Lucian, în
sec. II d. Hr., îl numește fiul lui Dauketes, adică Dcianul. Herodot, care
trăise cu 100 de ani în urma lui Anacharsis, ne amintește de Gnuru (Negru), iar
ca Lycos (Lupu), ca strămoș pe Spargapithes, regele agathyrșilor de lângă
Maris, în Transilvania, ca frate pe Saulios, rege al scyților, din timpurile
când Darie, fiul lui Hystape, venise cu războiul asupra Scyților păstori.
Arborele genealogic al lui Gnuru (Gnuros) și Spargapithes”.
Densușianu
a făcut o legătură privind numele de Negru sau Niuru al sciților cu numele de
Negru al voievozilor români; la fel, și cu numele de Spargapithes cu numele dat
de Dione Chrisostomul: „Agathyrșii cari locuiau lângă râul Maris, în
Transilvania”, scrie Aristotel, aveau obiceiul să cânte legile lor și astfel le
memorau din generație în generație. Despre colecția de legi ale Daciei care au
fost transmise multe secole, chiar până în Evul Mediu, a scis și Iordanes, în
secolul al VI-lea. Iordanes a atribuit aceste legi lui Deceneu (Decianul) care
au avut influență în diferite epoci ca
legi ale Hiperboreienilor, ale sciților, Agathrșilor și Geților ca și vechea
legislație grecească[3].
Tatăl
lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților după cum a spus
scolasticul lui Platon. Densușianu a
scris că Negru este familiara veche și legendară a voievozilor români din Țara
Făgărașului. Acest nume de Negrea fiind des întâlnit în țara Făgărașului și
com. Posorta, pe timpul lui. În ceea ce privește patria lui Anacharsis,
scriitorul latin Lucian scria în sec al II-lea d.Chr. Că este fiul lui
Dauketes, adică al Dacianului, după cum, Strabon și Iordanes îl numeau pe
Deceneu. Densușianu face o legătură cu numele întâlnit în Țara Făgărașului în
com. Sercăița, fam. Codâia (regele Caduias), fam. Negru (Niuru), fam. Carșă
(Charsis). Așa că amândoi copii lui Niuru, poartă, ulterior, nume de familii în
sec. al-IX-lea. Unul Carșă și altul
Codâia. Regele NiuruI a avut două femei cu care a făcut pe cei doi copii după
schema. Istoricul Iordanes ne comunică un pasagiu din istoria pierdută a lui
Dione Crisostomul, prin care ne spune că
toti regii dacilor erau din famila, neamul
numit al Zarabilor. Aici avem o formă apropriată de numele familiar al regilor agathyrsi,
Spargapithes (Sbarabita, Sbarabiscus) de la patronimicul Sbarab. Numele nu sunt
reproduse nici la Iordanes, nici la Dione Chrysostomul, dinastiei Dace. Numele
de Basarabi apare în țările vecine ca neamul basarabesc, sau Basarabia,
Bessarabia. Diodor Sicul a înțeles de un rege numit Barsaban care domnise pe la
anul 149 î.Hr. peste părțile nordice ale Traciei. Acest nume de Barsaban,
corespunde cu Basraban, aceeași numire cu Basarabă ¬ litera p, în alfabetul
grecesc, își schimba adesea locul său. Rezultă că, din punct de vedere istoric,
spargabiții lui Herodot, regii Agathrsylor ¬ sunt identici ca familii și ca
dinastie cu Basabanii lui Diodor, cu zarabii lui Dioncysostomul și cu Basarabii din Evul de mijloc din Țara
Hategului, Oltenia, Banat, ca voievozi peste țara Făgărașului, Amlașului.
Azi,
datorită puținelor informații existente în arhivele lumii, referitoare la
numele legat de Dinastia Basarabilor, este de apreciat omul de cultură Nicolae
Densușianu care, în urmă cu peste un secol, a găsit menționat numele unui rege
din sec. al II-lea î.Hr. ¬ Barsaban ¬, anul 149, scris de istoricul grec Diodor
Sicul (născut în anul 90 î.Hr. și
decedat în anul 20 î.Hr.). Acesta a scris cartea „Biblioteca istorică” în care
au fost redate informații despre Iulius Cezar, despre Lupta lui Dromihete cu
Lysimah, despre Mesopotamia, Egipt, India, Scyția, Grecia, Arabia. A scris și
despre geograful din Ravenna, care a făcut o hartă a lumii în anul 650, în baza
izvoarelor grecești. Acesta a amintit de două popoare învecinate în partea de
nord a Scyției Mari, numite Basaarinii și Melenghinii. După ideile autorilor
mai vechi, regiunile Daciei se aflau situate sub podul nordic „Podul Geticus”.
Astfel, basarinii lui Ravennas ne apar din punct de vedere geografic și al
numelor cu același popor, cu localnicii din nordul Thraciei, peste care domina
Dinastia Basarabilor.
Așadar,
este posibil ca Dione Crisostomul, când a scris despre casta sarabilor, în
acest spațiu să fi existat un regat al cărui conducător (basileu) să fi avut
numele de Barsaban (Basraban), adică regele sarabilor daci (Ba, de la cuvântul
Basileu, unit cu << sarabi >> de la neamul dacilor conducători de
pe timpul lui Diodor Sicul), iar numele rămas în timp populației să fie de
Bassarinii, menționat de geograful lui Ravenna.
Numele
poporului de basarabești îl găsim folosit de popoarele din jur la un mileniu
depărtare. Concret, după invazia mongolilor din 1241, istoricul B.P.Hașdeu a
spus că, în cancelaria regatului polonez a găsit scris, în 1259, că tătarii au
intrat în Țara Basarabească. Practic, despre Basarab s-a scris după 1330,
atunci când regele Ungariei Carol Robert de Anjou a pătruns cu armata în Țara
Românească.
În
timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru
urmașii lui Laszlo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișanii din
Țara Loviștei de la Negru Vodă.
Carte
de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io
Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului
Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui
Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în
Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din
zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru
acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am
aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.
În
lucrarea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan
Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele:
„Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea
unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este
adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați
(Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață
de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în
localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată
aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea
dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în
zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330.
Cei
trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile
și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești
erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu
Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și
Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea
Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor
trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru
Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul
Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod,
mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui
și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni,
pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei
maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari
catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.
Din
acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă
boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții
de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca
Basarab să ajungă voievod. Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la
Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.
În
istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea
Dragomir.
Și
în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia
Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal
încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal Dione Crisostomul
(n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți arapi-negri și de către popoarele din
jur. Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în
documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară
Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când
îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele
de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu. Denumirea de Țară Basarabească o
întâlnim și la împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1419, sepembrie 29,
într-un document în care recunoaște existența călugărilor ortodocși din Țara
Muntenească.
Isidor
Ieșean relatează următoarele: „La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie,
pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia.
El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe
urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și
numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci,
care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde
capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile
țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor”.
Observație:
În anul 1241, regele Bela al IV-lea se folosește de banul Dionisie din
Transilvania, care, cu armata lui de români transilvăneni, ocupă localitatea
Bihaci din Bosnia face aici un castel care are ca emblemă două chei cu două
capete de negrii, întâlniți și pe steagul lui Mircea cel Bătrân în 1417. Se
poate trage concluzia că românii din Transilvania erau conștienți de originea
lor strămoșească, adică de SARABII lui Decebal. Pe de altă parte, istoricii
polonezi consemnează în 1251 că tătarii au cucerit „ Țara Basarabească”, lucru
ce constituie un alt indiciu că românii își aveau numele din vremuri străvechi,
de a rămas în conștiința neamurilor din jur.
După
178 de ani, în 1419, sepembrie 29, „Împăratul Romanilor” și rege al Ungariei,
Sigismund, făgăduiește întregului popor din Țara Românească dreptul de a rămâne
la credința cea veche „cu a mea bunăvoie și dorință am făcut și am dat aceasta
tuturor celor ce trăiesc în țara Ungrovlahiei, care este basarabească, la
cererea lor”.
- Va
urma –
-----------------------------------
[1]
Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, 1913.
[2]
Ibidem, op. cit.
[3]
Platon, Diodor. « Densușianu ».
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu