IDEILE
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Ideile se disting ca sensibile si abstracte, în acord
cu obiectele din care sunt deduse; de asemenea, acestea se împart în:
teoretice, morale si sentimentale; din ideile abstracte se nasc: a) ideile
teoretice, anume cele despre nemurire, sfintenie, fericire s.a., b) ideile
morale, cele ale dreptatii, virtutii, evlaviei s.a., c) ideile sentimentale,
cele ale frumosului, binelui, adevarului, desavârsirii. Omul îsi rânduieste
viata, actiunile, faptele în raport cu aceste idei. Acordul cu aceste idei
poarta numele de stare ideala si subliniaza faptul ca fiinta care o respecta pe
aceasta e spirituala, pe când dezacordul fata de aceasta stare apartine
realitatii imediate sau se afla sub imperiul poftei si-l defineste pe adeptul
acesteia drept o fiinta materiala; de aceea si faptele si stiintele sunt cu
adevarat stiinta si arta când au o dimensiune ideala; daca sunt lipsite de
aceasta sunt [pur si simplu niste] experiente si munci pline de cazne, asa cum
sunt activitatile animalelor, de exemplu ale castorului, maimutei si ale
celorlalte patrupede si pasari, a caror viata se afla sub semnul realitatii
imediate, adica supusa poftei si redusa la materialitate si moarte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 70-71.
GERURILE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Gerurile puternice, ca si dezgheturile bruste arata
limpede „în mic” ca Domnul care a „compus” întreg universul poate, într-o
clipa, daca ar vrea, sa-l si „descompuna”. Arata, de asemenea, ca marile,
lacurile, râurile pot sa înghete, dar si sa se dezghete, ca vegetatia
înfloreste si se dezvolta primavara si vara, pentru ca toamna sa se ofileasca
si sa se desfrunzeasca. În acelasi chip putem privi nasterea si moartea omului.
Domnul ne-a „compus”. El ne si „descompune”.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 492-493.
https://youtu.be/J27OV7LvHwM?si=hgco0bprHDuADgJs
MINILEC
Sfântul
Mucenic Emilian de la Durostor
Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum a fost soldat
în armata romana, în timpul împăratului Flaviu Claudiu Iulian (361-363).
Sfântul Emilian de la Durostorum a fost fiul
prefectului Sabbatianus, din Durostorum.
În acea vreme a venit la Durostorum vicarul Traciei
(azi Silistra în Bulgaria), Capitolin, pentru a se convinge ca toți locuitorii
de aici aduc jertfe idolilor.
Acesta aflând că toți locuitorii de aici se închina
zeilor, a chemat la un ospăț pe toți dregătorii din cetate.
Văzând această sărbătoare păgână, Sfântul Mucenic
Emilian, locuitor al cetății, a răsturnat cu mâinile sale toți idolii care se
găseau acolo, luând un ciocan, a intrat în capiștea idolilor și a sfărâmat toți
idolii și a risipit jertfele, a spart vasele și a doborât altarele tuturor
zeilor din Durostorum.
Însă fiind supuși alții la chinuri pentru aceasta, el
a mers de s-a vădit pe sine.
Astfel, Sfântul Mucenic Emilian va ajunge în fața lui
Capitolinus, unde va mărturisi care este adevăratul Dumnezeu, iar că idolii din
acea capiște erau niște pietre fără suflet, mute și surde, care nu erau bune de
nimic.
Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul Mucenic
Emilian să fie dezbrăcat de hainele sale, după care a poruncit să fie aspru
bătut cu vine (tendoane de animal).
După ce l-au bătut vreme îndelungata, mărturisind din
nou ca este „rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu
cumva curajul și statornicia lui în credința să fie urmată și de alții.
Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape
de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el.
Sfântul Mucenic Emilian le-a cerut îngăduința să-l
lase să se roage lui Dumnezeu.
Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în
foc.
Dumnezeu a făcut o noua minune, căci „focul cunoscând
pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg și neatins, iar pe
slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra și i-a ars
de tot”.
Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian „a
mărit pe Dumnezeu, și întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii
și ridicându-și privirile către cer a zis: «Doamne Iisuse Hristoase, primește
sufletul meu!» și zicând acestea, a adormit în pace”.
Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie
CUNOSTINTA
LUI DUMNEZEU
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Viata care curge necontenit, care se stinge si tot
atunci apare din nou, înnoirea perpetua, existenta a toate care e trecatoare si
totusi vesnica, scena întregului univers, adevarata si totodata amagitoare, pe
care apar pentru scurta vreme diferitii actori ai lumii, ca apoi sa dispara
pentru totdeauna, dupa ce fiecare îsi va fi dat pe fata chipul în marea drama
orânduita de Dramaturg, îl conduc pe om la cauza primordiala, la Ipostasul
real, la existenta neschimbata si imuabila ce fiinteaza vesnic, la adevarul
unic pe care îl râvneste si în care cauta sa ramâna spre a dura vesnic. Aceste
manifestari sufletesti ar fi fost cu totul în neconcordanta cu întelepciunea
lui Dumnezeu, daca mormântul ar fi ramas hotarul ultim al existentei omenesti.
Dar, pentru ca acest fapt se afla în contradictie cu întelepciunea lui
Dumnezeu, urmeaza ca omul are un duh capabil sa primeasca cunostinta lui
Dumnezeu, Care e nemuritor, întrucât ceea ce e muritor nu e vrednic de asemenea
cinste si onoare, ca unul ce se nimiceste; asadar, omul are un suflet
nemuritor; pentru ca unde este cunostinta lui Dumnezeu, acolo este si
nemurirea.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 272-273
Sfânta
Mare Muceniță Marina
„Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui
Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău.
Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de
sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte
în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului
ceresc!”.
SFÂNTA MARE MUCENIȚĂ MARINA era originară din Antiohia
Pisidiei, fiind singura fiică a lui Edisie, preot păgân.
După ce mama sa a trecut la Domnul, tatăl a dat-o în
grija unei femei pentru a o crește și a o educa.
Petrecându-și copilăria într-un sat în care
majoritatea locuitorilor erau deja botezați, Marina a căpătat credință în
Dumnezeu.
Așa se face că, la vârsta de 12 ani, a și trecut la
religia creștină, hotărând să rămână fecioară şi să-și închine întreaga viaţă
lui Dumnezeu.
În paginile Sinaxarului citim că, într-o zi, pe când
avea 15 ani, a plecat să vadă oile tatălui său, care păşteau pe câmp. În
acel timp, s-a întâmplat că eparhul
Olimvrie din părţile Răsăritului, un prigonitor cumplit al creştinilor, mergea
spre Antiohia Pisidiei.
Acesta a întâmpinat-o pe drum şi, văzând că este
frumoasă la chip, s-a gândit să o ia de soție și să o ferească de chinurile
care urmau, dar Sfânta Marina nici nu a vrut să audă de o astfel de propunere.
AFLAȚI
câteva întâmplări minunate din viața Sfintei Marina:
Sfânta
biruie pe diavol
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu
neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de
năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale.
Deci temnița s-a cutremurat fără de veste și s-a văzut
o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, și s-a arătat diavolul în chip de
balaur pestriț, mare și înfricoșat, care era înconjurat și încins împrejurul
trupului său celui văzut cu mulți șerpi mici și cu vipere.
Acela a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și
spurcată, slobozea o putoare nesuferită.
Și înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică
mare și spaimă; apoi, deschizându-și foarte gura cea prea spurcată, a năvălit
și a apucat capul sfintei înghițindu-l, încât mucenița se părea că este
înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit.
Însă ea nu s-a deznădăjduit,
nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu,
a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele
balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea
și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur
și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad.
Pe sfânta muceniță a strălucit-o o lumină cerească și,
uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se
de sus spre dânsa în chipul soarelui.
Și a văzut o cruce mare strălucind cu
lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă
ca zăpada, care grăia astfel:
„Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui
Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău.
Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de
sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte
în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului
ceresc!”.
Cutremurul
După aceasta, eparhul a osândit-o și pe muceniță a fi
tăiată cu sabia.
Și fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere,
a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul
cel ce venea după dânsa.
Îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul
Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierzarea
închinării de idoli.
Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul
pentru toți și deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți.
Și mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul,
pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din
cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa și întinzându-Și mâinile
ca să-i primească sufletul ei.
Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe
călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui.
Deci și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel
a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în
locașurile cerești.
De
ce apare Sfânta Marina în icoane ținând în mână un ciocan?
Viața Sfintei Marina amintește faptul că, într-una din
zilele în care sfânta era închisă, a intrat diavolul la ea, sub chipul unui
balaur.
Neînfricata muceniță a prins cu mâna demonul și,
găsind un ciocan, l-a lovit pe spate.
Apoi, cand s-a însemnat cu Semnul Sfintei Cruci,
acesta s-a făcut nevăzut. De aceea, în unele icoane, Sfânta Marina este
reprezentată având în mână un ciocan sau chiar lovindu-l pe diavol.
Pornind de la această întâmplare, în tradița poporului
român s-a păstrat până astăzi o poveste conform căreia într-o zi, când Sfânta
Marina a mers la biserică, l-a găsit în clopotniță pe diavol, care voia să
toace.
Mucenița i-a smuls ciocanele și l-a batut cu ele. De
aceea, străbunii spuneau că ziua de 17 iulie trebuie ținută cu mare cinste,
pentru ca Sfânta să nu-i bată cu boli sau diferite necazuri.
Unde
se găsesc moaștele ei?
Moaştele Sfintei Muceniţe Marina s-au păstrat la
Mănăstirea Pantepontia până în anul 1204, când Constantinopolul a fost ocupat
de către cruciații apuseni.
Astăzi, moaștele sfintei se găsesc la biserica
închinată ei din Atena, iar mâna sa dreaptă se află în Muntele Athos, la
Mănăstirea Vatoped.
De asemenea, credincioșii din țara noastră se pot
închina și la părticele din moaştele Sfintei Marina, la Mănăstirea Hurezi, la
Biserica „Sfântul Sava“ din Iași, sau la Biserica din localitatea Fetești,
județul Suceava
FOAMEA
SI SETEA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate
acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa cautam mai întâi
Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca simti foame sau sete si vrei sa manânci
sau sa bei, adu-ti aminte de foamea si de setea sufletului (lui îi este sete de
adevar, de sfintenie, de mântuire întru Iisus Hristos). Daca nu-l saturi,
sufletul poate sa moara de foame, rapus de patimi, istovit, chinuit. Ogoindu-ti
foamea trupeasca, nu uita sa ogoiesti, cu atât mai vârtos si întâi de toate,
foamea sufletului, prin vorbire cu Dumnezeu, prin pocainta de greseli, cu inima
curata, prin citirea istorisirilor si învataturilor din Evanghelie si mai ales
prin împartasirea cu Dumnezeiestile Taine ale Trupului si Sângelui Domnului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258.
BOGATIA
PRIMAVERII
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Orisicât de bogata si de împodobita ar fi natura în timpul primaverii,
totusi sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai împodobit si mai
bogat în florile virtutilor – într-însul se gaseste si floarea cea alba a
nevinovatiei si curatiei inimii si floarea cea roza a binefacerii si dragostei
catre aproapele si floarea cea albastra a contemplatiei si întelepciunii
duhovnicesti si floarea cea galbena a înfrânarii si ostenelii.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 44
SFÂNTA
MACRINA
A fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare, a
lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie al Nisei.
Din tinereţe şi-a închinat viaţa slujirii lui
Dumnezeu, căci, murind logodnicul ei, şi-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa,
Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici.
Împreună cu fratele ei, Sfântul Vasile, au întemeiat
două mănăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, cea de
călugări fiind povăţuită de Sfântul Vasile, iar cealaltă de egumena Macrina.
Murind mama sa, şi-a împărţit toată averea săracilor,
trăind în nevoinţe şi rugăciune.
Cercetând pe sora sa în boala ei cea de pe urmă,
Sfântul Grigorie al Nisei a găsit-o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o
scândură.
Pentru că sărăcia în mănăstirea fecioarelor era foarte
mare, încât de-abia s-a găsit un văl vechi cu care să fie acoperit trupul ei pe
când era dus spre îngropare, Sfântul Grigorie a acoperit-o pe sora sa cu mantia
lui de episcop.
În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut multe minuni, dând
tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor.
Şi a murit fericită în anul 380, fiind îngropată în
Biserica „Celor 40 de Mucenici”, alături de mama sa.
Rugăciunea
Sfintei Macrina la ieșirea sufletului
„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica
morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei adevărate şi sfârşitul vieţii de acum.
Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu
somnul morţii şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea mai de pe urmă.
Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe
care cu mâinile Tale l-ai închipuit şi iarăşi îl iei din pământ, pe acel care
l-ai dat lui, şi în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor şi
grozav.
Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi din păcat,
făcându-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat.
Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin
neascultare, a înghiţit pe om.
Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere şi, zdrobind
porţile iadului, ai surpat stăpânirea morţii, adică pe diavol.
Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul
cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmaşului şi spre apărarea vieţii
noastre.
Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele
maicii mele şi spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea.
Ţie mi-am dăruit trupul şi sufletul meu din tinereţe
şi până acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povăţuiască la
locul odihnei şi în sânurile sfinţilor părinţilor noştri.
Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie şi ai aşezat
în Rai pe vestitul tâlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine şi a căzut sub
îndurările Tale; pomeneşte-mă şi pe mine întru împărăţia Ta, că şi eu m-am
răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele şi
înfricoşându-mă de judecăţile Tale.
Să nu mă desparţi pe mine de aleşii Tăi în înfricoşata
prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmaşul diavol; nici să se
afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greşit prin neputinţa firii
mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul.
Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi şi
mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând
nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în
mâinile Tale curat şi fără de prihană, ca tămâia înaintea Ta”
ALFABETUL
NATURII
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Când copilul începe sa învete alfabetul, pentru el
literele luate separat se prezinta asemenea unor idoli. Literele au substanta,
sunt materiale. Silabisind, copilul îsi încordeaza întreaga atentie asupra
buchiilor si cugeta doar la ele. Astfel, urmarind litera dupa litera, citeste
un cuvânt, însa, daca îl întrebi ce a citit, nu stie despre ce este vorba. Si
chiar se mira, neîntelegând despre ceea ce este întrebat. Copilul nu pricepe
sensul cuvintelor citite. Conturul, marimea si culoarea literelor scrise –
adica aspectul exterior – este tot ceea ce cunoaste el, la un moment dat,
despre litere. Slovele pentru copil sunt materiale, exact la fel cum sunt
idolii pentru pagâni. Astfel, atât elevul din clasa întâi, cât si închinatorii
la idoli privesc la idolii lor cu teama si consideratie.
Multi dintre oamenii pe deplin maturi sunt asemenea
elevilor din clasa întâi, desi ei uneori, se cheama filosofi ori ucenici.
Muncind cu sudoarea fruntii lor, abia reusesc sa citeasca pe silabe cartea
naturii, însa sensul si însemnatatea literelor abecedarului naturii nu le
înteleg nicidecum. Omul învatat citeste literele chiar negândind la ele, si
într-o clipa întelege sensul cuvântului. Învatatorul este dator sa aplice
constrângeri serioase ca sa-l învete pe ucenic sa citeasca nu pe silabe, ci
„dupa sens”. Cele valabile în cazul citirii cartilor sunt valabile si în ceea
ce priveste citirea „cartii naturii”. Plecându-ne înaintea naturii, e totuna cu
a ne pleca înaintea literelor. Idolatrizarea naturii, aceasta este lucrarea
copiilor maturi. Întrebati-i ce însemnatate au lucrurile si evenimentele, si ei
se vor uita la voi cu aceeasi mirare pe care o are elevul de clasa întâi, pe
care îl întrebati despre sensul cuvântului ce tocmai l-a citit.
Prin urmare se poate spune: oamenii care nu cunosc
alfabetul se închina unui idol, iar cei învatati se închina duhului. Pentru
primii, fenomenele naturale sunt materiale si realitatea lor este exprimata
exterior, dupa marime, culoare, denumire si diferite alte raportari. Pentru cea
de-a doua categorie, obiectele si fenomenele naturale sunt simboluri, semne
conventionale creionând lumea spirituala; iar realitatea spirituala este sens,
viata si justificare fiintiala a acestor simboluri. Un astfel de om citeste
cartea naturii nu silabisind, precum începe sa învete elevul din clasa întâi,
ci dupa sens, patrunzând întelesul, semnificatia.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 11-14
ARTA
ADEVARATA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Mai
devreme sau mai târziu, în domeniul artei, oamenii vor parasi fotoliul cald din
fata televizorului, a radioului si vor intra în salile de spectacol, dorind sa
vada nu umbre, ci miscare vie, cântec adevarat, lacrimi si traire întreaga. Cu
falsurile repede se satura omul. Un colt de natura, un crâmpei de cer, un amurg
sau niste zori vor înalta, vor face sa tresara veac de veac inima omeneasca.
Zeitatile antice au adus inima spre o însetare tot mai mare de lumina care
n-are umbra. Zeitatile moderne ce au dus pe om spre un colaps interior, au
redresat privirea lumii spre Izvorul vietii. Motiv ce ma face sa cred ca
viitorul poeziei este triumfal.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 187.
KITSCH-UL
INIMII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Inima care se consuma din cauza obiectelor de folosinta zilnica, mai cu
seama atunci când le strângem peste masura, paraseste pe Domnul, Izvorul vietii
si al linistii, si de aceea se lipseste de viata, de liniste, de lumina si de
putere. Când începe sa se caiasca, lasând deoparte preocuparea desarta fata de
lucrurile pieritoare si se întoarce din nou spre nepieritorul Dumnezeu, atunci
începe sa susure în ea din nou izvorul de apa vie, vin si se înstapânesc iarasi
în ea linistea si calmul, lumina, puterea, îndraznirea fata de Dumnezeu si de
oameni. Trebuie sa traim cu întelepciune!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 137
INTRISTAREA
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Cine a
biruit patimile, a biruit si întristarea, pe când cel biruit de patimi nu va
scapa de obezile întristarii. Bolnavul se cunoaste dupa culoarea fetei: cel
cuprins de patima se da în vileag prin întristare. Cine iubeste lumea nu are
cum sa nu se întristeze, pe când cel ce a dispretuit lumea este vesel
întotdeauna.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 43-44
RĂSPUNSUL
PATRIARHIEI ROMÂNE PENTRU INSTITUTUL ELIE WIESEL ȘI NEDUMERIRILE ACESTUIA
Cine este Institutul Elie Wiesel ca să judece
hotărârile Patriarhiei Române și în fapt, ale Bisericii Ortodoxe? Este cumva
Dumnezeu pe pământ? Noi nu cunoaștem decât un singur Dumnezeu pe pământ, pe
Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, care a fost răstignit pe cruce de către
poporul evreu. Creștinii sunt cei care au fost răstigniți, creștinii nu au
răstignit pe nimeni. Creștinii și-au asumat jertfa pentru Dumnezeu. Creștinii
nu și-au revendicat niciodată un holocaust, cu toate că sunt zeci de milioane
de martiri creștini de-a lungul timpului. Și mai mult decât atât, creștinii nu
s-au răzbunat niciodată pe cei ce le-au omorât propriul Dumnezeu pe cruce,
Dumnezeu care a înviat a treia zi și a restabilit Iubirea și răscumpărarea
omului.
Creștinismul este religia Iubirii, iar sfinții
închisorilor au fost apostoli ai Iubirii în temnițele comuniste și nu au
schingiuit pe nimeni. Dimpotrivă, și-au dat viața chiar și pentru ceilalți
frați de suferință, dintre care unii evrei. Cel mai cunoscut caz este cel al
lui Valeriu Gafencu care și-a cedat medicația (streptomicina) evreului Richard
Wurmbrand.
Ne bucură comunicatul Patriarhiei Române care răspunde
nedumeririlor Institutului Ellie Wiessel într-un mod obiectiv și în duhul
iubirii lui Hristos. Redăm aici răspunsul Patriarhiei Române, care nu se dezice
de sfinții lui Dumnezeu, proslăviți prin moaște întregi și darul facerii de
minuni.
O analiză excelentă a problemei o puteți găsi și pe
site-ul chilieathonita. Ne bucurăm că Părinții români din Sf. Munte Athos sunt
alături de noi, în lupta pentru promovarea sfinților români și valorilor
creștine.
Răspunsul
Patriarhiei Române
Având în vedere comunicatul Institutului Național
pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, referitor la
canonizările Părinților Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae,
Biroul de Presă al Patriarhiei Române face următoarele precizări:
a) În lumina principiilor libertății religioase și
autonomiei bisericești cuprinse atât în legislația internațională (Declarația
Universală a Drepturilor Omului, art. 18), cât și în cea națională (Constituţia
României, art. 29; Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul
general al cultelor), Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de cult
recunoscut, are dreptul de a analiza și a se pronunța, potrivit propriilor
criterii religioase, în ceea ce privește canonizarea unor persoane din Patriarhia
Română.
În cadrul procesului de canonizare, Biserica Ortodoxă
Română desfășoară o activitate de cercetare minuțioasă a vieții persoanelor
propuse prin raportare la modul în care acestea și-au schimbat viața. Procesul
de canonizare constă exclusiv în recunoașterea sfințeniei pe baza dovezilor
consistente și mărturiilor credibile. Astfel, în cazul trecerii fiecărei
persoane în rândul sfinților (canonizare) s-a ținut cont de mai multe criterii
canonice, istorice și pastoral-misionare din care reținem următoarele:Viața sa
curată și sfântă;
1.
Mărturisirea dreptei credințe până la sfârșitul vieții;
2. Aspru
nevoitor, împodobit cu multe virtuți;
3. Dragostea
și spiritul de jertfă manifestat față de cei aflați în nevoie;
4.
Mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste;
5. A dobândit
de la Dumnezeu darul facerii de minuni;
6. S-a bucurat
de o cinstire constantă din partea credincioșilor.
b) Menționăm, de asemenea, că unii sfinți care sunt
cinstiți în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieții, atitudini
și gesturi greu de înțeles sau contrare chiar învățăturii creștine, însă
Biserica ia în considerare schimbarea vieții păcătosului și, mai ales, modul în
care și-au încheiat viața, fără însă ca, prin această atitudine, să fie
încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au
avut în timpul vieții.
Așa cum observăm din exemplele Sfântului Apostol
Pavel, al Sfintei Maria Egipteanca sau chiar din cel al Sfântului Proroc și
Împărat David, chiar și sfinții au avut unele căderi, de aceea trebuie să
privim în special la cum și-au încheiat viața – adică la o înaltă măsură a
desăvârșirii –, nu doar la greșelile sau păcatele săvârșite pe parcursul
existenței lor pământești. De altfel, aceasta este și mărturia Sfintei
Scripturi: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și
urmați-le credința” (Evrei 13, 7).
Precizăm pe această cale și faptul că Biserica
Ortodoxă Română se delimitează public de orice afiliere ideologică sau politică
partinică, invitând totodată la dialog orice persoană interesată de studierea
vieților persoanelor canonizate.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Sfântul
Proroc Ilie
Copilăria
binecuvântată a Sfântului Ilie
Sfântul Proroc Ilie – văzătorul de Dumnezeu, făcătorul
de minuni şi zilotul dumnezeieştii credinţe – s-a născut din seminţia
preoţească a lui Aaron în pămîntul Arabiei, în cetatea Tesvi, pentru care
pricină s-a şi numit Tesviteanul.
Când s-a născut pruncul Ilie, tatăl lui, Sovac, a
văzut îngerii lui Dumnezeu cum şed în jurul copilului şi îl înfăşoară cu foc,
şi îl hrănesc cu pară de foc.
Aceasta a preînchipuit caracterul de foc al Sfântului
Ilie şi puterea lui de Dumnezeu dăruită.
El şi-a petrecut anii tinereţii în cugetări
dumnezeieşti şi în rugăciune, retrăgându-se adesea în pustie şi rugându-se
singur în linişte şi tăcere, înaintea Domnului.
Lupta
cu regele păgân
În acea vreme regatul lui Israel era împărţit în două
părţi disproporţionate: regatul lui Iuda consta numai din două seminţii, ale
lui Iuda şi Veniamin, cu capitala la Ierusalim; iar regatul lui Israel consta
din celelalte zece seminţii, având capitala la Samaria.
Regatul lui Iuda era guvernat de descendenţii marelui
rege Solomon, fiul lui David, pe când regatul lui Israel a ajuns mai târziu să
fie guvernat de o slugă a lui Solomon, pe nume Ieroboam.
Cea mai mare luptă a vieţii Sfântului Proroc Ilie a
fost cu regele israelit Ahav, şi cu a lui nelegiuită nevastă Isabela, căci din
cauza ei Ahav se închina idolilor, întorcând astfel şi poporul de la slujirea
Adevăratului Dumnezeu Celui Unul, şi făcîndu-l să se închine la lucruri.
În afară de aceasta Izabela, care era siriană, l-a mai
determinat pe bărbatul ei să ridice şi un templu idolului lui Baal, căruia i-a
dat o mulţime de preoţi slujitori.
Osteneala întru întoarcerea poporului necredincios
Atunci a început să lucreze Sfântul Proroc Ilie mari
minuni, întru vădirea adevărului, adică a marii puteri şi stăpânii a lui
Dumnezeu.
El a închis cerurile, astfel încât nu a mai plouat
timp de trei ani şi jumătate.
El a chemat foc din cer, care a ars jertfa adusă de
Ilie lui Dumnezeu, jertfa pe care el turnase apă de trei ori, ca să facă vădită
minunea, care foc peste jertfele aduse lui Baal de către popii idoleşti nu s-a
coborât, chiar uscate fiind acelea.
El a adus ploaie pe pământ, curmând seceta doar cu
rugăciunea; el a înmulţit minunat făina şi uleiul din urciorul văduvei din
Sarepta Sidonului şi i l-a înviat pe fiul ei.
El i-a prorocit lui Ahav că sângele lui îl vor linge
câinii, iar Izabelei că tot câinii o vor mânca, precum au şi fost toate,
întocmai.
El a lucrat multe alte minuni, şi a făcut şi multe
alte prorocii.
El a grăit cu Dumnezeu, şi a auzit glasul Lui în
adierea de vânt lin din Muntele Horeb, care a fost după vijelia năprasnică şi
după cutremur, şi după foc.
Mai înainte de plecarea lui la Domnul, Sfântul Proroc
Ilie a uns proroc în locul lui pe Elisei, cerându-i-se aşa de către Domnul;
atunci el a despărţit Iordanul cu cojocul lui.
La urmă, el a fost răpit la ceruri într-un car de foc
tras de cai de foc.
El s-a arătat pe Muntele Tabor, împreună cu Moise,
stând de o parte şi de alta a Domnului lisus Hristos, şi grăind cu El, la
Schimbarea la Faţă a Lui.
Iar la sfârşitul lumii, Ilie va veni din nou, spre a
pune capăt puterii lui Antihrist (Apocalipsa 11).
(„Proloagele de la Ohrida”, de Sfântul
Nicolae Velimirovici
NEINCHIPUIT
DE FRUMOSI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt
În veacul ce va sa fie, fericirea noastra va odrasli
din uimirea de a-i vedea dintr-o data pe Sfinti, pe îngerii Domnului,
neînchipuit de frumosi, strânsi în miriade de cete, alcatuite perfect, în
ordinea ierarhiilor ceresti; din uimirea de a vedea sfintii, pe oamenii lui
Dumnezeu buni si simpli, din toate veacurile, prooroci, apostoli si pe toti
ceilalti, dar mai cu seama din uimirea de a sta în fata lui Dumnezeu,
contemplându-L în lumina cea neapropiata, mirati fiind si de propria noastra
iluminare launtrica, simtind fericirea absoluta, neîntunecata de nici un pacat,
de nici o spaima, grija sau întristare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 425.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu