Regina
Maria a României și Președintele american Wilson
Prof.
dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
28
Iulie 2024
După evenimentele din decembrie 1989, au fost marcați
130, 135 și 140 de ani de relații diplomatice româno-americane. Însă istoricii
și diplomații nu s-au dovedit nici de data aceasta la înălțimea timpurilor și
misiunii lor în a evidenția unele subtilități din evoluția acestor raporturi,
mai mult ca sigur din veșnica necunoaștere, să nu spun incultură care îi
caracterizează pe mulți din ei. Am scris de nenumărate ori despre ușurința cu
care se trece la noi peste contribuția adusă de militarul și diplomatul George
Pomuț la formarea Statelor Unite ale Americii și, ulterior, la dezvoltarea lor,
ca fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg[1].
În contextul respectiv am subliniat că polonezii, în
situaţii similare au relevat cu deosebită mândrie, chiar cu emfaza
caracteristică lor, despre contribuţia adusă de ei, respectiv de Tadeusz
Kościuszko şi Puławski la cucerirea independenței de către poporul american.
Demersul respectiv, pe care America îl apreciază până la cel mai înalt nivel,
ar trebui să ne mobilizeze, să constituie motiv de inspirație pentru
comunitățile de români americani și nu numai, în a copia manifestările și
gesturile Varșoviei. Asta în calitatea mea de polonist convins fiind că lecția
poloneză niciodată nu ne strică.
Mai nou, remarc că nici contribuția adusă personal de
către Regina Maria a României, împreună cu președintele Woodrow Wilson, în
aprilie 1919, la defrișarea relațiilor politice dintre S.U.A. și Regatul
României, nu este cunoscută suficient și mai ales relevată pe măsură. Nu știu
să se fi scris un rând despre episodul întâlnirii președintelului american și a
soției sale cu Suverana României, în acel an. Întâlnirea celor doi nu mai este
azi conștientizată în România și mai ales în America. Contactele dintre Regina
Maria și Woodrow Wilson, într-o perioadă istorică dificilă pentru formarea
României Mari, demonstrează urbi et orbi că Românii au știut să se poarte demn,
ca de la egal la egal, cu orice partener. N-am să uit câtă jignire a produs cu
ceva ani în urmă un sol american la București, prin amestecul lui direct în
treburile interne ale României, călcând în picioare nu doar bunul simț și
cutuma, ci și normele internaționale în materie[2]. Supușenia oarbă manifestată
de unii lideri față de aliatul de peste ocean este pe de-a dreptul umilitoare.
În rândurile care urmează doresc să subliniez cu admirație verticalitatea
dovedită de o Mare Doamnă, capabilă să discute de la egal la egal cu un Mare
American. Radiografia convorbirii lor este veșnic pilduitoare, prin
independența și egalitatea manifestată de cei doi. Totul se petrecea în urmă cu
100 de ani…
Întâlnirea dintre președintele Wilson și Regina Maria
o găsim descrisă în amintirile suveranei, publicate în volumul Povestea vieții
mele, pagini în care a relatat trăirile sale de la Paris, unde a mers în martie
1919, în calitate de reprezentant neoficial al României la Conferința de
pace[3].
Regina Maria aminteşte că, la începutul anului 1919,
H. Wilson se afla „la zenitul carierei sale”. Fuseseră ales de lumea întreagă
drept Arbitrul Păcii. „Oriunde pleca, el era primit ca un fel de Messia; cazul
care se făcea despre el era destul pentru a face capul unei zeu să se întoarcă.
Această adulaţie extremă, această ridicare a unui intrus la prima poziţie în
fierberea Europei acelei zile, aparţinea, din punctul meu de vedere nevrozei de
război specifice acelor timpuri.” Menționează, totodată, că la sfârșitul
Primului Război Mondial, lumea avea o nevoie instinctivă de idoli, fiind în
căutarea unui supraom „capabil să ţină în frâu spiritele rele eliberate de cei
patru ani îngrozitori de război”. Omenirea şi-a îndreptat privirile spre el
(Wilson - n.a.), ridicându-l pe cel mai înalt piedestal, fără a se întreba dacă
„întâmplător avea vreun picior de lut”. Aşa că şi americanului i-a fost destul
de greu să reziste „laudelor şi adulaţiei”. Regina priveşte cu oarecare milă
spre înaltul Președintele al Americii - la propriu și la figurat - prefigurând
că prăbuşirea idolului „este adesea la fel de crudă cât şi nedreaptă”. „Îmi
displăceau nedreptăţile de orice fel; dar de atunci nu mai sunt un vânător de
lei; nici nu am fost vreodată înclinată să urlu ca lupii. Îmi place să aud
despre oamenii însemnaţi că sunt recunoscuţi şi că îşi fac datoria, dar sunt
precaută cu excesiva veneraţie a unui erou, şi nu pot înţelege de ce omul
trebuie să fie atât de extremist, atât în adoraţie cât şi în ură”[4].
Mult bun simţ în judecata și în gândurile Reginei,
care își dorea cu ardoare o întâlnire cu Omul zilei. Unii ar putea crede că
invidia feminină și părerea de rău că nu se află în postura acestuia să îi fi
dat un oarece temei. Știm însă că liderii din Orașul Luminilor și de la Londra
o primiseră cu mare strălucire, la cel mai înalt nivel, cu o deferență
nemaicunoscută până atunci față de o femeie, fie ea și regină.
întâlnirea Regina Maria cu Wilson s-a petrecut, la începutul lunii februarie 1919,
când solul României a ajuns la Paris. Atunci numele lui Wilson „era în gura
tuturor”. Mai observa scriitoarea-regină, despre atmosfera vremurilor: „era
ceva destul de bolnăvicios despre felul cum era glorificat şi pus pe un
piedestal, care nu putea decât să îl ameţească”. Oricât încearcă capul încoronat să fie cât mai obiectiv,
Maria nu îşi ascunde invidia că persoana ei nu se află în locul lui, mai ales
că simţea din plin a fi la fel de adulată ca şi reprezentantul Americii. Se
gândea probabil la succesul întâlnirii grele avute cu Clemenceau. De aici și
gândul că nu i-ar displăcea să „îndure” supliciul care i se pregătea.
Fraza din descrierea care urmează este elocventă:
„Atât de tare a fost ameţit (Wilson – n.a.) de atmosfera creată în jurul lui,
încât se întreba dacă, ca mare reprezentant al democraţiei, nu era deasupra
demnităţii sale să facă o vizită Reginei României - numai o regină!”. Scrie cu literă mică – regină și continuă:
„Dar cum se proceda uneori, s-a gândit (Wilson - n.a.) cum poate, inteligent,
să scape politicos, anunţându-mă că ar fi încântat să-mi facă o vizită, dar
fiind o persoană foarte ocupată nu are timp la dispoziţie (decât) după ora nouă
dimineaţa”. Și iată, mai departe, cum în jocul acesta de-a pisica și şoarecele
cei doi au găsit până la urmă soluţia realizării dialogului: „Am răspuns cu o
perfectă amabilitate, eu însămi fiind în ascensiune, că aş fi fericită să îl
primesc chiar la şapte dimineaţa, dacă aceasta îi convenea. Nemaiavând încotro,
a făcut un compromis şi, acompaniat de doamna Wilson, a venit să mă vadă la ora opt şi jumătate dimineaţa”.
Descrierea întâlnirii este cât se poate de simplă,
elegantă și elevată, inclusiv prezentarea înfățișării preşedintelui american,
în imaginea pe care o știm și o găsim în magazinele ilustrate ale vremii:
„înalt, subţire, cu o faţă foarte lungă şi un zâmbet blând, întreaga lui
înfăţişare impecabilă semăna foarte mult mai degrabă cu a unui pastor puritan”
Ura este un sfetnic rău
Regina, conştientă că rândurile pe care le scria vor
rămâne consemnate și pentru istorie, redă în întregime textul aşternut în Jurnalul zilnic, pe care l-a reprodus cu
rigurozitatea istoricului în pasaje din Capitolele târzii - text recent
redescoperit, și la care facem referire. Iată însemnările din „Jurnal”, de data
aceasta.
10 aprilie 1919
Preşedintele Wilson a venit să mă vadă devreme în
această dimineaţă, împreună cu soţia sa, şi avea zâmbetul din fotografiile pe
care le ştiam. L-am primit cu obişnuitul meu stil simplu şi direct, în aşa fel
încât conversaţia nu a stagnat nici o clipă, deşi trebuie să spun era supărător
de limitat (sic!). Am vorbit multe lucruri din ordinea de zi, am atins de
asemenea şi subiectul bolşevismului, mai mult ca oricând în mintea mea, şi i-am
putut da câteva detalii savuroase despre cum erau cu adevărat bolşevicii, lucru
pe care nu-l ştia. Am explicat de asemenea speranţele statelor mici, pentru
care el se declarase a fi un apărător, şi acest fapt ne-a adus discuţia despre
Liga Naţiunilor, şi a început să proclame importanţa ideii sale favorite şi cum
în mod special statele mici vor beneficia de Ligă. Totul pentru admiraţia
frumuseţii unei idei. Oricum nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia felului
în care strălucitoarele idei sunt adesea diminuate de viitorii partizani şi
adepţi care treptat corup conceptul iniţial, în cele din urmă ceva total
diferit de măreţul ideal. Aşa s-a întâmplat cu cele mai multe religii, iar
astăzi Cristos probabil ar plânge la văzul a ceea ce oamenii au făcut din
învăţăturile Lui. Cât de multe orori au fost comise în numele Religiei?...[5]
Interesantă a rămas concluzia sugerată de Regină: „să
nu tratăm inamicii învinşi prea nemilos. Ura este un sfetnic rău şi conduce la
multe probleme!” Mai departe aflăm că: „În ziua următoare a luat prânzul cu
domnul şi doamna Wilson iar eu am
continuat să-l studiez pe marele om cu interes”. De data aceasta, Regina afirmă
că a continuat să fie: „profund interesată de ideile şi idealurile bătrânului
domn”, încurajându-l „să-şi expună teoriile pe care era destul de doritor să le
prezinte”, vorbind „mult şi bine”.
Medalionul președintelui american: „homme du monde”
făcut de Regina Maria
O primă concluzie desprinsă de Regină a fost aceea că
Wilson părea a fi: „un predicator înnăscut şi ar fi putut fi un pastor foarte
cultivat. Foarte convins că întotdeauna are dreptate, are întrucâtva aerul unui
om care ne priveşte de sus, dar în acelaşi timp este un homme du monde,
politicos, amabil, chiar într-un fel ceremonios. Gata să aducă argumente, el
are oricum, datorită superiorităţii sale, o atitudine detaşată, care îl
deosebeşte de ceilalţi muritori, cu siguranţă va avea, mereu, ultimul cuvânt de
spus. Deşi nu era lipsit de înţelegere, el totuşi atârna acel sentiment de
antagonism, particular acelora care, datorită distanţării lor, sunt convinşi de
superioritatea lor indiscutabilă. Aceasta poate face pe oricine să se întrebe
dacă sunt absolut autentici. Nu pot decât să sper că Wilson este autentic, în
aşa fel încât să justifice încrederea extraordinară pe care Europa o are în
arbitrajul său. Mulţi din compatrioţii săi se uită la el ca la un impostor, şi
există un grup politic mare din Statele Unite care aşteaptă cu nerăbdare
căderea lui, căci aşa e lumea”. Ne putem întreba azi, cu deplină îndreptățire:
- Câți oare dintre contemporanii scriitorii-analiști ai acelor vremuri emiteau
asemenea judecăți?
În continuare, aflăm că Regina a avut o singură
ciocnire cu el: „Ostentativ de evlavios mi-a ţinut o predică despre cum trebuie
să tratăm minorităţile noastre, demonstrând cât de important era şi a stăruit
mult timp asupra acestei teme, devenind excesiv de moral şi de alunecos; s-a
exaltat mult timp la subiectul în discuţie, tratându-mă mai degrabă ca pe un
începător ignorant care ar fi putut profita de pe urma sfatului său. Fără
îndoială aş fi putut, dar m-a izbit faptul că era prea ataşat de sunetul propriei
voci, şi când în sfârşit a luat o pauză, am sugerat prietenos că era, probabil,
obişnuit cu aceste dificultăţi datorită chestiunei japoneze din Statele
Unite”. „Cu privire la acestea - remarcă
Regina - Wilson şi-a dezvelit dinţii săi lungi într-un zâmbet politicos, şi-a
ridicat sprâncenele şi a declarat că nu era înştiinţat de existenţa unei
probleme japoneze în America! Nefiind un predicator, şi cum eram oaspetele său,
doar am ridicat din umeri şi am abandonat subiectul”. Aceasta, da eleganță
domnească! „Înainte de a pleca, l-am sfătuit să promită că-l va căuta pe
Brătianu pentru a-i da o şansă de a expune situaţia noastră în faţa sa. Dar am
avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aş fi putut face mult mai mult în
discuţia cu preşedintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea
deloc engleza; pe deasupra întotdeauna îmi făcea plăcere chiar câte o
confruntare”. ... Cât despre doamna Wilson, aceasta, în descrierea Reginei:
„era o doamnă atrăgătoare, şi arăta mult mai bine de aproape decât de la
distanţă. Era trupeşă, avea un ten frumos şi ochi gri-albaştri, de irlandeză.
Era bună şi amabilă. Prima dată când am întâlnit-o avea un buchet formidabil de
orhidee. Întotdeauna am să-mi amintesc de ea aşa, cu acele orhidee lila aproape
de faţa sa zâmbitoare"[6]. Doamne câtă gingășie feminină la Regina Maria a
Românilor!
Nu numai condeiul, dar și eleganța desăvârșită, care o
caracteriza pe fostă soră de caritate, supranumită Maica răniților, cea care nu s-a înfricoșat
să intre, la fel ca George Enescu, în saloanele pline cu bolnavii suferinzi,
unii de tifos exantematic contractat în tranșeele Moldovei în Primul Război
Mondial, și care se întreținea la sfârșitul primei mari conflagrații mondiale,
de la egal la egal cu liderii cei mai importanți ai lumii, răspunzând - de data
aceasta - invitației pe care i-a făcut-o „Omul zilei” la un prânz, la Paris,
pare neverosimil. Ar mai putea un șef de stat român sau primele doamne ale
României de azi să viseze măcar la o asemenea invitație? Doar adevărata Primă
Doamnă a României, Regina Maria a putut-o face. S-a petrecut totul în timpuri
pe care le-am uitat și ne-am lepădat de ele cu mult prea mare ușurință, încât
lectura rândurilor de mai sus devine reconfortantă în zilele noastre prin
demnitatea pe care o degajă. Ar scrie cronicarul: „La vremuri mari, ce Oameni
Mari a avut România!”.
Nota redacției - În testamentul Reginei Maria se
găsește o ultimă adresare către poporul român și către țară:
„Țării mele și Poporului meu,
Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi
trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși,
din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă
încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. [...] Eu am ajuns la
capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic,
pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare..
Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și
durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări
le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei
soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu
mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii
cinstită, iubită și pricepută.
Am credința ca v'am priceput: n'am judecat, am
iubit...”.
-----------------------------------
[[1]] George Pomuț a fost cel care a determinat autoritățile americane să cumpere
de la ruși pe o sumă derizorie Alasca cu
un teritoriu de 1.518.800 km.
[2]Convenția de la Viena din 18 aprilie
1961.
[3]Cf. Regina Maria a României Capitole
târzii din viața mea (Memorii redescoperite), Editura Alfa în 2007, pp. 71-74.
În continuare citatele sunt din acest volum.
[4]Ibidem, p. 71
[5]Ibidem, p. 75
[6]Ibidem p. 76
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu