vineri, 9 iulie 2021

Constantin Ionițescu & Daniela Ionițescu - Radu Negru Vodă (2)

 



Radu Negru Vodă (2)

Dr. Constantin Ionițescu & Prof. Daniela Ionițescu

08 Iulie 2021

 

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi). În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central. Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie. „Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” [1].

 

În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier: „Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier. Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm azi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria arhaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal. Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

 

Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci. În partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ.

 

Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi. Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.

 

După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment. Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure. Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut.

 

Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.  Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

 

În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri. Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor. În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

 

În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste. Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri. Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului? În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4200-4650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

 

De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi. Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene. Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între « Râul cel turbat » (Oltul) locuiau « Chalybii, faurii de fer », cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

 

În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită « țera mama-ferului » . Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi. La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai sus”[2].

 

Privind trecutul nostru, al agatârșilor și basarabilor, Densușianu a consemnat următoarele:  „Pelasgii hiperboreeni erau trăitori la nordul Traciei, lângă Caucazul de lângă Istru (Oceanos Potomas), în Scyția, numită mama fierului și în apropiere de râul cel violent și greu de trecut, ce curge în munții cei înalți (Atlas, Alutus, Olt). Solon, filosof grec, l-a reținut pe Anacharsis, filosof al sciților la Atena, pentru a se informa despre organizarea lor din sec. VI î.Hr. Tata lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților, după cum a spus scolistul lui Platon, înainte de Traian. În ceea ce privește patria lui Anacharsis Lucian, în sec. II d. Hr., îl numește fiul lui Dauketes, adică Dcianul. Herodot, care trăise cu 100 de ani în urma lui Anacharsis, ne amintește de Gnuru (Negru), iar ca Lycos (Lupu), ca strămoș pe Spargapithes, regele agathyrșilor de lângă Maris, în Transilvania, ca frate pe Saulios, rege al scyților, din timpurile când Darie, fiul lui Hystape, venise cu războiul asupra Scyților păstori. Arborele genealogic al lui Gnuru (Gnuros) și Spargapithes”.

 

Densușianu a făcut o legătură privind numele de Negru sau Niuru al sciților cu numele de Negru al voievozilor români; la fel, și cu numele de Spargapithes cu numele dat de Dione Chrisostomul: „Agathyrșii cari locuiau lângă râul Maris, în Transilvania”, scrie Aristotel, aveau obiceiul să cânte legile lor și astfel le memorau din generație în generație. Despre colecția de legi ale Daciei care au fost transmise multe secole, chiar până în Evul Mediu, a scis și Iordanes, în secolul al VI-lea. Iordanes a atribuit aceste legi lui Deceneu (Decianul) care au avut influență în diferite epoci  ca legi ale Hiperboreienilor, ale sciților, Agathrșilor și Geților ca și vechea legislație grecească[3]. 

 

Tatăl lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților după cum a spus scolasticul lui Platon. Densușianu  a scris că Negru este familiara veche și legendară a voievozilor români din Țara Făgărașului. Acest nume de Negrea fiind des întâlnit în țara Făgărașului și com. Posorta, pe timpul lui. În ceea ce privește patria lui Anacharsis, scriitorul latin Lucian scria în sec al II-lea d.Chr. Că este fiul lui Dauketes, adică al Dacianului, după cum, Strabon și Iordanes îl numeau pe Deceneu. Densușianu face o legătură cu numele întâlnit în Țara Făgărașului în com. Sercăița, fam. Codâia (regele Caduias), fam. Negru (Niuru), fam. Carșă (Charsis). Așa că amândoi copii lui Niuru, poartă, ulterior, nume de familii în sec. al-IX-lea. Unul Carșă  și altul Codâia. Regele NiuruI a avut două femei cu care a făcut pe cei doi copii după schema. Istoricul Iordanes ne comunică un pasagiu din istoria pierdută a lui Dione Crisostomul,  prin care ne spune că toti regii dacilor erau din famila, neamul  numit al Zarabilor. Aici avem o formă apropriată  de numele familiar al regilor agathyrsi, Spargapithes (Sbarabita, Sbarabiscus) de la patronimicul Sbarab. Numele nu sunt reproduse nici la Iordanes, nici la Dione Chrysostomul, dinastiei Dace. Numele de Basarabi apare în țările vecine ca neamul basarabesc, sau Basarabia, Bessarabia. Diodor Sicul a înțeles de un rege numit Barsaban care domnise pe la anul 149 î.Hr. peste părțile nordice ale Traciei. Acest nume de Barsaban, corespunde cu Basraban, aceeași numire cu Basarabă ¬ litera p, în alfabetul grecesc, își schimba adesea locul său. Rezultă că, din punct de vedere istoric, spargabiții lui Herodot, regii Agathrsylor ¬ sunt identici ca familii și ca dinastie cu Basabanii lui Diodor, cu zarabii lui Dioncysostomul  și cu Basarabii din Evul de mijloc din Țara Hategului, Oltenia, Banat, ca voievozi peste țara Făgărașului, Amlașului.

 

Azi, datorită puținelor informații existente în arhivele lumii, referitoare la numele legat de Dinastia Basarabilor, este de apreciat omul de cultură Nicolae Densușianu care, în urmă cu peste un secol, a găsit menționat numele unui rege din sec. al II-lea î.Hr. ¬ Barsaban ¬, anul 149, scris de istoricul grec Diodor Sicul  (născut în anul 90 î.Hr. și decedat în anul 20 î.Hr.). Acesta a scris cartea „Biblioteca istorică” în care au fost redate informații despre Iulius Cezar, despre Lupta lui Dromihete cu Lysimah, despre Mesopotamia, Egipt, India, Scyția, Grecia, Arabia. A scris și despre geograful din Ravenna, care a făcut o hartă a lumii în anul 650, în baza izvoarelor grecești. Acesta a amintit de două popoare învecinate în partea de nord a Scyției Mari, numite Basaarinii și Melenghinii. După ideile autorilor mai vechi, regiunile Daciei se aflau situate sub podul nordic „Podul Geticus”. Astfel, basarinii lui Ravennas ne apar din punct de vedere geografic și al numelor cu același popor, cu localnicii din nordul Thraciei, peste care domina Dinastia Basarabilor.

 

Așadar, este posibil ca Dione Crisostomul, când a scris despre casta sarabilor, în acest spațiu să fi existat un regat al cărui conducător (basileu) să fi avut numele de Barsaban (Basraban), adică regele sarabilor daci (Ba, de la cuvântul Basileu, unit cu << sarabi >> de la neamul dacilor conducători de pe timpul lui Diodor Sicul), iar numele rămas în timp populației să fie de Bassarinii, menționat de geograful lui Ravenna.

 

Numele poporului de basarabești îl găsim folosit de popoarele din jur la un mileniu depărtare. Concret, după invazia mongolilor din 1241, istoricul B.P.Hașdeu a spus că, în cancelaria regatului polonez a găsit scris, în 1259, că tătarii au intrat în Țara Basarabească. Practic, despre Basarab s-a scris după 1330, atunci când regele Ungariei Carol Robert de Anjou a pătruns cu armata în Țara Românească.

 

În timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Laszlo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișanii din Țara Loviștei de la Negru Vodă.

 

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.

 

În lucrarea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele: „Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330.

 

Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.

 

Din acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca Basarab să ajungă voievod. Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.

 

În istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea Dragomir.

 

Și în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal Dione Crisostomul (n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți arapi-negri și de către popoarele din jur. Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu. Denumirea de Țară Basarabească o întâlnim și la împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1419, sepembrie 29, într-un document în care recunoaște existența călugărilor ortodocși din Țara Muntenească.

 

Isidor Ieșean relatează următoarele: „La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie, pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia. El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci, care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor”.

 

Observație: În anul 1241, regele Bela al IV-lea se folosește de banul Dionisie din Transilvania, care, cu armata lui de români transilvăneni, ocupă localitatea Bihaci din Bosnia face aici un castel care are ca emblemă două chei cu două capete de negrii, întâlniți și pe steagul lui Mircea cel Bătrân în 1417. Se poate trage concluzia că românii din Transilvania erau conștienți de originea lor strămoșească, adică de SARABII lui Decebal. Pe de altă parte, istoricii polonezi consemnează în 1251 că tătarii au cucerit „ Țara Basarabească”, lucru ce constituie un alt indiciu că românii își aveau numele din vremuri străvechi, de a rămas în conștiința neamurilor din jur.

 

După 178 de ani, în 1419, sepembrie 29, „Împăratul Romanilor” și rege al Ungariei, Sigismund, făgăduiește întregului popor din Țara Românească dreptul de a rămâne la credința cea veche „cu a mea bunăvoie și dorință am făcut și am dat aceasta tuturor celor ce trăiesc în țara Ungrovlahiei, care este basarabească, la cererea lor”.

 

- Va urma –

 

-----------------------------------

[1] Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, 1913.

[2] Ibidem, op. cit.

[3] Platon, Diodor. « Densușianu ».







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu