Ion Coja - Decalogul junelui naționalist - Antiromânismul ca politică - Retro 2010

 

Decalogul junelui naționalist - Antiromânismul ca politică - Retro 2010

Prof. univ. dr. Ion Coja

24 Iulie 2024

 

Anti-românismul, adică adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-românismului trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa.

 

Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.

 

E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie lipseşte în momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România a fost instaurat un regim de guvernare anti-românească. Acest regim anti-românesc guvernează şi azi.

 

Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv al prestaţiei celor trei preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva. Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate.

 

A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti. Astfel de persoane, aduse în situaţia de a supravieţui social strict prin exersarea profesiei lor, nu pot fi considerate victime ale combaterii anti-românismului. Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Acţiunea social-politică pe care o avem în vedere se rezumă la epurări şi destituiri, şi se opreşte la poarta tribunalelor și a penitenciarelor. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.

 

Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic - e vorba de logica răului!, ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja acţiunea de demascare a anti-românismului. Scepticii care fac o profesiune de credinţă din a se îndoi de realitatea anti-românismului trebuie să înţeleagă că se expun astfel unui risc major, acela de a face, fără voia lor, jocul adversarilor, al inamicilor noştri.

 

În acest sens, relatez din experienţa mea momentul când am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. Aveam cunoştinţă şi chiar oarecare înţelegere, compasiune mai exact spus, pentru acest soi de mercenariat, care se rezumă totuşi la lumea ideilor, a teoriilor istorice. S-a întâmplat însă ca imediat după 1990 să intru în posesia unor informaţii şocante cu privire la nivelul infestării cu Sida a copiilor din România. Am aflat astfel că, la acea dată, jumătate dintre copiii din Europa afectaţi de teribilul virus erau copii din România. Ca senator în legislatura 1992-96 am avut posibilitatea să adâncesc acest subiect, inclusiv prin sesizarea S.R.I.-ului, dar şi prin discuţii cu specialişti, medici pediatri şi micro-biologi, care s-au sesizat singuri şi din proprie iniţiativă au cercetat cauzele care au dus la această situaţie.

 

Numărul mare de copii români bolnavi de Sida nu se putea explica prin deficienţele sistemului nostru sanitar, cu nimic mai rău decât cel din multe alte ţări europene, ca Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia, să zicem. Am aflat astfel, atât dintr-un raport al S.R.I. nedat publicităţii, cât şi din comunicatul de presă al unui institut de farmaco-biologie din Iaşi, că îmbolnăvirea cu Sida a copiilor din România se produsese pe cale artificială, premeditată, printr-o acţiune criminală a unor persoane din Ţară, manevrate şi comandate din străinătate. Am înţeles că nu era greu, pentru procuratură, să identifice măcar în parte persoanele implicate în această acţiune criminală. Dezinteresul organelor de stat, sesizate de mine în acest scop, m-a pus cel mai mult pe gânduri. Ba mai mult, institutul din Iaşi unde s-au desfăşurat cercetările amintite a avut de suferit din partea autorităţilor. Ulterior, dovezile desfăşurării în România a unor ample scenarii şi strategii anti-româneşti s-au înmulţit. La fel şi dovezile că guvernanţii noştri de după1990 erau şi sunt programaţi să nu reacţioneze faţă de aceste pericole, ci mai degrabă să le oculteze.

 

Discreditarea și compromiterea ideii naționale la români este o preocupare de căpătâi a strategiilor anti-românești. Sarcina aceasta a intrat pe lista de preocupări specifice a unor organizaţii non guvernamentale, de tipul G.D.S., care s-au bucurat de susţinerea autorităţilor, a guvernelor ce s-au succedat după 1990. Nu întâmplător lista O.N.G.-urilor care primesc subvenţii de la stat este secretă. Şi nu întâmplător printre aceste O.N.G.-uri nu se află Uniunea Vatra Românească… O mulţime de publicaţii au pus și ele umărul în acest sens. Pe faţă sau în mod disimulat, toate posturile TV şi Radio participă la discreditatea ideii naţionale.

 

Cel mai mare rău îl fac ideii naţionale acele organizaţii care se declară naţionaliste, patriotice, dar în fapt se folosesc de propaganda naţionalistă pentru a dobândi pentru lideri felurite câştiguri şi avantaje materiale sau politice, subordonându-şi cu cinism interesul public, naţional. Veleitari ai ideii naţionale, patri(h)oţii de după 1990 au ştiut să se strecoare la vârf în mai toate organizaţiile şi partidele politice cu program naţionalist, şi să profite din plin pentru a-şi făuri o frumoasă stare materială, eventual şi faima de luptător pentru cauza Neamului. Unii din liderii acestor organizaţii au fost infiltraţi din afară în cadrul unui program de diversiuni menite să discrediteze organizaţiile şi partidele naţionaliste. Mă refer astfel în mod special la Uniunea Vatra Românească, la Partidul Unităţii Naţionale a Românilor (P.U.N.R.) şi la Partidul România Mare (P.R.M.), despre care ştiu destul de multe. În ciuda unor reuşite, a unei contribuţii istorice a acestor organizaţii la salvgardarea unor interese româneşti majore în momente de grea cumpănă, situaţia în care se află azi reprezentarea politică a ideii naţionale este catastrofală. P.U.N.R. a fost desfiinţat de mai multe ori prin trădare la cel mai înalt nivel, al preşedintelui. Iar PRM a ieşit din Parlament prin greşelile repetate la acelaşi nivel, al preşedintelui. Din aceeaşi pricină, a greşelilor preşedintelui PRM, în ciuda prezenţei sale în Parlament în patru legislaturi, P.R.M. nu a reuşit niciodată să intre la guvernare. Astfel că politica interesului naţional nu a avut acces la guvernarea României. Dar trebuie spus că liderii PRM nu au refuzat anumite avantaje personale de pe urma prezenţei P.R.M. în Parlament. La fel cum şi lideri din P.U.N.R. nu s-au sfiit să profite, deseori în mod ruşinos, de pe urma prezenţei P.U.N.R. în Parlament sau la guvernare. Din păcate, imensa majoritate a membrilor P.R.M. şi P.U.N.R. nu au avut instrumentul politic, democratic, prin care să impună în partid politica interesului naţional, ideea pentru care cele două partide s-au înfiinţat şi, o bună perioadă de timp, au activat.

 

Cunoaştem bine loviturile dinafară pe care cele două partide naţionaliste le-au primit. Dar eşecul aproape total al ideii naţionale în politica românească cade în primul rând în vina celor două partide, a liderilor îndeosebi. Aceştia au ocupat pe eşichierul politic o anumită poziţie, la care avea dreptul electoratul naţionalist, şi practic au trădat aşteptările acestui electorat. Nu e întâmplător că printre cei 50% dintre românii care nu se prezintă la vot, majoritatea sunt naţionaliştii care nu se regăsesc în niciun program politic, în niciun partid!

 

Bilanţul politicii naţionaliste este atât de negativ, de jalnic, încât niciun lider P.U.N.R. sau PRM nu are dreptul să ne amintească şi partea bună a activităţii sale, reuşitele prestaţiei sale. Contează rezultatul final, tristul adevăr că pe scena politică românească lipseşte cu desăvârşire conştiinţa interesului naţional. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. În fond, această conştiinţă a interesului naţional nu produce niciun efect politic important încă din ziua de 22 decembrie 1989… Este ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat.

 

Esența proceselor social-economice din România de după 1990 o constituie așa zisa privatizare a economiei. În realitate nu s-a produs numai privatizarea econmiei, ci și distrugerea economiei. Toată lumea vorbește de jaful și hoția de după 1990. E adevărat că s-a furat enorm, ca niciodată în istoria noastră. Dar nu înstrăinarea și schimbarea de proprietar produce efectele cele mai dureroase, ci dispariția prin distrugere a rețelei de irigații, a mii de kilometri de cale ferată, a sute de fabrici și uzine, a mii de gospodării agricole colective etc.

 

Fac deosebire între hoțul care îmi intră în casă și îmi fură de pe perete un tablou de valoare, pentru a-l vinde altcuiva sau pentru a-l păstra, căci îi place! Pot spera, ca proprietar păgubit, că, mai devreme sau mai târziu voi recupera tabloul furat. Am de-a face în acest caz cu un hoț normal, aș zice chiar un hoț onorabil, stimabil, în comparație cu cel care îți intră în casă și îți taie tablourile de pe perete, le distruge, de nu mai ai ce alege din ele. Nu le ia cu el, ci pe nemernic îl interesează să te lase pe tine fără niciun tablou! El nu fură ca să câștige ceva, ci ca să te păgubească pe tine, cetățean român, pe tine, popor român! El nu este un hoț ordinar, ci îți este dușman de moarte! Te urăște! Probabil că, dacă nu s-ar teme de lege, te-ar ucide cu seninătate

 

Legea privatizării, care a dezlegat haitele de câini nesătui, este opera a două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Un fost ministru al privatizării, dl Mircea Coșea, a povestit la O.T.V. cum a adus Silviu Brucan proiectul legii 15 din 1991 și i l-a pus pe birou lui Petre Roman. Evident, nu Silviu Brucan a stat să redacteze acel text, ci alții au făcut această treabă, specialiști de marcă, care au știut cum să ne îmbrobodească, să creeze aparența unei privatizări, iar în fapt să dea o lege a distrugerii și a hoției. Este evident că avem de-a face cu anti-românismul unei întregi structuri oculte, avându-l ca exponent public pe Petre Roman! Noi dacă vrem acum să re-etatizăm, să naționalizăm tot ce am privatizat aiurea după 1990, constatăm că foarte puține obiective mai pot fi recuperate. Acolo unde au fost cândva uzine și fabrici, acum este câmp gol, hale dezafectate sau cartier de vile în construcție…

 

Prestația lui Petre Roman este exemplară pentru ideea de anti-românism. Cine ar avea timp să se documenteze ar putea face un studiu de caz elocvent în sensul celor de mai sus. Petre Roman, spre deosebire de alți demnitari, nu a fost interesat de jaf, ci de distrugere. A mers personal în diverse unități ale industriei de armament pentru a asista la casarea propriu zisă a unor agregate de mare performanță, unele unice în Europa de Est. Părea că Petre Roman trebuie să raporteze cuiva că a văzut cu ochii săi fărâmițarea acelor mașini! Personal, eu unul am sentimentul că Petre Roman a lucrat după un program de distrugere, cu o listă de obiective precise, pe care le-a urmărit punct cu punct. Așa am interpretat informația că în ultima zi a prezenței sale în fruntea Guvernului, când minerii îl căutau prin tot Bucureștiul să dea socoteală pentru actele guvernării sale dezastruoase, Petre Roman și-a găsit timp să se ocupe de destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce trebuia acesta destituit? Pentru că era cunoscut ca un veritabil patriot, un naționalist, care, dacă rămânea în post, nu ar fi permis prădarea arhivelor naționale, dorită și în parte efectuată de cei care, puțin mai apoi, au început să reclame așa zisul Holocaust din Transnistria, din România.

 

Bănuiala mea că Petre Roman a acționat în cadrul unui program anti-românesc, foarte probabil de alții gândit (ceea ce nu exclude și inițiativa personală…), mi-a fost întărită în mod decisiv de dezvăluirea de către istoricul Gheorghe Buzatu a faptului că la încheierea celui de al II-lea Război Mondial tatăl lui Petre Roman, cominternistul Valter Roman, a cărui limbă maternă era maghiara, a făcut parte din grupul de bezmetici și ticăloși care au încercat să-l convingă pe Stalin că singura soluție valabilă pentru problema Transilvaniei ar fi ca aceasta să devină stat de sine statător. Cu alte cuvinte, Valter Roman a gândit față de România în termeni mai dușmănoși chiar și decât autorii Diktatului de la Viena. După mintea și inima lui Valter Roman, România de după 1945 ar fi avut întinderea de dinainte de Primul Război Mondial! În perfectă concordanță cu ce se hotărîse la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, prin anii 1930, într-un cadru populat numai cu tovarăși alogeni.

 

Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în februarie 1990, a încercat să mă convingă de taică-su, ce mare patriot a fost. L-am crezut, a fost destul de convingător, mai ales că era căsătorit cu colega mea de catedră Mioara Roman, pentru a cărei bună credință aș fi pariat oricât, cu oricine!… Dacă într-adevăr, așa cum cred eu, Petre Roman, bine crescut și îndrumat de taică-su, cunoscut ca agent KGB, a dus o activitate anti-românescă conștient asumată, ca agent al anti-românismului KGB-ist sau de altă sorginte, sunt sigur că Mioara Roman nici azi nu știe nimic de această poveste urîtă, mizerabilă. Sunt însă prea multe coincidențe, prea multe circumstanțe incriminatorii, ca să credem că Petre Roman a acționat atât de contrar intereselor românești din incompetență sau iresponsabilitate. Nu se explică prin incompetență sau iresponsabilitate ascensiunea sa fulgerătoare din decembrie 1989! Ci numai prin apartenența la structurile anti-românești care au organizat lovitura de stat prin care au fost readuși la putere comuniștii cominterniști sau fiii acestora, aflați dintotdeauna sub ascultarea Moscovei bolșevice. Iar când spun Moscova bolșevică denumesc o entitate profund anti-românească, dar și anti-rusească.

 

Despre anti-românismul individului Petre Roman mai găsim o confirmare: Petre Roman a susținut, ca președinte al Senatului, oficializarea în România a cuvîntului rom (sau rrom). Acest cuvînt intră într-o paronimie supărătoare și inadmisibilă cu cuvintele român și roman, atât de importante pentru conștiința noastră identitară. Nu este Petre Roman atât de dobitoc (sic!) încât să nu-și fi dat seama că acest cuvînt trebuia evitat, dacă nu chiar interzis în lumea românească. Prin gestul său atât de potrivnic, la care nu a fost împins de nimeni, Petre Roman își dovedește adversitatea nu numai față de lumea românească, ci și o jenantă indiferență, poate chiar ranchiună, resentimente etc, față de numele pe care tatăl său și l-a luat ca să-și ascundă originea ne-românească. De la Neulander la Roman. Altminteri, insistența cu care mass media a folosit și susținut cuvîntul rom este o dovadă dintre cele mai spectaculoase privind existența unor scenarii și strategii anti-românești. Înlocuirea cuvîntului românesc țigan, vechi de sute de ani, prin cuvîntul inventat rom, este o dovadă jalnică de colaborare a ziarștilor și publiciștilor români la scenariile anti-românești. În mod normal mass media trebuia să reacționeze împotriva folosirii cuvîntului rom. Numai cu sprijinul unui astfel de scenariu se putea impune un cuvînt atât de nepotrivit pentru limba română. În limba lor țiganii își pot spune oricum, dar în limba română țigan este numele lor!

 

Cum numele pe care îl poartă Petre Roman nu îl reprezintă propriu-zis, nu-i aparține, nu ne mirăm că îi este indiferentă descalificarea numelui său, a numelui de roman și român prin confuzia cu rom. Altminteri, lansarea în circuitul internațional a etnonimului rom, se pare că o datorăm altui evreu, american, care a inventat pur și simplu acest cuvînt în urmă cu câteva decenii. Împotriva cui?

 

Firește, se pune întrebarea de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor. La fel se întreba și Nicolae Iorga, în 1940, stupefiat de crimele săvârșite de evrei împotriva românilor în Basarabia intrată din nou sub cizma moscovită: „De ce atâta ură?” De ce ne urăsc atât de tare unii evrei, unii maghiari, unii ruși etc? Atât de tare încât organizează servicii și structuri operative plătite cu bani grei pentru a provoca suferințe și pagube cât mai mari neamului românesc… Noi, românii, cel puțin după câte știu eu, nu avem asemenea servicii și preocupări! Ne vine chiar greu să credem că există serviciile pomenite mai sus, dar să mai organizăm și noi altele, simetrice, în replică?!

 

Anti-românismul este un subiect ocolit de politicieni și istorici. Din păcate, ignorându-l, anti-românismul nu încetează de a mai exista și de a-și produce efectele.

 

Ce-i de făcut?

 

Metodic privind lucrurile, ar fi de făcut pașii următori:

 

(a) Informarea opiniei publice cu privire la aceste activități anti-românești, dezvăluirea lor, în măsura în care sunt cunoscute și aparțin istoriei. Pentru activitățile anti-românești aflate în derulare, de la caz la caz, vom aprecia oportunitatea punerii lor în discuție publică. Trebuie făcută deosebirea între atitudine anti-românească și politică anti-românească. Atitudinea este personală, a individului care are anumite motive, legate de persoana și viața sa, pentru a-i antipatiza pe români. Politica este a unor structuri impersonale, a unui stat, eventual. Mai exact, a unui guvern!

 

(b) Identificarea cauzelor care determină această politică anti-românească. Este important să punem în discuție publică aceste cauze, pentru a aprecia în mod obiectiv cât de justificată este reacția „răzbunătoare”, vindicativă a ne-prietenilor noștri. Bunăoară, în cazul anti-românismului maghiar, o evaluare publică și lucidă a contenciosului ungaro-român din această perspectivă, a ceea ce avem să ne reproșăm unii altora, ar detensiona mult relațiile dintre noi și maghiari.

 

Cel mai ușor îmi este să înțeleg resorturile anti-românismului cominternist. Contrar a ceea ce se vehiculează pe toate posturile TV, în toată presa etc., unde se vorbește de penuria de disidenți din România comunistă, eșecul experimentului comunist de factură bolșevică, leninist-stalinistă, se datorează în mare măsură românilor. De la Ionel Brătianu, cel care a lichidat primul stat bolșevic născut prin export de revoluție, statul bolșevic ungar al lui Bela Kun, trecând prin legionari, care au creat cel mai puternic partid cu program anticomunist, și terminând cu Ceaușescu, cel care „a întinat idealurile” cominterniste, transformând internaționalismul proletar în comunism naționalist (sau național-comunism), românii au dat comunismului leninist cele mai grele lovituri. Nu cu program anti-cominternist, asumat doctrinar, conștient, ci doar prin simpla și suficienta afirmare a sinelui național, a ceea ce documentele de partid numeau cu emfază specific național.

 

Funciar, noi românii suntem un popor conservator, persiflăm naivitatea celor care speră ceva de la schimbarea domnilor, a stăpânilor. Bucuria nebunilor!, spune zicala românească. Nu ne ambalăm ușor și nu credem vânzătorilor de iluzii. Opoziția și rezistența la comunism, corect evaluată, se pare că la noi a fost cea mai autentică. Dar cine este dispus să ne recunoască acest merit?! Nici măcar noi înșine, prin politologii cu care ne-am pricopsit. Din multe puncte de vedere, noi am fost ciotul în care s-a împiedicat alaiul cominternist. Din păcate, cominternismul este în primul rând opera unor evrei, a unor structuri evreiești! Nu este opera poporului rus, sovietic! Astfel că anti-românismul cominternist este deseori resimțit și chiar practicat ca anti-românism evreiesc! Anti-românism provocat de rolul important jucat de români în falimentarea proiectului cominternist.

 

Ne poartă pică și sioniștii! Îi consider sioniști (avant la lettre?) și pe evreii care au clocit planul de a institui statul Israel pe meleagurile noastre, pe un teritoriu care îngloba o bună parte din ceea ce se cheamă și se știe a fi Pămîntul Românesc. A existat acest proiect dement, la care evreii au început să lucreze după 1829, și nu puține eforturi evreiești s-au depus în acest sens. În mare parte, acest proiect explică masivul exod evreiesc de pretutindeni spre Moldova și Basarabia, spre România. Acest proiect a stârnit și reacția românilor, probabil neașteptată, surprinzătoare pentru strategii sioniști, care apreciaseră încă de pe atunci că „mămăliga nu explodează”! S-au înșelat, și vina nu este a noastră că am reacționat, iar această reacție nu le-a convenit!

 

Reacția stârnită printre români de proiectul nesăbuit al liderilor evrei a fost extrem de benefică pentru consolidarea românismului, a identității noastre naționale. Într-un fel, ar trebui să le fim recunoscători extravaganților evrei care au conceput acest plan atât de nerealist! Din păcate însă, de pe urma lor mulți români au avut de suferit, iar bilanțul acestor suferințe nu ar strica să fie făcut vreodată public, măcar acum, când vechiul proiect pare a reveni în actualitate sub forma, și mai dementă, a doctrinei diasporiste, potrivit căreia evreii de origine europeană din Israel ar trebui să revină în țările de unde au plecat. Urmând ca în Israel să rămână numai evreii proveniți din țările Orientului Mijlociu

 

Numărul mare de evrei care s-au aciuat în România în perioada 1830-1940 are și această explicație: evreii au fost sfătuiți și sprijiniți de Cahal, de liderii lor, ca să se stabilească în România în vederea instituirii statului iudaic… Erau în România 2.000.000 (două milioane) pe la 1940, în vreme ce în Bulgaria erau numai 8.000 (opt mii)!… Revenirea evreilor în România nu poate fi o decizie unilaterală și nici una la nivel guvernamental! În principiu, nu există niciun motiv demn de a fi luat în seamă pentru revenirea evreilor plecați să-și afle patria în Israel. Ceea ce e de așteptat din partea evreilor este ca în mod oficial și solemn să ceară iertare pentru suferințele provocate românilor de-a lungul ultimilor 150 de ani!

 

(c) Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clasei politice.

 

Ion Coja, Buriaș, august 2010