Adevărul
despre România dinainte de 1990. Adevărul despre ce a urmat!
21
iulie 2024 Doctrină naţionalistă,
Textele altora
Poporul
și politicienii. Am învățat ceva în 34 de ani?
19
iulie 2024 1 11.650
Facebook
Twitter LinkedIn Tumblr Pinterest Reddit VKontakte Skype tipărește
Astăzi după 34 de ani de “democrație” când un partid,
când un candidat la președenția României propune un plan de dezvoltare a
României prin crearea unui fond locativ de un milion de locuințe ieftine, este
ironizat tocmai de cei ce timp de 34 de ani nu numai că nu au construit nimic
dar au și împrumutat România cu miliarde și miliarde de euro.
Am trăit, ca într-un vis, mai mult de un sfert de
secol de speranţe neîmplinite.
În 1989, infrastructura industrială situa România în
primele 10 ţări din Europa.
Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată…✍️
Cum stătea România, din punctul de vedere al
integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?
În 1989, infrastructura industrială situa România în
primele 10 ţări din Europa:
· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se
construiau calculatoare;
· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi
Bucureşti erau patente germane;
· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;
· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent
elveţian;
· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după
licenţa Renk din Germania;👍
. centrala nucleară de la Cernavodă provenea din
Canada.
Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să
ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară
din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru
autobasculante de peste 110 tone.
Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile:
România şi Japonia.
Acestea se foloseau în industria nucleară şi
aerospaţială.
În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească
era un „morman de fiare vechi”.
Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 34 de ani,
domnule fost ministru ?
A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de
după 1989, care ne urmăreşte până azi.
Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi,
fostul prim ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a
României comuniste nu merita doi bani.
Ca să combatem această viziune, cităm date statistice
la întâmplare, din diferite domenii:
· România producea 14 milioane de tone de oţel în
1985; azi, doar 3 milioane;
· producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe
jumătate;
· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de
excavatoare, niciunul azi;
· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am
construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în
timp ce în România au murit);
· în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an,
azi, niciunul.
Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de
bucăţi pe an; Azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate
şi vândute la fier vechi în ultimii ani).
În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite;
azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.
Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica
(săpun, deodorante, creme) a dispărut.
Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost
exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi”,„deşeuri” de cupru, aluminiu
şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro!
Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde
de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare
de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinară țara COLONIALĂ!
Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea
a milioane de locuri de muncă!
Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe
tavă, fără nicio logică!
Ameţitoare cifre…
Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
România producea 13 milioane de tone de petrol în
1970, şi numai… 6 milioane azi.
Suspect?! Cineva nu raportează corect.
Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât
nu ştiu dacă toate sondele au contoare.
Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la
tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6?
Cu cât păgubeşti statul?
Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări.
De aici, deduceţi consecinţele.
Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de
motorină şi acum mai producem doar 2 milioane, produceam 10 milioane de tone de
păcură și nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale,
azi, nimic.
Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia
gazelor nu mai este a noastră.
Cine măsoară producţia?
Cine măsoară distribuţia?
După 1990, s-a schimbat peisajul industrial.
S-a creat o falie între marea şi mica industrie.
De ce s-a întâmplat acest fenomen?
Au venit „sfaturi” de la competitorii noştri europeni:
faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din
marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu
produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope,
nu locomotive şi tractoare.
Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de
dezvoltare, ci doar una pentru distrugere;
Guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.
Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul
pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.
UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului.
Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu
industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel.
A trebuit lichidată, ca un „bonus” pentru admiterea în
UE.
Care au fost primele mari greşeli istorice ale
politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor
sociale”, o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu.
FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu
banii lor!
Această măsură anti-economică, din cauza căreia
fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la
excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a
fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi
cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă”, fără
proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele
certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va
urma.
Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din
capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi
restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!
S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se
vor privatiza.
Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi
societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat
controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.
Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă,
fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de
război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în
Uniunea Europeană.
Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt,
un program de „neguvernare”, program de HOȚIE.
A dispărut întreg sectorul industriei de textile,
confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri,
întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem
integrat).
A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de
zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate,
zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).
Nu mai există majoritatea fabricilor din industria
lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a
medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere
de feroase şi neferoase, de cărbune etc.
S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi
cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în
general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.
Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de
mecanică fină, optică, automatizări, etc.
Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale
a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe,
soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc.
A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de
irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială!), pentru a
cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de
combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de
irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).
Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu,
pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.
Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din
acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?
Treptat, România s-a transformat într-un paradis al
multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile,
construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează
reglementări legale în interes propriu.
Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii
– de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate,
peste 200.000 nu au niciun angajat!
Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia
şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar
agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă,
pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.
Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta
este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul
ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.
Nici după 34 de ani, clasa politică – veritabil
detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne, nu a realizat
importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din
salariu în compania proprie.
Întreaga economie putea fi salvată prin participarea
financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile
reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să
lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect
minimal, coerent, de dezvoltare?
Fireşte că nu a existat!
Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat
numai de FURTURI și protejarea aşa-zişilor investitori strategici,prin scutirea
de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor
destinate salariilor reinvestite.
Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun
sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau
pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.
„ Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani
puţini şi vă menţineţi competitivitatea!”.
Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al
ultimilor 34 de ani.
George Mandicescu
tel/fax : +4 0244 517451
mobile: +4 0722504311
E-mail:
mandigeo@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu