Ioan Miclău-Gepianu - DOR DE ARDEAL

 

DOR DE ARDEAL

Restituire:

 

 

~*~

 

Privesc a tale râuri, ce curg voios din munte,

A ta câmpie sfântă țesută numa-n flori

Și drumuri ce trec tainic pe-un arc îngust de punte,

Ducând în glas de clopot dragi turme de miori.

 

Iar sus pe dealul verde, pe-o muche de genună

Unde viteazul Horea, chemându-și mândrii Moți,

Și azi, parcă, ecoul a lui voce o sună

Prin fluierul lui Iancu sprea-al Moților nepoți.

 

Mi-e dor de tine, Ardeal, altar sub sfântul soare,

Un rai spre care veșnic zbor gândurile mele,

Căci dorul tău în piept mă arde și mă doare,

Și-ași vrea să am cu tine același cer cu stele!

 

Aud în lume glasul chemării tale dragi,

În fiecare noapte visez că sunt cu tine,

Șoptind duioase versuri sub bolta cea de fagi;

Și mă trezesc cu lacrimi și-n suflet cu suspine!

 

Dar râd în fața lumii că-s dintr-un os cu tine,

Iar viitorul falnic se-nclină și te vrea,

Căci neamul tău viteaz de-apururi va susține

Carpatica cunună pe fruntea ta să stea!

 

În Ceruri drag Ardeal, tu ai un înger bun,

Ce deopotrivă ține, și Sabia și Cartea,

Iar sângele eroic din neamul tău străbun

Și azi în noi mustește necunoscând cei moartea!

 

”O! încurând voi fi pe mal frumos la Crișuri

Ce farmecă o lume cu unica-i mândrețe,

E-o mare de poiene cu calme luminișuri,

De-un milion de ani la Felix floarea ”Drețe”.

 

N-am timp să-mi adun capul și-al inimii dorinți,

Aș vrea să zbor spre tine, loc sfânt și adorat,

La vatra ta creștină, cu lacrime fierbinți

Să ud cărarea veche al vechiului meu sat!

 

Oricât ar fi în lume de luminoase locuri,

Nu-s ca-n Ardealul nostru cu brazii săi semeți,

Cu oameni ce spun basme în ierni pe lângă focuri,

Crescându-și pruncii mândrii, voinici, cinstiți, isteți!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

(Scrisă în 1991 – când într-adevăr, am fost în România,

vizitându-mi locurile natale, biserica și Oradea).