Mircea Dorin Istrate
Poezii
pentru sâmbăta seara
Seria
6
Din
viitorul volum e poezii
Gustat-am
mierea dulcilor iubiri
~*~
Într-o țandără
de gând
Într-o aşchie
de gând
Am păstrat sub
legământ
Taine care nu
se spun
Niciodată şi
nicicum.
Ele-s viaţă şi trăire
Şi fior şi
amintire
Stânse-n
timpuri de demult
Pentru care
fi-voi mut.
Ele-s lacrimă,
suspin,
Fericire, dor
şi chin,
Nopţi adesea
nedormite,
Zile-n visuri
isprăvite,
Grea povară
dusă-n spate,
Multe timpuri
îndurate,
Simţuri toate-nfioarte
Din cea taină
adăpate.
***
Dintr-o mie de cuvinte
Cu-ndulcitele-mi cuvinte
Ţi-am făcut viaţa fierbinte
Şi din tot atâtea şoapte
Vis te plimbe-n miez de noapte,
Iar din pulbere de stele
Salbă ţi-am făcut din ele
Şi-un luceafăr să scântee
Peste-ntinse căi lactee
Să te legene-n plăcere.
Când te-oi ţine-nbrăţişare
Şi-ţi voi da o sărutare,
Ca-ntr-o cupă grea de vin
Tu mă umple cu divin
Şi-amândoi vom fi o mână
De jertfelnică ţărână
Şi în ea obraz de floare
Numai zâmbet şi culoare
Şi bine mirositoare,
Ce s-aţină o cărare
Unde doi indrăgostiţi,
Ne-ntinaţi ca nişte sfinţi,
Ne-or culege şi ne-or pune
Semn de carte şi de lume
Ca să-i fim îngropăciune
Clipei, care nu se spune.
Cine pu-sa praf de stele
Peste visurile mele,
Din nimic să fac vecie
Şi s-o umplu cu iubire.
Tu, frumoasă amintire
Tăinuită în gândire
Despre ce a fost odată
Într-o vreme ce-i plecată,
Azi, de gându-mi lăcrimată
***
Doamnă, mi-ai
trecut prin vis
Doamnă, ai trecut prin visu-mi într-o clipă fulgerată,
Semn că încă
eşti o umbră dintr-o taină neuitată
Ce o port să-mi
îndulcească clipa mea de întristare,
Ce aminte îmi aduce de o veme, ce-i uitare.
Doamne cum am
fost odată două inimi înfocate,
Cum au ars
într-o văpaie sufletele-nflăcărate
Ce-ntr-o clipă
sorocită ca o iască s-au aprins
Şi-n văpăile de
iaduri, raiul încă l-am cupris.
*
Ai plecat
precum venit-ai, ca o umbră, o morgană
Şi-am aflat
după o vreme, c-ai ajuns o mare doamnă,
Că te scalzi în
bogăţie, învârtind grămezi de bani
Lângă soţul tău
ce are, o puzderie de ani.
Lumea ştie şi
te crede că eşti mistică şi sfântă,
Că nu faci un
pas alături şi că soţul tău cuvântă
Între prieteni,
mai în şoaptă, că eşti soaţă iubitoare
Şi cu nimeni nu
te schimbă cât trăi-va el sub soare.
Nimeni ştie cât
plătit-ai pentru viaţa ta tihnită,
Cum
topitu-ţi-ai în vise clipa vieţii liniştită,
Pentru ce? că-n
ceea lume n-o să duci nimic cu tine,
Doar regretul
că odată, ai gustat din fericire.
Ştiu că m-ai
ţinut în braţe viaţa-ntreagă în visare
Şi de-atâtea
ori simţit-am cum mi-ai dat o sărutare,
Cum uitat-ai
lumea asta şi-mpreună prin ceresc
Cum făceam
cuibar iubirii şi hogeac împărătesc.
Doamne, cum ai
vrut în gându-ţi să laşi lumea ta-mbuibată
Şi să fii ce-ai
fost odată, crudă fată dezmierdată,
Să iubeşti cu
tot şi toate, cu cea inimă nebună,
Cu fiinţa ta
întregă, ziua toată, nopţi sub lună.
**
Azi, te văd,
din întâmplare, cum îmi treci prin astă lume
Zâmbitoare şi
măreaţă, dară sufletul îmi spune
Că-i o mască
lucitoare faţa ta şi-n al tău suflet
Nu e râs,
ci jalnic vaiet, înecat în dor şi
plânset.
E târziu,
trecută-i vremea, azi eşti spuză de iubire,
Arsă viaţă fără
vlagă, nu în pară, strălucire,
Nu trăire ca
odată ce-i pierdută în uitare,
Vatră rece,
spulberată, viaţă stinsă, lăcrimare.
***
Visul
În rugi te-nalţ
iubito spre cerul meu cel sfânt
Şi legănaţi de
vise, pe-o aripă de vânt
Vom face din
iubire cărare urcătoare
Iar tu, prin
lumi celeste, al meu de-apururi soare.
Aici, rămâne-or
toate ca parte din trecut,
Pecete pusă
vieţii din tină şi din lut,
Cu noi acolo-n
ceruri, vom duce doar iubire
Să semănăm
planete, răsară fericire.
Cu lacrimă
uda-vom puzderia de stele,
Cu viaţa
apăra-vom întinse căi lactee
De ura unor
semeni, de vrajbă, de păcate,
De toate cât la
urmă s-ar face întinate.
Cuibare cu
iubire vom face-n universuri
Ce-n lunga lor
rotire, ca norii lungi pe şesuri,
Vor umple
infinitul cu dulce fericire,
Să crească
peste toate, doar lanuri de iubire.
*
Te scoală! zice
mama, că timpul e trecut,
Te-aşteat-o
nouă ziuă şi şoala ce-a-nceput
Şi nu mai sta
cu fete până târziu în noapte,
Că şcoala-i
grea băiete, apucă-te de carte!
Ce să-ţi mai
ardă Doamne, de stele, de iubire,
Când lumea cea
de-aprope e cruntă izbăvire,
Dar las’ că
vine seara şi până-n miez de noapte
Săruturi mii ne
da-vom cu îndulcite şoapte
Şi iarăşi
colinda-vom pe-acolo, prin ceresc
Şi-a noastre
fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,
Că glod e lumea
astă parşivă şi meschină
Şi visul doar
te scapă din lipicioasa tină.
**
Visaţi, că
lumea asta-i a celor ce visează,
Doar visul ne
înalţă şi din nimic crează
Şi lumi şi
universuri şi dulce izbăvire
Şi-n urma lui
îmi lasă frumosul şi iubire.
***
În visul unei
nopți de vară
Sfârşită-i
vară, pe-o căpiţă, din fânul strâns pân’
la-nserat,
Făcutu-mi-am un
pat de floare să fiu de noapte mângâiat,
Ca-n visul meu,
sub adierea înmiresmatului hogeag
Să am pe cerul
meu de-asupra , Luceafărul , în chip de mag.
*
E-o noaptă
neagră, liniştită, cu luna într-un vârf de nuc,
E-atât de-aproape,
de se pare, că de-ntind mâna o apuc,
În jurul ei, un
roi de stele ca picurări strălucitoare
Bătutu-mi-au în
cuie cerul, făcându-mi rouă lucitoare.
Eu ca năucul
stând pe-o rână, în lipsa somnului, în gând,
Încep,din
colţul de pădure să număr stelele la rând,
Le săr pe
cele-ndepărtate ce-s parcă-n neguroasă ceaţă
Şi mă apuc
să-nşir luceferi, pe salba mea fără de aţă.
Apoi de-odat,
mă duc cu gândul spre ceea steuă pâlpâindă,
Ce cu
sclipirile-i şirete în mreje vrea să mă cuprindă,
Ca să mă ducă
în visare în cerul ei de paradis,
Să-mi spuie
taine mari, celeste, din colţul cel de necuprins.
**
Pe pleoape simt
un somn ca plumbul şi ochii mei se-nchid uşor,
Străfulgerând
mă urc la cerul pustietăţilor ce mor,
Trecând în
clipe de vecie pe lângă astre ce dispar,
În străfunzimi
de galaxie, de care eu nici n-am habar.
Dar ce-i
acolo-n cea ogradă de stele mari, năucitoare,
Cu forme şi
culori vrăjite cum n-am văzut la noi sub soare?
Ce-s parcă stup
din care iasă armate gata pentru luptă
Război să poarte cu-alte ceruri, din care unii mi
se-nfruptă.
Ce tunet de se
rup zăgazuri şi ce lumină orbitoare
Se-mprăştie
prin universuri când steaua cade şi-apoi moare,
Ce urlete ca
din genune te-nfricoşeză în fiori,
Îngheţă sângele
în tine şi rugi înalţi ca să nu mori.
Câmpii de stele
cad sub focul ce-nvăluie de-acuma cerul,
Şi-n spuza lor îmi cad luceferi, cum cade mielul
în jungherul
Călăului ce-i
curmă viaţa într-o secundă împietrită,
În urletul de
disperare ce-i face viaţa lui sfârşită.
Războiul ce-a
durat secunde îmi lasă-n urmă pace lină,
Aici n-o fi un
strop de viaţă în mii de ani care-o să vină,
Pe-aceaste
ceruri pustiite dintr-un afund de neştiut
Noi peste mii
de ani afla-vom, ce-acum aici s- a petrecut.
În altă parte
moare-un soare, iar ochiul lui încet se stinge,
În juru-i, hora
de planete, îngheaţă-n noaptea ce le
strânge,
Din el în el se
surpă-ntruna măritul soare-ntr-un clipit.
Sorbind cu
zgomot împrejururi, ce-a luminat şi le-a-ncălzit.
Apoi, la mii de
ani lumină, din praf de stele în rotire
Se-ncheagă alte
mii planete să-nvie vieţi de dăinuire,
Aşa că-n cerul
de de-asupra se moare azi, se-nvie mâine,
E-o vânjoleală fără margini, de la sublim la
nebunie
*
Când timpul
clipele-şi revarsă din negre găuri de genune,
Mor stele vechi
să nască alte, într-un afund de colţ de lume,
Aici, un soare
ne-ncălzeşte şi-n juru-i totul luminează,
Străluminând
spre universuri, un sol, săgeata lui de rază.
Noi,
infinitele-nimicuri, pe-un bob rotund de neagră tină,
Ne tot luptăm
pentru putere lăsând în urmă jale, crimă,
Necugetând că
cea putere îmi e în toate trecătoare,
Din noi se
naşte, noi o creştem, îmi ţine-o vreme
şi-apoi moare.
Ne dă Mărite
bob de minte să fim măcar odată una,
Să piară regii,
împăraţii, mai marii lumii peste turma
Ce ei o poartă
prin războaie să-şi facă zilicita vrere
Ca din cei
morţi fără de număr, le crească faimă şi
putere.
O , cum aş vrea
un veac de pace măcar să fie-n viitor,
Să-şi facă voia
omenetul şi toată vrerea dumnealor,
Să-nnobileze
fericirea cu bunătate şi dreptate
Să fie era ce-a
de aur, de care toţi să aive parte.
***
De undeva
cocoşii cântă, vestind de bună dimineaţă,
Pe valea mea,
şireata toamnă trimisu-şi-a un sol de ceaţă
Să vadă dacă
poa’ să vină prin locul care ei îi place,
Cu dealuri
pline de pometuri, cu linişte, cu dulce pace.
Eu mă deştept,
că mă cam strânge ce-a adiere de vântuţ
Şi mă întorc să
fiu de-acuma în raza soarelui călduţ,
Mă uit în zare,
nu e nimeni, mă uit în sus acolo-i cerul
Şi Doamne cât
de bine-mi pare că dezlegatu-am misterul.
Aici am fost
întreaga noapte nu prin veciile de sus,
Aici am stat pe
fân şi floare şi niciodată n-am fost dus
Prin cele lumi
ce eu crezut-am că-s raiu plin de fericire,
Da-n care
colcăie războaie, cu moarte, jale, pătimire.
O Doamne,
ţine-ne departe de lumea ceea înrăită
În care pier
bucăţi de ceruri pentr-o putere preaslăvită
Şi lasăne-n
durerea noastră, ce parcă-i dulce sărutare
Pe lângă cei
acolo-n ceruri şi lumea mea habar nu are.
****
De mâine seară
n-o să plouă, îmi vin cu mândra la căpiţă,
S-o culc pe
floare de cicoare, de cimbrişor şi de crăiţă,
Şi-n buza
nopţii, pumn de stele vom tîrgui pe-o sărutare,
Ea alte mii
înfiorată mi-o da din cer, că cerul are.
Iar pân’ la zi,
seca-vom cerul de cele stele lucitoare,
Şi sărutări
ne-om da cu carul cuprinşi în caldă-mbrăţişare,
Măcar aşa le-om
şti scăpate din nenorocul lor păgân,
Iar noi,
cuprinşi într-o visare, ne-on face raiu-n cela fân.
***
Păcatul ce se
iartă
Nu mai privi în
urmă când calci covor de floare,
Te du tot
înainte şi-n dulce lăcrimare
Îţi fă
din-fiorare o tainică ispită
Ce-o face
neuitată clipita-n foc trăită.
O rugă spune-n
şoaptă spre cerurile ’nalte
Iertate ca
să-ţi fie a tale dulci păcate,
Că tot ce
îngrădeşte e farmec şi plăcere,
E vrerea
nerostită, e mierea din durere.
Iubirii i se
iartă făcutele păcate
Că ea din
suflet vine, acolo unde toate
Sunt doruri
adunate, din vreme plămădite,
Dorinţe
ne-nfrânate, seminţe de ispite.
În rugi la cer
şi stele, la Maica Născătoare
La toate încă
unde te simţi că eşti datoare
Te-ai vrea
despovărată de cele ce-s promise
În vremea ce
odată erau a tale vise.
Acum te simţi
uşoară ca după înviere
Ştiind că ai pe
suflet o taină ce nu piere,
Vor trece multe
timpuri de-acuma înainte
Şi astă dulce
clipă mereu vei ţine-o minte.
Eu ştiu că sunt
păcatul ce-n veci te ispiteşte,
Mă iartă, iau
asupra-mi osânda nebuneşte
Convins că ce
făcut-am a fost iubire ’naltă,
Curată,
neminţită şi-atuncea mi se iartă.
Iubito, lasăţi
lumea ce încă-ţi bagă vină
Şi fii cu
mine-alături clipita cea divină
Ce de-o
trăieşti vre-odată, n-o să mai uiţi nicicând
Că ea te
îndulci-va cât fi-vei pe pământ.
Închide dară
ochii şi fii cu mine-aproape
Şi ai să simţi
cum vine pe tremurate pleoape
O dulce adiere
din fericit trecut,
Ce-acum ţi-l
pun pe buze, ca-nfiorat trecut.
***
În vremea
de-nceput
Cuprinde-mă cu
gândul şi du-mă în visare
Acolo unde-s
taine ştiute doar de noi,
Să ne-mbătăm cu
timpuri din vremuri dulci-amare
Când lumea era
una şi-n ea, numai noi doi.
Închide dară
ochii, mă ia cu drag de mână
Şi hai ca
altădată în crângul înverzit,
Din plânse
lăcrămioare, la fel ca pentr-o zână
Coroană
înflorată ţi-oi pune-n măreţit.
Şi ţi-oi jura
pe-o floare că fi-voi înrobitul
Ce te-o sluji
de-apururi cu toate ce le are
Şi ca pecetă
pune-oi pe buzele-ţi sărutul
Iar tu, în
caldul clipei mă strânge-nbrăţişare.
Clipită, fii
vecie de timpuri nesfârşite
Şi-acolo ne
zideşte în vremuri de uitare,
Să stâmpărăm
arsura iubirii neminţite
Ce-a fost
atunci, odată, speranţă şi visare.
*
Pe-un fir de
dor iubito, cuprins de nostalgie,
Un vers îţi
scriu cu pana muiată-n al meu gând,
Sărut de
revedere şi-o lacrimă târzie
Ţi-oi pune să
mă ierte smeritu-ţi suflet blând.
***
Târzie-i vremea
noastră, ca noi de bună-seamă,
Dar mai păstrăm
aminte fiorul de demult,
Când mugurul
iubiri, curat, incet, cu teamă
Îmbobocea
iubirea în vremea de-nceput.
***
În verea clipei
Adevărat e
primul ,,Te iubesc’’,
Ce spus a fost
de suflet, nu de tine,
Atunci când
înălţat înspre ceresc
Ne-nfiorau
clipitele divine.
Uitaţi apoi în stânsă-mbrăţişare
Din simţuri
ridicaţi în măreţie,
Ne-am îndulcit
cu-ntâia sărutare
Ce-a fost un
vis, cum n-o mai fi să fie.
Şi tot atunci,
în mutele cuvinte
Ne-am spus
sfios şi-n toate-adevărate,
Cum n-au mai
fost pe lume jurăminte
Din patimă şi
doruri adunate.
Şi câte nopţi
sub astrele-n lucire
Trecutu-le-am
în bucurii şi vis,
Se cobora pe noi dumnezeire
De ne credeam a
fi în paradis.
Şi-n aşteptări
ce ne păreau vecie
Tot adunând la
zile numărate,
Înşiruiam pe
coala de hârtie
Înlăcrimate
slove sărutate.
Şi-n revederi
topeam dorinţi ţinute
În tainiţe din
suflet şi din gând,
Tu imi spuneai:
ţi-ajungă-acuma, du-te!
Şi iar ’napoi
mă tot chemai plângând.
Credeam atunci
că raiurile toate
Nu pot
cuprinde-a noastră bucurie,
Ce-o risipeam
în zile lungi şi-n noapte
La toţi pomană
dată ca să-mi fie.
*
Trecut-au anii,
nori pe cerul vieţii,
Îngreunaţi de
toate, număraţi,
Se-nşiruie ca
plopii-n pâcla ceţii,
Miciţi de-acum
şi prea îndepărtaţi.
Umplut-am cu
amar şi cu plăcere
Pocale cu pelin
şi fericire,
Vă las la toţi
ce strâns-am, bani, avere
De-mi daţi la
schimb întâia mea iubire.
Atâta doar vă
cer, o zi şi-o noapte
Lăsaţi-mă să
fiu ca la-nceput,
Îndrăgostit
copil, ce-n rugi şi-n şoapte
Mi te chemam
iubito, din trecut.
Să-ţi dau
’napoi întâia sărutare
Şi lacrima pe
pleoapa-ţi tremurată,
Tu ţine-mă în
lungă-mbrăţişare
Să fim fior de
clipă înstelată.
Nu-mi păre rău,
de-o fi ca să îmi fie
Clipita de pe
urmă pe pământ,
Cu gustul ei
m-oi duce în vecie
Din tot ce am
în necuprinsu-mi gând.
Acolo Doamne,
fă-ne nemurire
În vremea din
iubirea cea dintâi,
Aşa vom fi
sămânţă de iubire
În ale Tale
amândouă mâini.
***
Scrisoare
Ţi-am făcut parfum din floare
De melin, suav, sublim,
Mai apoi din lăcrămioare
Ca noi doi numai să-l ştim
Şi pe slova de scrisoare
Picuratu-l-am pe rând,
Cu-a mea rugă doritoare
Dintr-o tainiţă de gând.
Nălţătoarea mea visare,
Strânsă-n vremea din ’napoi,
Ţi-am trimis-o arzătoare
Cu-a cea vreme când noi doi
Fost-am mierea lumii noastre
În cel rai, copilărie,
Ce de-aici până la astre
Doar al nostru-a fost să fie.
Bobul lacrimii, pecetă
Pusu-l-am în aşteptare,
Şi-ntr-un plic din foi de mentă
Ţi-l trimit, c-o sărutare.
Sta-voi zile lungi de-acuma
Aşteptând al tău răspuns,
Şi-al meu suflet şti-va numa
Câtă rugă-n el am pus.
Pân-atunci, în prag de seară
Pe-a ta geană tremurată,
Buzele-mi vor sărutară
Roua lacrimii curată.
Şi în gând cu-a ta făptură
Adormi-voi în curând,
Iar în vis vom fi-mpreună
Într-o ţandără de gând.
***
Trubadur la poarta raiului
Sunt trubadur smerit ce stau cu teamă
La porţi de rai închise, ferecate,
Tot zdrăngănesc chitări dezacordate,
Nu intru-n el, că nimeni nu mă cheamă.
Aicea-s pus să-mi fac ucenicie,
Păcate să-mi plătesc, să fiu mai bun,
Din veac în veac mai îndrăznesc şi sun,
Dar înăuntru nimeni nu mă-mbie.
Se tot răresc în an preacuvioşii
Ce merită aici să veşnicească,
Că s-a-nrăit cea lume pământescă
De parcă-i iad ce-adună păcătoşii.
Mai stau pe-aici un pic şi-apoi m-oi duce
Că ciurul s-a-ndesit şi nu-i de mine,
Să mituieşti nici vorbă, n-ai pe cine
Că viaţa-aici e liniştită, dulce.
Am să cobor în lumea pământească
Acolo unde simt că-s încă viu,
Acolo unde prietenii mă ştiu
Şi-un trubadur mereu o să-şi dorească.
Vom pune de-o petrecere divină
Cu vin, cu muzici, cu femei, orgii,
Un milion de raiuri tu să ştii
Că n-au o viaţă ca a noastră, plină.
Iar ce o fi pe urmă, las să fie,
Vom mai vedea ce fi-va, ce şi cum,
Veniţi să ne vedem de-al nostru drum
Că viaţa-i scurtă, fire-ar ea să fie.
***
Din ochii plânși
(Schimbarea orei)
Din ochii-ţi plânşi, din suflet, din
inima-ţi rănită,
În boaba lăcrimată ai adunat durere,
Tu fată tinerică smerită şi cinstită
Crezut-ai că iubirea e fagure de miere?
În clipa neştiută, când dintr-o întâmplare
Ţi-ai întâlnit norocul de viaţă sorocit,
Doi ochi şi-a lor privire ţi-au dat înfiorare
Şi ai simţit că vremea iubirii a venit.
Ai fost ca niciodată un vis şi-o desfătare,
O dulce răscolire, o patimă şi-un dor,
N-ai mai avut linişte, n-ai mai avut răbdare
Şi toate-n jur-prejuru-ţi, mi te-nălţau în zbor.
Prea scurtă era ziua, prea lungă ceea noapte
Când singură-n visare te perpeleai în dor,
Când gânduri nedormite le tot rosteai în şoapte
Şi te-ndemnau la lucruri cum numai ele vor.
Mureai la-mbrăţişare şi te topeau săruturi
Iar clipele acelea le vrut-ai veşnicite,
Curat şi-adevărate erau a tale gânduri
Ce-atunci credeai că fi-vor de-apururi nerobite.
*
Acum eşti întristată, mâhnită, supărată
Că noaptea care vine cu-n ceas s-a mai lungit,
În loc ca , după tine, mai
bine-ar fi scurtată
Că nici aşa din asta, mai nimeni n-a murit.
O trece cumva noaptea aceasta prelungită
Şi o să vină ziua atâta aşteptată,
Vedea-vei iarăşi ochii şi inima-ţi rănită
S-o vindeca sărmana în clipa ce-a, pe dată.
***
Inimă nebună
Tu inimă nebună,
mai uită-te în urmă
Şi numără cu grijă
trecuţii ceia ani,
Ştiu c-ai lua vreo
câţiva din risipita turmă
Să vinzi de poţi
la alţii, aşa, pe-un pumn de bani.
Plătiţi au fost
odată cu vârf şi îndesat
Cu toate laolaltă
cât viaţa mi le are,
Vre-o câţiva însă,
Doamne, de-ar fi adevărat
N-ar fi bănet în
lume s-ajungă la vânzare.
Nici aur cât
cuprinde, nici mii de nestemate,
Comori ce-s
tăinuite sub grele, mari, lăcate,
Catarg lângă
catarge, grădini cu mari palate,
Nimic din toate astea
n-ajung nici jumătate
Din cât ar fi o
clipă trăită-n ceea vreme
Când doi nebuni,
şăgalnici, cu inima uşoară
Pecetluiau
săruturi, jurând pe sfinte semne
C-a lor iubire
mare, nicicând n-o fi să moară.
*
Îţi mai aduci
aminte, când pentr-o-mbrăţişare
Am fi mutat şi
munţii, am fi trecut prin foc,
Doar să simţim
văpaia şi dulcea-nfiorare
Ce ne ‘nălţa
trăirea clipitei cu noroc.
Nu-i de vânzare
timpul acelor ani nebuni
Că-s
răstigniţi în tine în gând şi în
simţire,
N-ai cum să-i
scoţi de-acolo, că n-ai cum să aduni
Clipită cu clipită
de-amar şi de iubire.
Ei sunt altarul
tainic de sfântă-nchinăciune
La care vii cu
rugă, smerit cerşind iertare,
C-ai risipit în
vânturi a raiului minune
Ce ni s-a dat
odată, pe rând, la fiecare.
***
De ce crezi
De ce crezi,
dulce iubire
Că te-am
tăinuit în stele?
Să te ţin ca
amintire
Vis nespus al
vieţii mele.
De ce crezi
iubire dulce
Că păcatul
nost’ de taină
Pironitu-l-am
pe-o cruce
Ce-i în carnea
mea o rană?
De ce crezi
că-n nopţi cu stele
Te-am ascuns
sub văl de nori,
Ori în colţul
vieţii mele
Ca sipet cu
mari comori.
De ce crezi
că-n struna lirei
Pusu-te-am
înfiorare?
Iar în lacrima
durerii
Mila rugii de
iertare.
*
Te-am ascuns în
roi de stele
Să te am în al
meu vis
Ca în
buclele-ţi rebele
Cază-ţi stelele
în nins.
Şi-n durerea
cărnii mele
Pusu-te-am ca
leac pe rană,
Să te simt cu
toate cele
În clipita mea
de taină.
Că-n smeritul
tinereţii
Fost-ai cer de
preacurat,
Şi pe lungul
drum al vieţii
Statu-mi-ai în
neuitat
Vis închis în a
mea minte
În a tainelor
cotloane,
Să te ţin
lauare-aminte
Ca de aur vechi
filoane.
Azi, în
rugi mărturisite
În cuprinsul
unui gând,
Ne-ndoios te-oi
ţine minte,
Chip angelic,
lăcrimând.
***
Două suflete
și-o taină
Unde aş putea
iubito, să-mi întorc tăcutul gând
Când rămân cu
mine însumi în a nopţii feerie?
În afundul
minţii mele, unde-n lacrimi suspinând,
Stau ascunse
mii de taine renăscând melancolie.
Unde aş putea
iubito să-nfior a mea simţire
Dintr-o vară
moleşită în căldurile solare?
Doar în umbra
răcoroasă unde fără de-ngrădire
Tu sub
streaşina pădurii îmi dădeai o sărutare.
Unde aş putea
iubito să mă-nvălui în iubirea
Ochilor ce mă
mângăie ca o aripă de dor?
Doar în
sufletu-ţi smerelnic, unde e ademenirea
Nopţilor ce
dăruit-au clipa dulcelui amor.
Unde aş putea
iubito să te-ascund de răul lumii,
Să rămâi
necunoscuta tuturor ce ne-nconjoară?
Doar în mintea
mea ce-ndură toată mârşăvia hulii
Preaştiind că
am răsplată, a ta inimă uşoară.
*
Deci rămâi,
rămâi iubito înger născător de vis,
De iubire care leagă
două inimi ce se cheamă,
Mierea vremii,
când o clipă am trăit în paradis
Două suflete ce
fost-au, caldă lacrimă, sub geană.
~*~
Mircea Dorin
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu