Scrisoare
pastorală
Foaie periodică,
gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXIV(2024), nr.
520(16 –30 Iunie)
Dragi enoriași!
Rugă pentru Țară. Redăm
mai jos o rugăciune pentru Țară și pentru Neamul Românesc, pe care am
alcătuit-o din dragoste pentru cei prezenți, trecuți și viitori, pentru tot
ce-i românesc:
,,Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al
veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas
târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de
ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă
rog pentru mine, - sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din
neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are
nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.
Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă.
Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat
o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și
bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și
aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu
se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi
hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi,
fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie
ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor,
gata-gata să ne strivească.
Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge
și de multe ori am reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am
încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai
Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea
noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat,
deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și
l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut
pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a
gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.
Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că
doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin
istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși
care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas.
Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie. Noi, poporul acesta mic
și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine
întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă mai
departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit
de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.
Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile
materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne
vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile
viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare
înmormântare rămâne și câte o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie
de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă
Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească
țara mai mult decât banii străinilor. Fă-i Tu să aibă mai multă încredere
în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt
români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe
fețele românilor Tăi.
Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri.
Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat
bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc
este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi.
Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care Ți le-am zidit în
fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de
ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt
popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt.
Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.
Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a
alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de
conducători înțelepți, buni patrioți și buni creștini, oameni care să se
dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne,
conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile
amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite
să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea
de viață și de patrie, dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în
oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească
și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și
nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie
pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.
Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici
înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi
dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea
și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul veacurilor, amin”.
*
Mânăstirile şi robia. Într-una
din emisiunile interactive, pe care le-am avut cu ani în urmă la Televiziunea
,,Datina” din Tr. Severin, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă
robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia
mai multe secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era
desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a
susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai,
mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele
de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii
dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de
conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învăţătura creştină
nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii
sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a
adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împăraţi, fără
deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii
nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi
aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul
mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate,
fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în
cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut
proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate(confiscate) de
Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi
donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din
Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri
de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din
Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea
la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi
boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem
de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de
către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc
erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara
Românească) sau răzeşii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele
noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren
din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în
dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei
locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe
moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte
localităţi, căutând condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se
putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o
casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate.
În satul Bârda se poate observa şi azi asemenea
categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi
Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau
mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi
pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În
mahalalele de moşneni numele de familie venea de la un strămoş
unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale
aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de
familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din
diferite locuri şi s-au aşezat acolo.
Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o
categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alţii decât
ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute
norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile
cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la
mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau
nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau
contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să
presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv
mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil,
ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria,
prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau
adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti,
boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul
de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi,
care însoţeau moşia.
Au existat proprietari care au dat libertate
robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare europene.
Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe
moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit
ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână
s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile
Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!”
Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza
materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial
sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848.
Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care
erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce
rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare
traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai
noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene,
sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme.
Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi trec la treabă. Altă
Mărie, aceeaşi pălărie!
*
Taicaluțu. Despre
multe am scris, dar despre Taicaluțu niciodată. E prea mare amintirea lui spre
a cuprinde-o în câteva rânduri. El îmi era bunic. Îi privesc acum două
fotografii făcute la un interval de un an. De nerecunoscut. Una e înainte
și alta după temnița de la Pitești!
Era om gospodar. Îi plăcea să muncească și să aibă.
Făcuse război, știa multe. Asculta până târziu în noapte posturi de radio
străine și ținea minte cele mai mici amănunte din politica lumii. Aștepta cu o
nerăbdare copilărească o schimbare, o mare schimbare și speranța aceasta l-a
însoțit și în mormânt. Aștepta un semn ca de răscoală și ar fi fost cel dintâi,
care ar fi pus mâna pe ce s-ar fi nimerit și ar fi plecat la luptă.
Era o plăcere să stai de vorbă cu el. O cană de vin i
se găsea întotdeauna la îndemână și o vorbă despre trecut, prezent și viitor
nu-i lipsea niciodată. Era dulgher, dogar, zidar, orice voiai, iar munca și-o
făcea cu tragere de inimă. Își făcuse casa cu mâinile lui și apoi multe în sat
și în împrejurimi. Era un țăran deștept, care-și depășise demult condiția lui
prin gândire și felul de a înțelege lumea și viața. Era un fel de
Moromete.
O singură zi din viața lui i-a fost fatală. Nu știu
dacă a fost vorba de lipsă de orizont politic sau pur și simplu simțul
dreptății; nu știu nici azi dacă a fost lipsă de prudență din partea lui. Știu
doar că șacalii au sărit asupra lui.
Era prin anul 1961. Avea un loc semănat cu grâu pe la
Lipca. Mărimurile comunale au găsit potrivit să comaseze acel teren al lui și
să-l includă în perimetrul întovărășirii. Când a venit seceratul, Taicaluțu s-a
dus să-și secere grâul. L-a legat în snopi. S-a dus apoi cu feciorii și
ginerele să-și ia grâul și să-l ducă la arie. Primarul Rolea, împreună cu alți
căței ai primăriei de atunci, i-au ieșit în cale și l-au somat să predea grâul.
Bunicul a pus mâna pe furcă și s-a apărat. N-a îndrăznit unul să se apropie.
Acolo i s-ar fi știut anii!
Până seara, bunicul a fost arestat, a doua zi judecat
și condamnat la trei ani de muncă grea. Fusese instigator. A făcut un an și
atunci abia a primit o sentință, prin care era anunțat că i-a fost rejudecat
dosarul și a fost găsit nevinovat! Când s-a întors, era de nerecunoscut!
Îmbătrânise, se gârbovise. Nu mai râdea, era trist și clocotea.
Între timp, bunica, muica Lena, se trecuse la C. A.
P., fiindcă-i promiseseră că-l vor scoate pe dânsul din pușcărie. Îi
confiscaseră însă butoaiele cu vin și multe alte lucruri din casă. Bunicul
vorbea puțin și rămânea mereu cu ochii duși în zare, frământând gânduri
numai de el știute. Îl umiliseră până-n străfunduri și-i schilodiseră sufletul.
A mai trăit câțiva ani, dar bucurii adevărate n-a mai avut.
Viața lui a fost o lacrimă, întruchiparea unei
speranțe prăbușite fără vreme.
Dumnezeu să-ți facă dreptatea, după care ai alergat
toată viața, Taicaluțule!
*
Ultimul
otcoş. În părţile muntelui, cositul are un adevărat ritual
respectat cu sfinţenie de localnici. În fiecare sat este una sau două
echipe de cosaşi, care îşi au rânduielile(cutumele) lor stabilite de sute
de ani. Cosaşii sunt organizaţi în cete conduse de câte un primaş
sau şef de echipă. Acesta este ales de ceată după nişte probe foarte dure de
concurenţă. El trebuie să fie cel mai bun dintre toţi. El urmează apoi să
tocmească lucrările, să hotărască programul cetei în toată perioada campaniei
de cosit. El este cel care face ordine şi judecă neînţelegerile ivite între
membrii cetei şi tot el este cel care declară campania deschisă sau închisă,
cât şi dizolvarea cetei. Primaşul se bucură de o cinste deosebită din partea
membrilor cetei şi chiar din partea întregului sat, având oricând un cuvânt
greu de spus în viaţa satului. Toţi membrii cetei au datoria să-l asculte pe
primaş pe toată perioada campaniei de cosit.
În
Balta era primaş al celei mai bune şi numeroase cete de cosaşi Nicolae
Zoican. Deţinuse această cinste de mulţi ani. De fapt, era socotit
cel mai bun cositor din sat. Cosea bine, frumos, avea rezistenţă şi putere. La
aceste calităţi se adăugau vorba înţeleaptă, prietenoasă şi caldă, cinstea,
demnitatea şi omenia. Toate acestea îl impuseseră drept primaşul de
necontestat al cosaşilor din sat. Ceata lui era cea mai numeroasă din zonă. În
perioadele de vârf avea şi 40 de cosaşi, toţi unul şi unul, aleşi pe sprânceană
de Nicolae Zoican. De fapt, nici nu intra oricine în ceata lui. Beţivanii,
afemeiaţii, leneşii, oamenii fără cuvânt nu aveau ce căuta în echipa lui.
Coseau zeci de hectare de fân în hotarul satului Balta, după care plecau prin
comunele din jur sau treceau muntele în Banat şi acolo zăboveau până către
toamnă. Făceau bani buni în timpul verii, aşa încât cosaşii din ceata lui
Zoican deveniseră oameni cu vază în sat, invidiaţi de mulţi. Era o frumuseţe
să-i vezi în lan. Toţi băteau coasele în acelaşi timp. Toţi le dădeau cute în
acelaşi timp. Toţi porneau în acelaşi ritm în urma lui Nicolae Zoican şi
coasele şuierau într-un fel de cântec al lor. Fiecare coasă avea nume. Pe a lui
Nicolae Zoican o chema Vipera. Cosaşii din echipă erau solidari unii cu
alţii. Erau toţi ca unul. Fraţi să fi fost şi tot nu se legau aşa unii cu
alţii. Era o prietenie puternică, adâncă, o prietenie care se lega pentru toată
viaţa.
Toate
erau bune şi frumoase, numai că într-un an s-a întâmplat ceva cu Nicolae
Zoican. Ceva nu era în ordine. O slăbeală neobişnuită îi stăpânea trupul.
Obosea repede după te miri ce treabă uşoară. Tot mai des simţea nevoia să se
aşeze pe pat, să doarmă oleacă. Dacă a văzut ce-a văzut, s-a dus la doctor.
După ce i-au făcut analizele, medicii au tras concluzia că are leucemie(cancer
de sânge). O linişte de mormânt s-a răspândit peste familie, peste sat,
la aflarea veştii. Nu a fost localnic sau cunoscut al lui Nicolae Zoican,
care să se bucure. Devenise încă din prima zi de la aflarea
diagnosticului subiectul umărul unu în discuţiile tuturor. Şi de fiecare dată
când venea vorba despre el, ochii tuturor lăcrimau, iar unii plângeau de-a
binelea, ca după unul din propria familie. Simţea fiecare că parcă ceva i se
frângea din suflet.
Nicolae
Zoican a primit în tăcere şi cu demnitate vestea. S-a întors acasă cu o traistă
de medicamente, ca să facă pe voie medicilor şi soţiei, dar el era convins că
toate sunt de la Dumnezeu, cu voia şi cu ştirea Lui. Era convins că
zilele lui sunt numărate şi că nu-l poate înşela el pe Dumnezeu cu leacuri şi
cu fleacuri. Sătenii, dar mai ales cosaşii lui, au început să se rânduiască pe
la el, aşa, ca din întâmplare. El înţelegea că vin să-şi ia rămas bun, dar se
prefăcea că nu pricepe. Vorbeau câte toate, numai despre boală nu. La sfârşit
îl săruta fiecare şi-şi ştergea lacrimile pe furiş.
Când
a venit vremea cositului, Nicolae Zoican era aproape învins de boală. Şedea mai
mult la pat. Totuşi, ortacii au venit la el, ca în fiecare an, ca să hotărască
ce au de făcut. Nicolae Zoican s-a ridicat de pe pat, i-a privit în tăcere,
le-a zâmbit. S-a ridicat greoi, s-a dus la un dulăpior din apropiere şi a scos
o sticlă de rachiu. ,,- Pentru începutul cositului de anul acesta am păstrat-o,
băieţi!”
A
gustat el, a dat apoi sticla celorlalţi şi fiecare a gustat ca la împărtăşanie.
Au hotărât ce au de făcut şi de unde încep cositul. Nu le-a venit a-şi crede
ochilor, când Nicolae Zoican şi-a luat coasa de la polată. Era bătută şi gata
de lucru.
,,-Haideţi,
băieţi, să începem azi, că e vremea bună! Nu se ştie mâine ce o fi!” a zis el
şi au plecat toţi ca la poruncă după el. S-au dus până în Lunca Bălţii, apoi au
luat-o coasta dealului. Nicolae Zoican s-a oprit la un moment dat şi le-a zis:
,,-Ajutaţi-mă să urc!”
I-au
luat coasa, doi au făcut mâinile scaun şi l-au luat pe Nicolae pe sus. Când au
ajuns în vârful dealului, au dat cute la coase, s-au închinat şi s-au pregătit
de începere. Nicolae Zoican i-a zis unuia dintre cosaşi: ,,-Tu, Ioane, rămâi
aici şi cântă-mi doina mea din fluier!”
Ion
a scos fluierul şi a început să cânte o doină, care parcă venea din altă lume.
Au început. Nicolae Zoican era înaintea tuturor. Vipera alerga ca fulgerul prin
iarbă şi tăia parcă mai bine decât oricând. Au mers 20-30 metri cu otcoşul
într-o tăcere neobişnuită. Doar cântecul plutea în văzduh şi se împletea cu
mirosul proaspăt de fân cosit. Pe faţa lui Nicolae curgeau pâraie de sudoare,
oasele feţei şi ale trupului păreau că străpung pielea. El însuşi ajunsese o
mână de om, dar continua să cosească. Era efortul suprem pe care-l mai făcea pe
lumea aceasta, era cântecul lui de lebădă. La un moment dat s-a oprit. Coasele
tuturor au îngheţat ca la comandă. Nicolae Zoican s-a lăsat uşor,
sprijinindu-se de coada coasei. Privirea îi era împăienjenită, dar faţa îi
zâmbea. Cu un glas abia şoptit le-a spus:
,,-
Băieţi, de azi înainte nu voi mai fi cu voi! Alegeţi-vă primaşul!
Faceţi ce ştiţi şi ce credeţi că e mai bine. De acum să nu mai
contaţi pe mine! Să mă iertaţi dacă v-am supărat vreodată! Rămâneţi cu bine şi
să vă mai aduceţi aminte şi de mine din când în când!”
Au
încercat să-l încurajeze, dar degeaba. El ştia ce ştia. Şi-a pierdut
cunoştinţa. L-au dus pe pat de crengi verzi acasă, ca pe un erou de altădată.
Noaptea a murit. A fost plâns de familie, de ortaci şi de toţi consătenii. Au
trecut mulţi ani de atunci, dar pe el nu l-au uitat şi fiecare poate să-ţi
povestească o întâmplare cu el sau o vorbă de-a lui.
*
Cuvinte
duhovnicești. Marele scriitor şi eseist, regretatul Octavian
Paler, spunea, printre altele, câteva adevăruri superbe referitoare la
viaţă şi la relaţiile dintre oameni, care vă vor fi de folos:
„Am
învăţat unele lucruri în viaţă, pe care vi le împărtăşesc şi vouă: am
învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii
o persoană iubită. Restul ... depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar
păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi
încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu
contează CE ai în viaţă, ci pe CINE ai. Am învăţat că te
descurci şi ţi-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine
să ştii ceva. Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai
bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci. Am învăţat că nu contează ce li se
întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că trebuie
să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară
când îi vezi!”
*
Când
mor părinții, nu le vinde casa. Am găsit pe internet o
poezie emoționantă cu acest titlu, semnată de Doamna Beatrice Silvia
Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!
,,Când mor părinții,
nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul
lor cel sfânt,
Din când în când, mai
pune-acolo masa,
Păstrează-le bucata de
pământ!
Când mor părinții, nu
te duce-n pripă,
Să calculezi cât iei pe
truda lor,
Ci construiește încă o
aripă
Și ai să vezi că nu
le-a fost ușor!
Păstrează demn tot ce a
fost frumos:
Masa, la care ai stat,
cu trei picioare,
Lampa ce arde încă,
lin, duios,
Covorul, patul, cele
trei ulcioare,
Așterne iute, scoarțele
din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!
Hai, scoate apa toată
din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădatʼ!
Mai dă cu var, copile,
pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!
Nu aștepta rugina
să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!
De ce nu vii? Ai tăi
mereu așteaptă…!
Ofteaz-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!
De fapt, Părinții nici
nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!
Tu ia aminte: casa
părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!”
*
Publicații.
În această perioadă am reușit să mai publicăm câteva materiale, astfel:
,,Scrisoare pastorală” – 519, în ,,Observatorul”,
Totonto(Canada), 30 iun. 2024, ediție și on-line(http:/
/www.observatorul.com); în
,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 iul. 2024, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);
,,Deschiderea cărții”. Nu, nu există așa-ceva..! în ,,Națiunea”,
București, 2024, 7 iul., ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro);
*
Ajutoare și donații. În
această perioadă am primit câteva ajutoare și donații astfel: Un enoriaș care
nu vrea să i se știe numele a donat pentru cele 100 cearșafuri ce le vom
duce la Azilul de la Gura Văii: 3.100 lei; Doamna Farm. Ghinea Ileana
din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț: 2.000 lei; Domnișoara
Bordeiașu Rodica-Ecaterina din București: 1.000 lei(costul mâncării
ce o vom dona la Azilul de la Gura Văii); Doamna Elisabeta Leferenz din
Nȕrnberg (Germania): câte 250 lei; Doamna Rolea Violeta din București,
fiică a satului Bârda: 50 lei;
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
În cursul lunii iunie am donat pâine credincioșilor
participanți la slujbă astfel: 2 Iun.(Bârda): 125 pâini; 9 Iun.(Malovăț):
148 pâini; 13 Iun.(Bârda): 87 pâini; 16 Iun.(Bârda): 143
pâini; 23 Iun.(Malovăț): 189 pâini; 24 Iun.(Malovăț): 106 pâini;
29 Iun.(Bârda): 74 pâini; 30 Iun.(Bârda): 124 pâini. Așadar,
în luna Iunie am donat 996 pâini. Totodată, am vândut pâine
credincioșilor participanți la slujbe, la prețul de achiziție de 1,30
lei/buc. astfel: 2 Iun.(Bârda): 475 pâini; 9 Iun.(Malovăț): 152
pâini; 13 Iun.(Bârda): 213 pâini; 16 Iun.(Bârda): 557 pâini; 23
Iun. (Malovăț): 111 pâini; 24 Iun.(Malovăț): 44 pâini; 29 Iun.(Bârda):
151 pâini; 30 Iun.(Bârda): 601 pâini. Așadar, în luna
Iunie s-au vândut la prețul de achiziție 2.304 pâini.
*
În ziua de 11 Iunie vom merge la al doilea azil
de la Gura Văii și vom duce 50 cearșafuri de pat, 50 cearșafuri de plapumă,
50 porții de mâncare, sucuri, îmbrăcăminte și încălțăminte veche. Am făcut
comandă la Magazinul ,,Dedeman” pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i
se știe numele suportă costul cearșafurilor. Doamna Bordeiașu Eugenia din
București suportă costul mesei, cu condiția să facem parastas pentru soțul său.
De acord! Dacă între enoriașii parohiei noastre mai sunt unii care mai
au prin casă haine vechi, lenjerie veche, papuci de casă vechi, sunt rugați să
le aducă la biserică. Le vom duce și pe acestea la acel azil.
*
Excursii-pelerinaje. În
data de 2 iulie vom efectua excursia amânată. Vom merge pe următorul
traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Hațeg -
Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia - Mănăstirea Oașa - Mănăstirea
Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda - Tr. Severin. S-ar putea să
mai introducem în program unele mănăstiri, în funcție de timpul disponibil,
traseul fiind foarte mare și munții… au pretențiile lor de munți! Costul este
de 100 lei/persoană.
*
Zâmbete.☺ Ghinion: Ești
ghinionist, atunci când vântul ridică fusta unei femei, iar ție îți bagă praf
în ochi; ☺ Vreți să vă schimbați radical viața? Nu mai plătiți abonamentul de
internet! ☺ ,,– Cum dai unei femei mai multă libertate de mișcare?” ,,– Mărești
bucătăria!” ☺Polițistul: ,,– De ce nu aveți permisul de conducere la dvs.?”
Șoferița: ,,– Nu am ieșit bine în poză!” ☺Nu vă îndrăgostiți de mine degeaba…!
În afară de simțul umorului, n-am nimic pe numele meu! ☺Ești singur și te-ai
plictisit? Nimeni nu te sună? Te învăț eu: împrumută bani de la cineva…☺Nu știu
de voi, dar mie îmi vine să plâng, când văd cum ăștia din parlament se ceartă
între ei, pentru ca eu să trăiesc mai bine…!
*
Program.
În cursul lunii August avem următorul program de
slujbe: 3 Aug.(Malovăț – Bârda); 4 Aug.(Malovăț); 6 Aug.(slujbă
la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 10 Aug.(Malovăț-Bârda); 11
Aug.(Bârda); 15 Aug.(slujbă la Malovăț; pomeniri la Bârda, la ora
7); 17 Aug.(Malovăț-Bârda); 18 Aug.(Malovăț); 24 Aug.(Malovăț
– Bârda); 25 Aug.(Bârda); 29 aug.(pomeniri dimineața la Bârda și
Malovăț; slujbă la Mănăstirea Schitul Topolnița); 31 Aug.(Malovăț –
Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul
poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe
adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu