miercuri, 5 martie 2025
ALIANTA FAMILIILOR - Laila Mickelwait: Eroina creștină care s-a luptat cu Pornhub și a câștigat
LAILA
MICKELWAIT CONTRA LUI PORNHUB
Martie
6, 2025
Laila
Mickelwait: Eroina creștină care s-a luptat cu Pornhub și a câștigat
Laila Mickelwait este o creștină fenomenala. Ani de
zile a luptat împotriva pornografiei ilegale și a celui mai mare producător și
platformă de pornografie din istorie, Pornhub. A scontat succese uriașe, chiar
dacă nu scoaterea în totalitate în afara legii a acestui monstru care distruge
mințile, căsătoriile, familiile, tinerii, minorii și care creează confuzie
sexuală.
În 2024, Laila a publicat Takedown, Inside the Fight
to Shut Down Pornhub for Child Abuse, Rape, and Sex Trafficking (Distrugere: în
interiorul luptei pentru a închide Pornhub pentru abuz de copii, viol și trafic
de ființe umane). [Link: Oferim o recenzie:
https://www.usatoday.com/.../pornhub-videos.../74532636007/] În Takedown, Laila descrie multe episoade din
bătăliile pe care le-a purtat împotriva lui Pornhub, dificultățile pe care le-a
întâmpinat, depresia și provocările emoționale prin care a trecut, credința în
Dumnezeu care a ținut-o cu privirea ațintită asupra obiectivului final,
hărțuirea ei și a familiei ei de către firmele de PR angajate de Pornhub. Laila
a trecut cu brio peste aceste obstacole și a învins.
Viata
lui Micklewait
Laila este o creștină născută în Iordania din părinți
creștini, tatăl ei fiind un italian catolic. Familia s-a mutat în America cu
mulți ani în urmă și s-a stabilit în California, unde ea a făcut școala. Tatăl
era medic. Laila nu a trăit o viață tocmai exemplară ca adolescentă. Își
imagina ziua când va deveni a porn star / o vedetă de pornografie. Încă din
liceu cânta piese vulgare, se ținea după băieți, consuma droguri, alcool și
făcea tot ce putea pentru a fi în compania actorilor depravați de la Hollywood.
La fel sora ei mai mică.
Lucrurile s-au schimbat însă cu aproximativ 10 ani în
urmă, când sora ei a spus familiei că a fost violată și traficată de
pornografi. Familia a fost șocată peste măsură. Laila și mama ei au intrat
într-o depresie majoră, iar tatăl ei a făcut infarct, murind la câteva zile mai
târziu, în august 2014. Avea doar 60 de ani. Evenimentele acestea au afectat-o
profund pe Laila. A trecut printr-o stare de depresie acută, iar în final a
ales să lanseze o campanie publică împotriva platformei Pornhub. Deja avea ceva
experiență: 20 de ani a studiat fenomenul global de trafic de ființe umane
pentru abuz sexual și lucrase pentru diferite organizații de combatere a
traficului, inclusiv pentru ONU.
A fost, de asemenea, influențată de creștinul britanic
William Wilberforce, cel care acum mai bine de 200 de ani a lansat o campanie
internațională pentru abolirea traficului de sclavi și care la rândul lui a
învins.
În celălalt colț al ringului se află Pornhub, o
platformă care permite oricărei persoane, din oricare colț al lumii, să posteze
pe platformă cele mai depravate imagini pornografice, inclusiv viol, tortură,
crime și practici sexuale bizare și murdare care nouă nici ca nu ne-ar trece
prin minte și nici nu am fi auzit de ele. O mare problemă, pe lângă ubicuitatea
fenomenului, însă, este faptul că o mulțime de materiale conțin violări a
copiilor.
Consum
de pornografie
Din nefericire, omenirea consumă cu pasiune aceste
murdării care ucid sufletul, trupul, familiile, relațiile. După Laila, în 2020
Pornhub era al 10-celea cel mai vizitat website din lume, cel mai mare
producător de pornografie din lume, cu 130 de milioane de vizite pe zi, și 47
de miliarde de vizite pe an. Numărul de materiale postate de pornografi este
atât de mare încât ar lua unei singure persoane 166 de ani pentru a urmări –
back to back / nonstop – materialele postate în doar 12 luni.
Profiturile Pornhub sunt la fel de imense: sute de
milioane de dolari pe an. Profitul e generat de cei care plătesc să acceseze
platforma, fie să posteze, fie să vizualizeze. (Pp. 5-6)
Feras
Antoon
Cine însă este în spatele Pornhub? Tot un imigrant,
tot creștin și tot din Orientul Mijlociu: Feras Antoon. Născut în Siria în 1975
din părinți creștini (catolici), Feras și părinții lui au emigrat în Canada
(Montreal), unde Feras a făcut universitatea. S-a căsătorit cu fiica unor
imigranți greci, are copii, dar a fost tentat de himera câștigului bănos peste
noapte. Împreună cu câțiva colegi de universitate a lansat MindGeek, care în
timp a devenit compania părinte a Pornhub.
Părinții lui Feras știau de multă vreme cu ce se ocupa
el, și știau și despre Pornhub. Mama îi ținea partea, dar tatăl nu. Mama
justifica acțiunile fiului, pretinzând că dacă Feras nu ar fi lansat Pornhub,
ar fi făcut-o altcineva. Mai bine ca fiul ei „să facă banii” care provin din
trafic și pornografie decât altcineva, zice ea.
Pornhub are angajați care în permanență revizuiesc
materialele pornografice pe care pornografii încearcă să le posteze pe
platformă. Imaginați-vă starea morală (sau malformațiile mintale mai bine zis!)
ale unor astfel de persoane care își câștiga traiul din vizionarea zilnică,
preț de ore întregi, a materialelor pornografice. Majoritatea covârșitoare a
materialelor sunt postate. Pentru că dacă Pornhub nu le postează, o va face
competiția, ceea ce înseamnă că profitul se scurge către competitori.
Vârsta celor care produc pornografia nu poate fi
verificată. Nici vârsta celor care o urmăresc. Nici a victimelor.
Consimțământul victimelor nu poate fi verificat. Angajații vizionează
materialele să vadă dacă copiii țipă. Daca țipă însemnă – în viziunea
angajaților, că copiii nu și-au dat consimțământul să fie violați.
Maturizarea
spirituala a lui Micklewait
Maturizarea spirituală a Lailei a luat câțiva ani și
s-a produs înainte de a lansa campania împotriva Pornhub. Într-o dimineață s-a
trezit pe covor, scăldându-se în propria vomă și miros scârbos de alcool, după
o noapte de dezmăț cu beție și droguri. Situația dezumanizantă în care se afla
a înfricoșat-o. La scurt timp a avut un accident de mașină, aproape fatal, și o
deziluzie romantică, lucruri care au dus-o într-o depresie profundă, de lungă
durată. Au fost, însă, momentele în care a început să-și amintească de vremea
copilăriei, când învăța din Scriptură în familia ei creștină din Iordania. A
început să citească Scriptura din nou, fiind ridicată din depresie de Psalmi.
În special, Psalmul 69:15 a avut un efect profund
asupra ei, aducând-o din nou la normalitate. A continuat să citească Scriptura
ore întregi și să mediteze, să plângă. A derulat o vreme de 40 de zile de post,
rugăciune, meditație, cerând călăuzire din partea lui Dumnezeu și schimbarea
vieții.
A început să citească din nou cărți motivaționale
creștine, înțelegând adevăratul sens al cuvântului „creștin”. Scria unul din
autorii ei preferați pe care îl citează: „don’t be a Christian, be Christ-like
/ nu fi creștin, fii ca Hristos”. (Pp. 67-69)
Pe lângă asta, a început să emuleze în conversații și
comportament viața lui Isus. („I was intrigued and inspired by Jesus and began
to study his every word / eram intrigată și inspirată de Isus și am început
să-i studiez fiecare cuvânt”.) (P. 69) În 2020, Laila și-a început campania
globală împotriva Pornhub. Începutul a fost un succes instantaneu. A lansat o
petiție care deja a primit peste 2,3 milioane de semnături. Petiția a ajuns, în
timp, în cutiile poștale electronice ale multor parlamentari, organizații
neguvernamentale, persoane influente, mass media. Au urmat interviurile și
articolele – unele laudative, altele sarcastice, în The New York Times,
Independent, Guardian etc.
Laila a perseverat. Au urmat interviurile televizate,
turneele și conferințele din diferite părți ale lumii, unde numărul celor care
participau creștea vertiginos. Eforturile ei au creat o mișcare globală de
awareness / conștientizare a societății globale privind pornografia ilegală,
traficul de ființe umane, și violența împotriva copiilor asociată cu producerea
pornografiei. La scurt timp, însă, Antoon și oamenii lui au realizat că se
confruntă cu o provocare serioasă și au trecut la acțiune.
Pornhub a angajat mercenari mediatici ca să o atace pe
Laila, firme de PR agresive din New York. Mercenarii au intrat furibund în
acțiune, atacând-o pe Laila și asociații ei ca fiind „intoleranți, extremiști,
fanatici religioși”. L-au portretizat pe Feras ca un bărbat familist, loial
familiei și soției, dar victimă a acțiunilor unor „fanatici religioși”.
În privat, Laila primea amenințări telefonice,
încercări de hacking, amenințări la adresa soțului și copiilor ei.
Contraofensiva Pornhub însă a lucrat în avantajul ei, publicul exprimându-și
simpatia față de ea și de multele victime care au vorbit în spațiul virtual
despre experiențele lor din sfera pornografiei.
Succese
impotriva lui Pornhub
Cruciada PR împotriva Lailei continua până azi, o
situație discutată în detaliu în carte. Laila, însă, a perseverat. A lansat
acțiuni în tribunale împotriva Pornhub și după câteva eșecuri inițiale,
judecătorii au început să-i dea dreptate. Avocații și-au rafinat argumentele,
la fel și judecătorii, iar Pornhub a început să bată în retragere. Sute de
victime au dat Pornhub în judecată. Iar în micul orășel Palestine, Texas,
procurorul a pus sub urmărire penală organizația Pornhub ca organizație
criminală, iar jurații au pus Pornhub sub acuzare. Procesul continuă.
Dar succesul cel mai mare al Lailei a fost să convingă
marile firme de credit (Visa, MasterCard, Discover), cât și marile bănci din
America (Bank of America, Chase), să nu permită plăți prin intermediul lor din
partea vizitatorilor pentru acces la platforma Pornhub. Ca urmare, profitul
Pornhub a scăzut dramatic.
Există însă și un oarecare mister privind viața
personală a lui Faras după 2020. Anual, de Ziua Internațională a Femeii,
grupuri de femei se strâng în fața case lui și protestează. Iar în aprilie
2021, imensa casă a lui Faras (estimată la 16 milioane de dolari) a fost
complet distrusă de un incendiu. Până în ziua de astăzi nu se știe cauza
incendiului, fie un accident, fie o acțiune voită.
Faras a afirmat că incendiul ar fi fost pornit de
„extremiști religiosi”: https://www.dailymail.co.uk/.../Pornhub-CEO-breaks...
Campania Lailwi a stârnit și interesul autorităților
să ia măsuri de combatere a pornografiei și traficului de ființe umane. În doar
ultimii doi ani mai multe state din SUA (printre ele Utah și Texas) constrâng
platformele pornografice să verifice vârsta celor care produc ori postează
materiale pornografice, cât și vârsta celor care accesează platforma.
Ca urmare, Pornhub a încetat să mai pună la dispoziția
locuitorilor acestor state acces la platformă. În februarie 2024, de exemplu,
Procurorul General al Statului Texas a dat în judecată Pornhub, și imediat după
aceea Pornhub și-a închis toate siturile web din Texas. [Link:
https://www.texasattorneygeneral.gov/.../attorney-general...]
Una dinte lecțiile importante pe care le învățăm din
bătăliile lui Laila este perseverența. Cuvintele „îndrăzniți căci Eu am biruit
lumea”! sunt direct relevante. Majoritatea dintre noi, creștinii, rămânem
spectatori ai istoriei, nu „schimbători” ai istoriei, așa cum ar trebui să fim.
Este o tragedie și o ironie, căci „Cel ce a biruit” ne-a promis că și noi, cei
de azi, putem birui.
Apreciem femeile creștine care luptă pentru valori.
Contribuția lor e imensă dar, din nefericire, puțin cunoscută și apreciată. Și
din acest unghi, deci, bătăliile și succesele Lailei trebuie cunoscute.
ARTICOLUL
16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 16
din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la
implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce
priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a
intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al
societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a
statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam,
le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai
pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
Dan Dungaciu - INTERVIU cu Mircea Malița – Rolul diplomației în strategiile de supraviețuire a poporului român
Acad.
MIRCEA MALIȚA – ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN STRATEGIILE DE SUPRAVIEȚUIRE A
POPORULUI ROMÂN
Abstract. Institute of Political Sciences
and International Relations initiates a series of interviews with experts
in the field of international relations.
We open this series with an interview with the academician Mircea
Malița, a well-known specialist in international relations and, in the
same time, a main actor of the Romanian foreign policy in the „opening
decade“. The
subject of this discussion is the Romanian diplomacy, its roles in
different historical periods.
SURSA: http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/5-16-Interviu-Mircea-Malita.pdf
Keywords: diplomacy, negociation, survival
strategies, Soviet occupation.
Numele academicianului Mircea Malița nu are nevoie de
prezentare, doar de
precizare. Despre care Mircea Malița este vorba? Despre matematicianul,
istoricul
ideilor și filosoful, specialistul în relații internaționale, istoricul
diplomației
sau diplomatul propriu-zis Mircea Malița? În cele ce urmeazã, va fi vorba
despre
acel Mircea Malița pe care Institutul de Științe Politice și Relații
Internaționale
al Academiei Române și-l asumã cel mai insistent: diplomatul, gânditorul
politic,
specialistul în relațiile internaționale. Prezentãm în acest numãr prima dintro
serie de trei discuții purtate cu Domnia Sa, prilejuite de împlinirea unei
cifre
rotunde în istoria diplomației românești, pe care am decis sã o omagiem
indirect,
respectiv purtând o discuție amplã cu unul dintre cei care au ilustrat-o
strãlucit.
Un alt pretext pentru aceastã discuție a fost și apariția, în ediția a doua, a
unei lucrãri de suflet a Domnului academician, respectiv Strategii de
supraviețuire în istoria poporului român—Cumințenia pãmântului (Editura
Compania, București, 2012, Ediția a II-a, revizuitã și adãugitã; Cuvânt înainte
de acad. Dan Berindei). Vom preciza, deși nu era nevoie, cã titlul și atmosfera
acestei prime discuții sunt inspirate din acest volum proaspãt reeditat. (Dan
Dungaciu)
Dan Dungaciu: Discuția
o așezãm sub egida a 150 de ani de la înființarea
MinisteruluiAfacerilor Externe, acum 150 de ani, la 26 iulie, sub numele de
Ministerul Afacerilor Strãine, parte din pachetul omagial pe care noi, în
cadrul
INTERVIU – Rev. ªt. Pol. Rel. Int.,
IX, 3, pp. 5–16, București, 2012.
ISPRI, încercãm sã îl producem cu acest prilej și care
mai include o conferințã
organizatã în aulaAcademiei Române împreunã cu MinisterulAfacerilor Externe
și Fundația Universitarã a Mãrii Negre. Discuțiile noastre au douã mize
principale:
una, sã încerce sã dumireascã puțin cititorul, care va fi un cititor din zona
publicațiilor academice, dar nu numai, ce s-a întâmplat cu diplomația noastrã,
care este rolul diplomației românești sau care au fost rolurile diplomației
române
ști în diverse perioade de timp, și a doua, sã clarifice o perioadã pe care n-o
avem încã foarte bine limpezitã și una în care dumneavoastrã ați fost și
martor,
și actor principal, în spețã deceniul deschiderii României spre marea
diplomație
a lumii, inclusiv spre Occident. Ați ilustrat aceste momente, împreunã cu Dinu
C. Giurescu, într-o altã lucrare de referințã, Zid de pace, turnuri de frãție.
Deceniul
deschiderii: 1962-1972, apãrutã anul trecut. Ce a însemnat „deceniul
deschiderii“,
cum am putea sã înțelegem epoca din perspectiva activitãții diplomatice,
dacã se poate vorbi de o supraviețuire prin diplomație a unui stat și cât
de importanți sunt totuși aceștia, diplomații fiind totuși, oficial vorbind,
purtãtori
de cuvânt ai unei puteri politice? Care este marja lor de libertate și de ce
este
bine sã ai diplomați buni și ce se întâmplã când nu ai diplomați buni? O altã
întrebare ar putea sã fie: epoca a fost de deschidere deoarece contextul a
favorizat
apariția unor diplomați ca dvs. sau dvs. ca diplomați ați fãcut ca epoca sã fie
de
deschidere? Care e determinația aici, ați prins dvs. un context favorabil sau
dvs.
ați creat un context favorabil pentru România?
Mircea Malița: Cred
cã scopurile dvs. sunt foarte clare în privința elucidãrii unei epoci pe care
ar trebui sã o cunoaștem mai bine. Într-adevãr, sper ca la una din întrebãrile
dvs. sã vã pot rãspunde acum. Contribuie diplomații sau nu la supraviețuirea unui
stat? În cartea pe care am scris-o despre Cumințenia pãmântului, care e
consacratã strategiilor de supraviețuire a poporului român, îmi propun aceastã
temã: care sunt cãile principale și strategiile de supraviețuire?
Dan Dungaciu: O
carte reeditatã recent…
Mircea Malița: Acum
a apãrut într-o ediție nouã, refãcutã, prima ediție a apãrut în anul 2010.
Imperativul supraviețuirii e simplu: sã reziști prin istorie, sã poți
contracara sfidãrile ostile, sã surmontezi obstacolele și sã asiguri
continuitatea și menținerea identitãții unui popor sau a unei națiuni. Acest
scop al supraviețuirii este suprem, întrucât natura îl dã oricãrei forme de
viațã, de la celulã la om. Supraviețuiește. Fã ce știi, dar persistã! Luptã-te
cu mijloacele pe care ți le pun la dispoziție, altceva nu cere de la noi.
Desigur, orice specie trebuie sã își gãseascã energia necesarã vieții și sã se
perpetueze. Este o exigențã simplã pe care o pretinde natura de la noi. De
aceea iau ca punct de plecare supraviețuirea, fie cã este vorba de individ, fie
de națiunea, de familia lui sau grupul lui.
Mijloacele de a atinge un scop, cum este cel al supraviețuirii, se numesc
strategii.
Ele sunt elaborate și perfectate în mintea oamenilor. În linii mari,
strategiile sunt de douã feluri. Una este recurgerea la utilizarea forței,
pentru a respinge o agresiune sau a îndepãrta pe dușmani, și a doua este calea
pașnicã. Calea pașnicã este calea negocierilor. Negocierile au ca științã și
disciplinã proprie diplomația.
Deci noi a trebuit sã avem soldați buni și militari de geniu care sã ducã bãtãlii
în condițiile nefavorabile ale unei relații asimetrice — toți vecinii noștri erau
mai mari și mai puternici — și posibilitatea de a negocia în termeni mai buni
de înțelegere, de conlucrare, de pace, funcție pentru care se pregãtește
diplomatul.
Elogiile și memoria publicã merg spre militar. De ce? Pentru cã el își sacrificã
viața și el are acea calitate care este foarte prețuitã, care e vitejia. El
acceptã
sacrificiul personal în slujirea țãrii. E un personaj care meritã sã fie
amintit, onorat, celebrat și aplaudat pentru eroism.
Or diplomatul nu are niciuna din aceste calitãți. El nu trebuie sã-și etaleze forța
și vitejia, din contrã, el trebuie sã-și ascundã resursele. El trebuie sã tacã foarte
mult și sã asculte. El are numai mijloace de, sã zicem așa, persuasiune. Cuvintele,
argumentele sunt foarte importante pentru el.
Dan Dungaciu: Acesta
este diplomatul în general?
Mircea Malița: Diplomatul
prin definiție este cel care apãrã interesele țãrii sale, cel care-i asigurã
supraviețuirea. Nu-l vãd plimbându-se, nu-l vãd la ceaiuri și festivitãți, nu-l
vãd nici la ceremonii. Desigur cã participã la ele. Partea protocolarã însã e
mai puțin esențialã. Locul sãu de muncã e la masa negocierilor.
Dan Dungaciu: Existã
însã și diplomați care nu au neapãrat acest profil. Diplomația rusã, de pildã,
parcã nu are chiar profilul ãsta, al omului tãcut, discret,
care nu-și aratã puterea. Uneori, dimpotrivã!
Mircea Malița: Diplomația
rusã nu este de neglijat. Avem o dovadã foarte
recentã. În timpul lui Gorbaciov, diplomația rusã a fost foarte activã în arena
internaționalã.
Dupã aceea a venit un om, o minte mai puțin capabilã de judecãți prudente și
nuanțate, care, vrând sã fie în notã cu vremea, a dat drumul doctrinelor antistatale.
Ele au dãrâmat absolut tot ce s-a agonisit în materie de inovație, de
investiții, de resurse și Rusia nouã s-a trezit la începutul anilor ‘90 jefuitã
întrun mod barbar. Era suficient sã te duci la Londra ca sã gãsești un bulevard
rusesc, ocupat de noile blocuri ale profitorilor înavuțiți.
Dan Dungaciu: Dar
Rusia nu a fost jefuitã barbar de… ruși?
Mircea Malița: De-ai
lor, bineînțeles. Nu le fãceau singuri, le fãceau în combinație cu partenerii
occidentali care-și frecau mâinile fericiți cã au gãsit o asemenea sursã de
venituri, neașteptatã.
Acest jaf istoric a dat Rusiei un nou nume. Imaginea ei fusese în trecut a unei
mari puteri care speria lumea, iar acum era aceea a unei țãri care se dizolvã
atât
de senin și spontan. Mergeți acolo, e manã cereascã pentru afaceriști.
Diplomația rusã care conta în sistemul sovietic vechi ca o unitate de elitã, care
se bucura de o anumitã autonomie s-a strãduit, în ciuda evidenței, ca imaginea Rusiei
sã fie încã tolerabilã. Sunt scene pe care le-am vãzut în reuniuni europene din
anii ‘90.
Dan Dungaciu: Prin
Primakov și apoi Lavrov…
Mircea Malița: Da,
dar erau profesioniști. ªi Gromîko, cel mai longeviv ministru
de Externe, era membru al Academiei Ruse și se ocupa de istoria veche a diplomației
rusești, a scos seria aia mare de istorie a diplomației mondiale, în care el
bineînțeles s-a ocupat de rolul Rusiei. Toți aceștia erau profesioniști, în mãsura
în care le permitea politicul.
Vã dau aceste exemple fiindcã m-ați întrebat de ruși. Diferindu-se de alte școli
diplomatice, cea rusã prevaleazã din vremuri vechi prin niște trãsãturi proprii:
neîncredere și suspiciune fațã de interlocutor; capacitatea de a ascunde
intențiile și de a gãsi limbajul potrivit; rãbdarea de a aștepta momentele
prielnice și a parcurge drumuri lungi.
Dan Dungaciu: Adicã
în vremea URSS-ului, inclusiv dupã perestroika lui
Gorbaciov?
Mircea Malița: Da,
și în vremea lui Gorbaciov, în perioada tranziției și în
Rusia care, în fine, voia sã fie un stat normal și democratic.
Dan Dungaciu: Deci
teza dvs. este cã doar diplomația rusã dupã 1990, dupã
colapsul imperiului URSS-ului, a ieșit din serie și a fost cea care a reușit sã
reechilibreze barca?
Mircea Malița: Da,
a scãpat de moda vremii, a fost activã în crearea unui climat
sau a unor acțiuni care sã îmbunãtãțeascã situația de fapt, care era
dezastruoasã.
Dan Dungaciu: Deci
avea rolul de vitrinã a Federației Ruse, care arãta mai bine acum, în
strategiile lor diplomatice, decât pe vremea lui Gorbaciov?
Mircea Malița: Diplomații
au sarcina de a reprezenta bine țãrile lor și se ocupã de imaginea lor în lume.
Mã rog, poate în cazul ãsta era nevoie chiar de echipã de salvare.
Dan Dungaciu: Revenind
acum la tema legatã de supraviețuirea prin diplomație,
apropo de considerațiile generale pe care le-ați fãcut, putem sã trecem, dacã sunteți
de acord, și la o chestiune concretã, care a fost România. Ce s-a întâmplat cu
diplomația româneascã și în ce mãsurã putem vorbi de supraviețuire prin diplomație,
în cazul concret al României, ca atare?
MirceaMalița: Tradiția
este foarte mare. În fond România a avut o activitate diplomaticã permanentã.
Noi îl vedem pe ªtefan cel Mare câștigând bãtãlii. Dar
uitãm cã ªtefan cel Mare avea o rudã din familia nevestei sale care vorbea
frumos
grecește. Îl trimite în misiune la Veneția, unde e primit de Senatul venețian cu
toate onorurile unui trimis al unui cap de stat. Prin el, ªtefan comunicã
acestei adunãri situația lui, cerând ajutor pentru a-și salva Moldova. Explicã
venețienilor interesul pe care ei îl au, ca cetãțile de comerț pe care le
folosesc, cum era Cetatea Albã, sã nu fie în mâna dușmanilor. Mesajul sãu are
un ecou foarte bun, obține promisiuni mari, dar nu se întâmplã nimic pe plan
practic, ceea ce nu era un lucru neobișnuit pentru ªtefan cel Mare în relațiile
cu alte puteri.
Deci acest om a fost un diplomat. Întreținea relații cu toți vecinii. Negocia
cu toți, inclusiv cu Imperiul Otoman. El știa prea bine cã e inevitabil ca
turcii sã ia Moldova sub scutul lor. Dar judeca așa: s-o ia cum au luat
Muntenia, iau tribut și îi lasã în pace! În negocierile pe care le-a avut cu
turcii, aceștia au cerut cetãțile și au pus condiții inacceptabile. A înțeles
cã autonomia lui va fi restrânsã și cã va trãi sub opresiune, nu cu libertãțile
pe care voia sã le pãstreze, plãtind numai tributul. Dar turcii erau în
ascensiune, pregãteau atacul spre Europa, vroiau un spate asigurat și controlul
asupra Moldovei. ªtefan cel Mare a avut un raționament de diplomat și de
militar: pe acești oameni trebuie sã-i lovesc, sã le dau o lecție. Dorea ca
otomanii sã vadã cã moldovenii sunt greu de înghițit, greu de mestecat, ți se opresc
în gât. Dacã-i cucerești sunt o pacoste pentru tine, nu mai scapi de ei, adicã
sã li se aplice o lecție printr-un gest „forte“: cele douã bãtãlii formidabile,
în care a învins armate de zece ori mai numeroase, recurgând la strategii
militare specifice locului și situației inegale, ca pârjolirea pãmântului, uzura
permanentã a inamicului și obosirea lui, respingerea luptei cu armate desfã șurate,
aducerea lor într-un loc împrejmuit pentru ei, lovirea la un moment de derutã,
fum și zgomot. Nu știu astãzi unde gãsești gândirea lui strategicã, coerentã și
creatoare, în scrisoarea cãtre venețieni sau în lupta de la Podul Înalt? Strategiile
militare sau diplomatice au ca sediu capetele Domnitorilor valahi sau
moldoveni. Mircea cel Bãtrân știa cã trebuie din când în când sã recurgã la violențã,
dar știa și cum sã negocieze și cu cine. ªtefan cel Mare știa cã pânã la urmã
tot negociazã, tot plãtește tribut, știa cã intrã în combinații nenorocite pentru
o vreme, limitative. Dar realist fiind încerca sã obținã condițiile cele mai bune
cu putințã. Este strategia unei țãri mici: nu sã-ți mãrești profitul și
avantajele, ci sã-ți micșorezi pagubele și necazurile. Nu este aceeași
strategie în capul unui cuceritor și al unui cucerit. Deci una este un maximin
și alta este un minimax.
Dan Dungaciu: Deci
dvs. spuneți cã în istorie poți sã fii doar cuceritor și cucerit?
Nu ai și altã opțiune?
Mircea Malița: Nu,
nu e așa. Dar în relațiile unuia mare cu unul mic, cel mare este obsedat de
cucerirea celui mic, fiindcã logica celui mare o constituie extensia și
câștigul teritorial, sub orice formã: fie cã-l iau și-l fac colonie, îl iau și-l
fac provincie, sau îl iau și-l lasã semiautonom, îl iau și-l fac chiar
partener, aliat și onorabil. Mintea celui mare este de tip imperial: cucerește
și dominã.
Iar cel mic trebuie sã știe cã acestea sunt pericolele existenței sale. Dacã se
ceartã cu un vecin pentru cursul unui râu sau are un litigiu de orice fel, nu
este un dezastru.
Între ei, cei mici își rezolvã problemele fãrã drame. Acestea apar când îți pui
întrebarea: mai exiști sau nu mai exiști, te-a înghițit sau nu te-a înghițit?
Toatã strategia românului de a supraviețui este adecvatã acestei probleme
cardinale.
O mie de ani românul a tãcut și a devenit invizibil. Nu se știe unde a fost. Nu
se știe de pe la anul 200 pânã la 1.200 și ceva. Niciun document, nicio
mențiune.
Istoricii s-au întrebat dacã au fost strãmutați odatã cu romanii din Dacia sau acum
limbajul lor e altul: au și venit, au și plecat, dupã cum era timpul, dupã cum sufla
vântul, pe tãcute. Niciodatã nu și-au anunțat identitatea cu tãrie, nici n-au declarat-o
sonor. O mențineau în întrunirile lor, sub supravegherea unui jude, a unui
judecãtor cu nume latin, într-o mare disciplinã, învãțatã de la romani. Dacã se
spunea, plecãm mâine dimineațã, plecau toți, cu mic și mare, cu ce aveau, dintr-un
sat, dacã erau în primejdie și veneau nãvãlitorii. Mergeau peste Dunãre și se
reîntorceau peste ea. Când au avut probleme cu slavii la sud au venit înapoi în
Transilvania, care încã în acel moment era mai propice. Pânã la venirea
ungurilor era plinã de ducate mici românești și de voievodate. Sub unguri,
românii din Transilvania mai stau încã nouã secole fãrã sã-și piardã
identitatea. Cei care au fugit din Dacia romanã, daco-romanii, vorbind o limbã,
o latinã modificatã,
au pãstrat tradițiile și iatã-i dupã 1.000 de ani de cãlãtorii și de absențã
jucând hora, mergând la bisericã, având primari sau șefi, alegându-și voievodul
peste noapte în țãrile românești Moldova și Valahia. Acesta nu e miracol de
supraviețuire? Se tot lucreazã la lista neterminatã a popoarelor care nu mai
sunt și s-au pierdut în intemperii. Istoricul Brãtianu a afirmat cã este un
miracol.
Dan Dungaciu: E
și o enigmã, și un miracol.
Mircea Malița: Da,
dacã e așa, cum sã nu fie omul acesta acasã la el în problemele
de negociere, de diplomație, de conlucrare și de pace?Aceasta e vocația lui
mare. ªi s-a vãzut, evident, cã a putut sã o practice. Încã la 1500 cunoșteam condiții
grele, plãteam tribut, aparțineam Imperiului Otoman. Dar în ciuda statului ciuntit
aveam limba, religia, școala proprii și sistemul judiciar propriu. Plus voievozi
români. Nicio țarã din jurul României n-a avut aceste avantaje. La Budapesta, Belgrad
sau Sofia administrația revenea unui pașã.
Dan Dungaciu: Niciuna
nu a negociat așa de bine, spuneți dumneavoastrã.
Dumneavoastrã sugerați cã istoria poporului român s-ar suprapune, cumva, peste
istoria diplomației românești…
Mircea Malița: Exact.
Negociere înseamnã sã facã desigur o mulțime de renunțãri, dar sã pãstreze
esențialul supraviețuirii și l-a pãstrat. Nu poți sã spui cã
românii nu aveau talent diplomatic. Cum se explicã faptul cã așa cum era sub
turci, la Cantacuzini, deci în Muntenia, exista pe la jumãtatea a doua a
secolului
al XVII-lea un birou de relații internaționale, în care se vorbeau vreo patru
sau
cinci limbi europene, unde se redacta corespondența și de unde plecau trimișii
speciali în toate direcțiile, de la Rusia la Austria? Cantacuzinii, foarte bine
informați, știau când se proiecteazã o cruciadã occidentalã și ce șanse slabe
are, când se vorbește ceva de soarta lor. Își trimiteau oamenii peste tot.
Nu erau multe țãri cu minister de externe pe la 1.600 și ceva. Se poate imagina
așa ceva în România ocupatã de turci? Aveau câteva zeci de persoane acolo
și erau atât de buni și de pricepuți, încât țarul Petru cel Mare, plãcându-i
trimisul
nostru, nu l-a mai trimis acasã și l-a ținut la ei.Acesta nu era un diplomat
instruit?
Milescu, un alt caz celebru, ajunsese trimisul țarului în China, într-o misiune
grea, pentru a discuta probleme teritoriale. Se întoarce de acolo și scrie douã
cãrți despre China. A reținut țarul la el ca și consilier și pe Dimitrie
Cantemir, alt
corifeu al culturii românești.
Dan Dungaciu: Probabil
politic mai puțin orientat…
Mircea Malița: Competența
lui de istoric și diplomat se vede în cartea care
prevedea declinul Imperiului Otoman, „Creșterea și descreșterea Imperiului
Otoman“. În Germania a fost ales membru al unei academii, dar unde sã meargã?
El a crezut cã de la ruși se va întoarce cu Petru cel Mare.
Dan Dungaciu: Nu
era mai bine sã fie dominat de o putere decadentã decât
de una în ascensiune? Nu era mai periculoasã Rusia pentru țãrile române decât
Imperiul Otoman?
Mircea Malița: În
faza aia, Rusia n-a fost. Ea și-a arãtat dorința de dominație
sub Ecaterina cea Mare. Ea a avut planul unei Dacii conduse de un personaj rus,
autonomã, dar atașatã de Rusia.
Dan Dungaciu: Nu,
eu mã refer aici la modul de gândire al lui Cantemir.
Dacã cu turcii, cum ați spus-o și dvs., prin tehnicile de supraviețuire, era
mai
simplu sã treci prin istorie sau sã te strecori, sau oricum erai obișnuit sã o
faci,
cum te-ai fi putut descurca sub un tip de dominație nou, cel rusesc? Dar dacã
ar
fi fost o dominație rusã — care ne-a arãtat cam ce forțã de penetrare
identitarã
avea în Basarabia, de pildã — cum am fi supraviețuit? Nu ar fi fost mai
riscant?
Mircea Malița: Dimitrie
Cantemir a fost mai puțin prudent decât Brâncoveanu.
Acesta miza deodatã pe douã mari puteri, fiind bine cu a treia. ținea, ca și Bismarck,
patru bile în aer. Trei erau puteri mari — otomanii, Rusia și Habsburgii. El
era bine cu toți. ªi a patra bilã erau boierii. El n-a scãpat nicio bilã pe jos
în relațiile lui cu cele trei mari puteri. Dar a scãpat bila boierilor, care l-au
denunțat și l-au dus la moarte. La el da, detectãm bãnuiala cã Rusia întreținea
dorințe de dominație asupra țãrilor noastre și cã voia sã înlocuiascã, ceea ce se
spunea în epocã, un jug de fier cu unul de lemn. Uitați-vã atent la
comportamentul lui când îl cheamã Petru cel Mare sã-l ajute în lupta cu turcii,
luptã pe care țarul o pierde. În timp ce se desfãșura bãtãlia, Brâncoveanu
stãtea cu armata și nu i se alãtura. De ce? De ce nu intrã ca aliat, într-o
confruntare pe viațã și pe moarte? Se pare cã era informat cã Rusia întreține
aspirația unui imperiu de a mai adãuga ceva la el.
Dan Dungaciu: Știa
din „telegrame“?…
Mircea Malița: Cred
acest lucru care s-a aflat mult mai târziu. Brâncoveanu
a rãmas bine cu toți, chiar și dupã aceastã înfrângere. A rãmas bine și cu
țarul,
care nu i-a imputat faptul cã nu a intervenit, pentru cã nu era conform cu
înțelegerea lor ca muntenii sã lupte doar dacã sunt ei atacați.
Dan Dungaciu: Diplomația
a avut rolul pe care-l spuneți dvs. într-o zonã în care puteai sã fi doar
cucerit sau cuceritor. România nu era în postura de cuceritor, nu avea cum sã
fie. Deci diplomația noastrã s-a nãscut sub aceste auspicii, ca sã spun așa,
ale supraviețuirii într-un spațiu geopolitic cu terțul exclus. Cum se manifestã
diplomația româneascã dupã ce, trecând peste perioada fanariotã, se constituie
statele naționale? Cum aratã proiectul diplomatic românesc dupã dobândirea
statalitãții moderne? Are alt statut?
Mircea Malița: Sigur
cã da. Când gândești cu capul tãu și ai libertatea de gândire, cã nu ți-o
interzice nimeni, sigur cã judeci ce e mai bine și ce e mai rãu. De exemplu,
Carol I de Hohenzollern fãcuse o alianțã cu puterile germano-austriece,
pe care nu a comunicat-o guvernului român. Avea într-un dosar special, închis
la el în birou, aceastã înțelegere. De câte ori era numit un prim-ministru, deschidea
pupitrul și-i dãdea sã citeascã documentul, în timp ce acesta aproape cã
leșina, aflând cã este aliatul Austro-Ungariei, în timp ce întreaga țarã
denunța Austria pentru comportamentul ei în Ardeal. Deci vedeți dvs., doi ani
am stat pânã am intrat în primul rãzboi mondial și când am intrat, cam brusc,
în 1916, nu eram bine pregãtiți. Au urmat refugiul guvernului la Iași și apoi
pacea cu germanii de la București. A fost o alianțã costisitoare pentru noi.
Eram parte a unui front în care trupele rusești ne veniserã în ajutor, dar au
fãcut revoluția din octombrie și au ieșit din joc. Nici occidentalii nu erau
prea generoși cu mijloacele lor și atunci am fãcut pacea de la București, dupã
dezastrul militar. Ieșeam dintrun rãzboi în care intrasem cu promisiunea
reîntregirii teritoriale și acum aliații ezitau sã se ținã de cuvânt.
Dan Dungaciu: Ulterior
s-au mai corectat niște lucruri, e adevãrat, tot prin
eforturi diplomatice viguroase și dramatice.
Mircea Malița: S-au
corectat, pentru cã la Conferințã au fost doi români, unul la putere și altul
în opoziție—Brãtianu și Take Ionescu. Ne-am dus la Conferința de Pace trebuind
sã explicãm cã nu a fost vina noastrã. Brãtianu nu putea discuta decât cu
Clemenceau, și el tot om politic de forțã, cãruia îi invoca puterea acordurilor.
Take Ionescu se ducea la președinteleAmericii și-i cerea respectarea drepturilor
omului. W. Wilson era jurist și susținea ideea dreptului la autodeterminare.
Iar Take Ionescu aducea rezoluția de laAlba Iulia. Vorbea același limbaj, al
școlii diplomatice juridice și nu al celei „realiste“ bazate pe forțã.
Trimiterea reginei înAmerica, unde a fost bine primitã, a contat și ea. Deci
situația s-a putut drege, prin virtuți diplomatice.
Dan Dungaciu: Ceea
ce militarii n-au fãcut pânã la capãt, au fãcut diplomații.
Perioada aceasta de statalitate explicitã, secolul XIX – începutul secolului XX,
e relativ clarã din punctul de vedere al statutului diplomaților, care devin parte
a proiectului de consolidare naționalã, de proiecție naționalã pe noua
geografie europeanã și mondialã. România era un stat integrat, din toate
punctele de vedere, cu toate avantajele și dezavantajele care decurg de aici.
Problema statutului
diplomatului se pune însã cu totul în alți termeni în România dupã ocupația
sovieticã. Începe o nouã etapã, cea mai complicatã, poate, pentru diplomația
româneascã, care a încercat sã fie, în anumite etape, și cu slãnina în pod, și
cu sufletul în rai. Ce statut are diplomatul într-o perioadã în care un imperiu
vine și se instaleazã, totalitar, cu instrumente pe care niciun alt imperiu nu
le mai avusese la dispoziție, peste un fost stat național, pentru cã România,
ca și altele, fusese stat național, cu o anumitã autonomie, cu o anumitã
independențã? Ce sa întâmplat cu diplomația și dacã este posibil sã folosim și
acum expresia aceasta a supraviețuirii prin diplomație și dupã ocupația
sovieticã? Dumneavoastrã intrați acum într-o posturã ineditã: deveniți
cronicarul propriei dumneavoastrã vieți…
Mircea Malița: Pot
sã spun un lucru. La început nu a existat decât o singurã formã de relație,
dupã rãzboi, care nu este bine cunoscutã și nu se înțelege foarte bine: este
ocupația rusã, nu relația cu URSS. Noi am stat cu trupe rusești pânã în 1958.
Sã ne înțelegem, atunci au plecat rușii de la noi.
Dan Dungaciu: În
parte, atunci au plecat trupele doar…
Mircea Malița: Tot
atunci au plecat și consilierii.
Dan Dungaciu: ªi
n-au mai rãmas consilieri?
Mircea Malița: Ba
da, cum sã nu, au rãmas o mulțime, dar a rãmas și altceva,
o dictaturã localã, fidelã Moscovei, a rãmas închinatã, dar nu la turci, la
sovietici;
nici turcii nu aveau garnizoane în România. Dar acum tipul de control era mai
rafinat decât înainte. Întâi de toate plata de tribut a fost fãcutã de zeci de
ori, mult mai mult decât despãgubirile pe care le-a plãtit România. Pe urmã
România a intrat cu sovromurile și cu tot pe partea asta. Conta ocupația, ca sã
spunem așa. Dar dupã 1958, când i-au vãzut plecați, cei care erau acceptați de
sovietici…
Dan Dungaciu: Sã
vã mai întreb o chestiune legat de ‘58. Au avut vreun rol
diplomația româneascã sau politicienii români la plecarea rușilor sau contextul
geopolitic a fost favorabil? Circulã douã teze în istoriografie pe chestiunea
aceasta…
Mircea Malița: Nu,
nu diplomația românã, ci diplomația șefilor care l-au
convins pe Hrușciov, cei care îl însoțeau în vizita sa: Bodnãraș, Maurer și
Dej.
ªi ei l-au convins. Cu ce mijloace? Nu cu presiune, nu cu forțã, nu cu
amenințãri,
ci din contrã, cu prietenie maximalã. Tema nu era „Plecați de aici“.
Dan Dungaciu: Dar
care?
Mircea Malița: Nu,
cã nu plecau de aici. Noi eram deja dați. Tot ce s-a întâmplat
cu România dupã sfârșitul rãzboiului, statutul ei de dependențã fațã de sovietici,
a fost o consecințã a rãzboiului, votatã și hotãrâtã de toate marile puteri.
Noi știam asta. Din acea formulã nu s-a mai modificat în Est nicio frontierã, niciun
teritoriu, niciun regim, niciodatã, pânã la marile schimbãri, pânã n-a cãzut Uniunea
Sovieticã. Nu se puteau face schimbãri mari. Dar aceastã echipã avea simț
diplomatic și dorea binele țãrii, pentru cã exista patriotism în ei, nici
învãțat, nici educat, ci așa cum l-au moștenit de la strãmoși. Ei acceptau
ideea conform cãreia, comunismul poate sã creeze condiții mai bune. Aceasta era
dogma. Dar odatã admisã, ei aveau dreptul sã se întrebe: cum s-ar putea micșora
rigoarea constrângerilor, abuzurilor de putere, cum s-ar putea asigura un mod
de viațã mai decent, cum sã ușurezi traiul celor care trudesc?
Dan Dungaciu: Deci
dumneavoastrã spuneți cã exista o echipã, sã îi spunem
așa, care acceptase comunismul, dar și cã, în interiorul lui, se poate face
„mai binele“ pentru români, și încerca sã facã asta fãrã sã schimbe cadrele
inițiale sau
sã încerce sã schimbe statutul de țarã ocupatã și livratã Estului. Credința lor
—
îndreptãțitã sau nu, nu conteazã acum—era cã ei lucrau, ca și comuniști, pentru
poporul român. Dar nu erau și ceilalți comuniști, pentru care „slujirea
poporului“
era marginalã în raport cu puritatea doctrinei? Pentru care scopul ultim era
ideologia, nu „poporul“?
Mircea Malița: Da,
sigur cã da. Era foarte multã lume care nu înțelegea nimic
în afara lozincilor. Erau activiști, erau agitatori, nu poți ști ce era în
ultimul
cotlon al minții lor. Ceea ce ei luau la modul „absolut“, echipa de conducere
admitea cu aproximație și uneori cu semnul întrebãrii.
Dan Dungaciu: Deci
relativizau… Foloseau doctrina ca instrument.
Mircea Malița: Da,
acesta era începutul diplomației lor: a le lua cum sunt, dar cu explorarea unor
zone posibile.
Dan Dungaciu: Nu
erau în zona lui „da“ și „nu“, ci în zona lui „poate cã da“,
„poate cã nu“. Se strecurau prin breșe.
Mircea Malița: Exact.
Dan Dungaciu: Revin
la disputa aceasta care s-a iscat în România, între cei
care susțin cã plecarea rușilor a avut loc strict din rațiuni geopolitice, în
sensul
cã URSS nu mai avea nevoie sã stea în România…
Mircea Malița:Acesta
era argumentul românesc. Domnule, nu mai ai nevoie
sã menții trupe aici. Îți sunt un prieten devotat, nu mai ai nevoie sã stai pe
capul
meu.
Dan Dungaciu: Deci
dvs. spuneți cã dimensiunea localã, ca sã spun așa, a avut o pondere importantã
în decizia pe care a luat-o Hrușciov?
Mircea Malița: Enormã.
Când a venit, nu credea cã o sã plece cu aceastã hotãrâre
pe care a luat-o. La vânãtoare, cu prietenie, bând multã țuicã, votcã, numai glume,
a fost formidabilã primirea lui, pânã când, plãcut impresionat, a spus cã da.
Dan Dungaciu: Asta
e foarte important, pentru cã aduce mãrturia cuiva din interior, ca sã spun
așa. ªi dupã plecarea trupelor rusești, ceea ce a urmat a fost
a doua etapã a diplomației românești din vremea ocupației sovietice.
Mircea Malița: Atunci
s-au creat condiții noi, dupã 1958. Atunci s-au creat,
imediat. Dar nu i-a dat curs Dej, pentru cã evenimentele din Ungaria au
schimbat
contextul internațional.Diplomații români aflaserã cã o înțelegere, poate
subînțeleasã, se menține neexprimatã, în orice caz nu era scrisã. Nu scrie
nicãieri cã în numele socialismului trebuie sã strângi de gât pe cineva. Ai un
prieten mai bun sau mai mare, asta e, dar chiar sã-ți dicteze acolo ce sã
mãnânci, ce sã cultivi, ce sã faci, e altceva. Sã vedem un lucru, ce scrie în
socialism? Românii n-au vorbit niciodatã cu rușii, în perioada de relativã
independențã care a urmat, în alți termeni decât invocând generoasele principii
umanitare și de avangardã ale socialismului. Noi nu am invocat viziunea
occidentalã sau democrația! Din prudențã, mai bine tãceai decât sã spui așa
ceva.
Un diplomat român știa sã-și explice toate mișcãrile, chiar cele care-l supãrau
și-l contrariau pe rus, dar în forma unui sincer devotament de a îmbunãtãți
situația
socialismului în lume. Altfel cum vrei sã-ți susții ideile?
Dan Dungaciu: Deci
de acum, dupã 1958, asistãm la un context favorabil
pentru o manifestare diplomaticã în limitele pe care le-ați sugerat?
Mircea Malița: Da,
dar revolta din Ungaria a încurcat mult lucrurile și l-a
speriat și pe Dej. Dupã condamnarea cultului personalitãții lui Stalin de cãtre
Hrușciov în 1956 au început și la noi sã aparã grupuri care au vrut sã-l dea
jos
pe tema cultului personalitãții. El știa de aceasta și nu putea sã încerce prea
multe
lucruri care sã-i strice dosarul. Era foarte precaut. L-am cunoscut, deci pot
sã
spun cã era de o prudențã extraordinarã. Am scris în „Amintirile“ mele cum lam
cunoscut pe Dej. E una din întâmplãrile sumbre în care apare Brucan. La
New York, la sesiunea din 1960, Brucan s-a dus la Dej și i-a zis: „Luați-l de
aici
pe Malița cã nu știe nimic englezește, mã încurcã, are numai idei prostești, nu
are relații cu nimeni“.
Dan Dungaciu: Ce
avea Brucan cu dvs.?
Mircea Malița: Eu
îl deranjam teribil. El era semidoct. Tot ce citea el era
presa în general. ªtia sã scrie jurnalism destul de bine. Era un om al
speculației,
nu al raționamentului. Se pretindea politolog, dar nu era. Îl supãram și prin
relațiile
pe care le aveam, cu diplomații de la ONU. Când vedea cum vin consilierii,
cum îl cautã pe Malița la telefon, îl invitã într-o parte, în alta, era gelos
și
iritat. ªi Dej n-a zis nimic cert și m-a chemat la el, sã-i traduc un film
american.
De fapt voia sã verifice acuzarea lui Brucan.
ªi atunci am tradus, iar el apoi la ONU m-a vãzut cum alerg de la unul la
altul.
ªi m-a întrebat: cine era ãla? Pãi consilierul olandez. ªi ce vorbeați? Dar nu
avem noi rezoluția la comisia nr. 1 unde e președinte șeful lui? — și am pus o
vorbã bunã. Vãzându-mã activ și cu relații în toate direcțiile, când se dãdea
masa
în hol, restrânsã, numai cu delegații, Dej i-a spus lui Brucan: Cheamã-l și pe
Malița.
ªi îmi mai punea câte o întrebare, de relații internaționale, despre unul,
despre
altul, cum e delegația cutare, ce au de gând alții și altele.
Dan Dungaciu: ªi
Brucan a înțeles și el jocul?
Mircea Malița: Brucan
turba. Pânã la capãt. Dej a verificat pe mine, pe viu,
tot ce denunțase el. Atunci mi-am zis: îl respect pe Dej.
Dan Dungaciu: Nu
poate fi dus de nas.
Mircea Malița: Nu,
pe acesta nu îl duce nimeni. M-a chemat la el. „Malița,
ce vrei sã faci pe viitor?“ ªi i-am zis eu: „Aș vrea sã merg acasã. Am stat
cinci
ani aici, am venit cu o fatã, plec cu trei. ªi acasã se lucreazã, se pot face o
mulțime
de lucruri bune și-n diplomație și oriunde mi se cere, poate la statisticã, ca
matematician“, i-am spus. Mi se fãcuse acolo o propunere de director adjunct la
Statisticã, din cauzã cã eu eram matematician. „Oriunde vrei“. ªi am venit,
director
la o direcție din minister. Încã un an de supraveghere. Da, efectiv m-a mai
lãsat încã un an și jumãtate ca sã se pronunțe în privința mea și mi-a dat
chestiuni
foarte grele: sã negociez la Budapesta un tratat cultural cu Ungaria, care avea
toate dedesubturile, cu minoritatea, cu limba. Nu a fost ușor ca vecinii sã fie
și
ei mulțumiți, și noi. N-am știut cã sunt în probã. Mi-a zis: „Mergi la noul
ministru“, era Mãnescu. Acesta m-a luat cu el la sesiunea anualã la ONU și în
anul
urmãtor, în 1962, am fost numit adjunct al ministrului pentru Națiunile Unite.
ªase ani la rând m-am ocupat de diplomația multilateralã. Dacã pentru lucruri
care par mãrunte un om ca Dej face atâtea socoteli și probe, înseamnã cã
lucreazã
pe termen lung. Abia atunci am înțeles ce vrea. Împreunã, el cu Maurer
s-au înțeles sã curme stilul dictatorial cu care Moscova își trata sateliții și
sã-și
afirme ideile, cu argumente bine cântãrite, desigur, sã-și urmãreascã mai bine
propriile interese.
Dan Dungaciu: Deci
noi ar trebui sã înțelegem cam așa: a fost un context favorabil internațional,
pe care însã o echipã inclusiv diplomaticã a încercat sã îl
fructifice…
Mircea Malița: Da,
pentru noi, momentul de trecere pentru luarea unei hotãrâri
a fost criza cubanezã. Atunci Maurer i-a spus lui Dej cã va citi în ziar cã e
în stare de rãzboi cu America.
Dan Dungaciu: Dupã
ce s-a creat contextul plecãrii trupelor ruse, oamenilor
ca Maurer și Dej le-a apãrut ideea cã trebuie sã ne construim instrumentele
diplomatice, ca sã putem profita de conjuncturi.
Mircea Malița: Primul
pas fusese fãcut în 1952, când s-a curmat activitatea
agenturii cominformiste conduse de Ana Pauker care-și primea instrucțiunile de
la Beria. A urmat intrarea noastrã în ONU în 1955.
Dan Dungaciu: A
existat rãzboiul Dej-Pauker, a pierdut Pauker. A câștigat
Dej, dupã care a început cãutarea oamenilor care sã fie prinși în aceastã
„strategie“.
Mircea Malița: De
fapt erau acolo.
Dan Dungaciu: Sau
testarea lor, cum a fost cazul dvs.
MirceaMalița: Probele trebuiau trecute oricum. Venisem deja în 1961, iar în
1962 eram antrenat în diplomația „deschiderii“, cum o botezasem ulterior.
Dan Dungaciu: În
cartea dvs. nu ați fost foarte explicit. ªtiați cã sunteți parte
a unei strategii, ați înțeles-o ulterior? Ați înțeles cã se întâmplã ceva, dar
nu v-a
spus nimeni concret ce? Cum vã gândeați atunci propriul statut?
Mircea Malița: Îl
cunoșteam pe Maurer de la Academia Românã și știam și
relațiile lui cu Dej sub forma adevãratã. Ei se înțeleseserã încã din 1944.
Maurer
își formulase statutul: stau cu tine, dar sã nu mã faci ministru, nu vreau
nicio
poziție oficialã. Dar când vrei, eu te ajut, fac ce spui. Asta a fost.
De la început au știut cã Ana Pauker este un obstacol, cã puterea o exercitã o
clicã în România și cã lichidarea ei este o primã sarcinã. ªi chiar au scos-o,
în
rate. Pe Chișinevschi l-au mai lãsat, fiindcã a trãdat-o pe Ana Pauker, ca și
Brucan.
Imediat dupã ce a cãzut Beria au schimbat-o. Chișinevschi l-a avertizat pe
Brucan și amândoi au schimbat afiliația. Când sã-l dea jos pe Chișinevschi,
Brucan a înțeles singur situația și s-a oferit sã-l denunțe. Desigur, unii erau
menținuți din considerente tactice, dar nu mai prezentau pericol.
N-aș putea sã spun cã pânã în 1962 nu am observat deja laMãnescu și laMaurer
ideea schimbãrii. Care ce însemna? Ce puteai sã schimbi? Statutul cu Moscova
nu, doctrina marxist-leninistã iarãși nu se putea, guvernul nu se putea schimba
peste noapte. A început totuși schimbarea, schimbare care se efectua la
rãdãcinã,
în ministere. Au început sã fie schimbați cei de la cadre și cei care erau
știuți ca
membri ai Cominternului. Dar pânã azi mai rãsunã protestul urmașilor familiilor
de cominterniști. ªi-au fãcut o religie din denunțarea lui Dej. Au scris cãrți
disperate, ca sã-l denigreze pe Dej și sã o reabiliteze pe Ana. E uluitor cât
venin au
vãrsat pentru a falsifica adevãrul istoric și a lãsa epoca aceea în profundã
ceațã.
Dan Dungaciu: Domnule
academician, mai în detaliu despre „deceniul deschiderii“, care au fost
resorturile, mecanismele, dar și percepțiile ulterioare ale
sale, vã invit sã discutãm în întâlnirea viitoare. Vã mulțumesc!
Comentariu:
Daca stim ce inseamna supravietuirea unei tari, merita
sa rememoram una din marile lectii de supravietuire a Romaniei, intelegand cat
de importanta este diplomatia, cu instrumentul ei de baza, negocierile. Mircea
Malita este un nume, un izvor de intelepciune de la care merita sa ne adapam...
Trecem iarasi printr-un moment istoric decisiv, care
ne-a prins total nepregatiti. In anii premergatori am cedat mai tot, fara sa
negociem, iar acum ne sperie pur si simplu negocierile SUA cu Rusia. Nu mai
suntem partenerul strategic special al Americii, iar Rusia este bau-baul cu
care conducatorii nostri isi sperie
poporul asa cum, ca parinti, ne speriam copiii.
Ce sa ne mai ia Rusia, cand am dat deja tot. Ce ar
putea sa vanda rusilor venerabilul - veteran de razboi, 101 ani - general
scriitor Radu Theodoru, ca sa-i scurme DIICOT prin memoriile asternute pe
hartie? Doar asa, ca sa gaseasca un cap de acuzare pentru candidatul la
prersedintie neagreat de puterea de la noi si de Europa, care maraie la America
si ne asamute pe noi sa muscam? Atat mai stiu ai nostri de supravietuire,
diplomatie, democratie, razboi si pace? Nu cumva ar trebui o scurmatutra
serioasa prin memoriile/ constiintele lor?
Atasez si o lista de principii la tema, primita de la
un alt venerabil scriitor, Dl. Constantin Lupeanu, fost ambasador. Trecerea lor
in revista ne duce, desigur, cu gandul la Sun Tze si Confucius - lucru firesc,
daca avem in vedere si calitatea domniei sale de traducator si sinolog de
marca.
In concluzie, fara diplomatie pana si cele mai mari
imperii se pierd in negura istoriei.
DIPLOMATIE
1. O ţară mică construieşte relaţii bune cu toate
marile puteri. Nu are litigii cu ele, nu le provoacă, nu le insultă. Războaiele
se termină prin încheierea păcii şi marile puteri stau pe scaunele principale.
În ultimă instanţă ele iau deciziile asupra viitoarelor frontiere, statutului diferitelor
ţări mici, mărimii şi teritoriilor lor.
2. Statele mici nu se lasă implicate în conflictele
celor mari. Îşi asigură acest obiectiv, evitând alianţele în orice conflict.
Principiul de bază este „ţine-te departe şi nu te băga” când este vorba despre
conflicte existente. Trebuie evitat riscul de a te trezi într-un război care nu
te priveşte, în care odată intrat, accepţi cele mai mari riscuri pentru propria
supravieţuire.
3. Asigură-te de o stare internă echilibrată şi
ordonată. Luptele pentru putere ale partidelor politice sunt o primejdie
constantă. Ele duc la cel mai mare pericol al războiului intern. Majoritatea
războaielor din lume sunt cele interne.
4. Asigură-te de regimuri bazate nu doar pe votul ce
poate fi influenţat şi falsificat, ci pe autoritatea unor oameni care prin
definiţie este măsurată de gradul de încredere pe care îl obţin. Autoritatea nu
înseamnă dictatură. În cea mai mare măsură, soarta ţărilor depinde de oamenii
care stau în fruntea lor. Dezastrele provin de la dictatori ce se introduc prin
forţă şi fraudă.
5. Toţi dictatorii, fără excepţie, sunt bolnavi.
Suferă de grade diferite de hybris. Nu sunt capabili decât de a se vedea pe ei,
cu ego-uri ca nişte baloane, ignorând ce se petrece cu populaţia, orice se
mişcă în afara lor şi a unui cerc sigur de sicofanţi.
6. Soluţia o oferă exemplele marilor oameni consacraţi
țărilor lor, ca Roosevelt pentru SUA, Churchill pentru Anglia, De Gaulle pentru
Franţa.
7. Statul este prin definiţie ocrotitorul şi slujbaşul
menit să servească interesul public sau pe cel colectiv. Statul este cea mai
frumoasă şi nobilă instituţie construită de cetăţeni pentru a-i servi şi apăra.
Un cetăţean într-un stat normal se uită la cartea lui de identitate, aşa cum un
om îşi mângâie dovada că deţine o sumă mare de bani la bancă.
8. Feriţi-vă de doctrine înşelătoare. Ele abundă,
invadând creierele, transformă oamenii în turme anesteziate, capabile să se
arunce singuri şi de bunăvoie în prăpastii. Pe scurt: nu consumaţi droguri, nu
vă lăsaţi prostiţi, rămâneţi lucizi.
9. Nu puteți convinge pe cei mari să facă războaie,
dar feriţi-vă de ele ca de ciumă. Un deget de vă prind şi sunteţi pierduţi.
....
Trimis de: MARIAN ILIE
Abonați-vă la:
Postări (Atom)