Anul
în care ne mor bătrânii
Matei
Vișnec, Scriitor, dramaturg și jurnalist
02
Noiembrie 2022
Există un film japonez pe care ar trebui
să-l vedem sau să-l revedem în această perioadă de „pandemie”. Titlul, în limba
engleză, este „The Ballad of Narayama”.
Filmul, realizat de Shohei Imamura, după o nuvelă de Shichiro Fukazawa, a
impresionat profund, în 1983, juriul Festivalului de la Cannes şi a obţinut
recompensa supremă - „Palme d’Or”.
Povestea din film este inspirată, s-ar
părea, din fapte reale: în secolul al XIX-lea, în unele regiuni foarte sărace
ale Japoniei, când bătrânii împlineau 70 de ani şi nu mai puteau munci, erau
invitaţi să plece benevol de acasă, de exemplu pe cîte un vârf de munte, şi să
aştepte moartea acolo. „The Ballad of Narayama” narează o astfel de situaţie,
plecarea unei mame, acompaniată de fiul ei cel mare, pe „ultimul drum“.
Cutumele acelui sat sărac erau stricte şi foarte pragmatice: la ce bun să mai
ţii în casă un bătrân din moment ce nu mai poate munci, ba mai trebuie să-l
îngrijeşti, şi care înseamnă o gură în plus, un castron de orez luat de la gura
copiilor?
Or, iată-ne acum într-o logică similară,
doar că de transferarea bătrînilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus.
Statisticile sunt unanime, majoritatea celor morţi în urma contaminării cu
Covid-19 sunt oameni având peste 60 de ani. De la începutul epidemiei, în
Franţa, jurnalele televizate începeau aproape sistematic cu dramele intervenite
în diverse case de bătrâni unde virusul a intrat nu se ştie cum, iar
pensionarii mor pe capete. Este ca şi cum Covid-19 ne-ar fi auzit în ultimii
ani că ne tot plângem de fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi ar fi decis, în
felul său, „să ne dea o mână de ajutor”. În Italia, de exemplu, 70% din victime
sunt bărbaţi, având media de vârstă de 79 de ani…
Iată, poate, un subiect pentru un alt film
sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui
oraş nu-şi mai iubesc bătrânii şi îşi „oferă serviciile”. Este vorba de un oraş
(sau de o ţară, sau de o lume) unde oamenii încă activi, ba chiar hiperactivi,
se simt tot mai deranjaţi de bătrâni, chiar îngrijoraţi că îi vor costa prea
mult întreţinerea părinţilor şi a bunicilor. Longevitatea altora este văzută
treptat ca o pacoste.
Generaţiei ajunse la vârsta senectuţii i
se reproşează chiar, tacit, că a dus-o prea bine în viaţă, că a profitat de o
lungă perioadă de pace, că s-a hrănit bine, că a gustat din plin din plăcerile
societăţii de consum şi că nu vrea să mai iasă din scenă, că trage de viaţă
excesiv, că împinge limitele ei până la nouăzeci de ani şi până la o sută.
În lumea (imaginară) din acest film
macabru, longevitatea persoanelor vârstnice începe chiar să provoace o panică
generală, oamenii încă tineri sau cei aflaţi în plină activitate descoperă că
întreţinerea bătrânilor va fi o lungă povară financiară. Statul este şi el
îngrijorat, întrucât bătrânii au nevoie de medici, de personal specializat, de
bucătari, de activităţi adecvate stării lor mentale şi psihice. În plus, mulţi
au Alzheimer, ceea ce înseamnă şi mai multe griji, şi mai mulţi bani, şi mai
multe asistente la dispoziţia lor… Cam aşa ar urma să înceapă filmul sau nuvela
noastră macabră, cu o acumulare de îngrijorări, de dezbateri, de oftaturi, de
grimase, de gesturi iritate, de calcule băneşti, de tentative de reformare a
sistemului de pensii…
În oraşul sau în lumea plină de bătrâni se
instalează un fel de alergie generală faţă de ei, deşi oamenii rămân totuşi
civilizaţi, nimeni nu spune exact ce gândeşte, dar gândurile sunt aceleaşi,
trec dintr‑o minte în alta… „Cât or să mai trăiască părinţii noştri? Vor să ne
îngroape ei pe noi? Deja unii au ieşit la pensie la vârsta de 55 de ani sau la
vârsta de 60 de ani cel tîrziu… Iar noi va trebui să muncim cel puţin până la
65, sau chiar până la 67, sau chiar până la 70”. Şi atunci, spiritul malefic,
auzind toate aceste gînduri, simţind toată această revoltă mută a oamenilor
maturi şi activi faţă de părinţii lor inactivi şi octogenari, intră în scenă şi
spune: „Mă ocup eu”. Şi ia forma lui Covid-19. Şi aşa dispare treptat o întreagă
categorie de populaţie.
Sigur, Covid-19 mai greşeşte, pentru că
este un virus fără creier. Mai mor şi oameni de 50 de ani, ba chiar unii şi mai
tineri, de 16, de 17, de 21 de ani. Pentru spiritul malefic însă, acestea sunt
„pierderi colaterale”. Obiectivul său rămâne exterminarea bătrânilor, pentru ca
oraşul (sau lumea respectivă) să poată răsufla la un moment dat în linişte.
Casele de bătrâni se golesc. Familiile rămân fără bunici. Tot ce trece de 70 de
ani se mută în urne funerare sau în cavouri la cimitir. Masacrul durează cam
trei luni. Dar imediat după aceea… miracol! Economia redemarează, banii sunt
investiţi mai judicios, în invenţii şi inovaţii, în crearea de întreprinderi…
Statul răsuflă uşurat întrucît nu mai are de plătit atîtea pensii. Oraşul se
redresează ca şi cum ar fi avut o cocoaşă pe spinare şi o mînă divină i-ar fi
luat-o brusc. Fiecare locuitor afişează, de alfel, o faţă mai radioasă, mai
optimistă. Din spatele fiecăruia a dispărut cocoaşa… Iată-ne, cu toţii,
debarasaţi de cocoaşe!
După ce şi-a făcut treaba, spiritul
malefic dispare o vreme, se topeşte în natură. Uf! Oraşul nostru imaginar parcă
a întinerit… Sigur, mai rămâne angoasa faptului că şi cei având astăzi 30 sau
40 sau 50 de ani vor îmbătrâni la un moment dat. Dar până atunci mai este. Mai
vedem ce va fi peste 20 sau 30 de ani… Numai că timpul trece, şi încă repede.
Generaţia hiperactivă, eliberată de grija bătrânilor, ajunge şi ea la vârsta de
65, de 70, de 80 de ani. Şi iată că, într-o bună zi, spiritul malefic îşi face
din noua apariţia, pătrunde în luxoasele case şi cămine pe care şi le-au
pregătit pentru pensie hiperactivii de altădată şi le spune:
- Hello, am sosit.
- Cum? Ce? Păi, nu aşa ne-a fost vorba,
spun pensionarii surprinşi în plină partidă de whist.
- Ba da, răspunde spiritul malefic, cine
semnează un contract cu mine o face pentru eternitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu