Mihai Eminescu: admirație profundă, dar și neînțelegere.

 

Mihai Eminescu: admirație profundă, dar și neînțelegere.

 

~*~

 

„Oda (în metru antic)” este una dintre cele mai intense poezii eminesciene despre:

• limita umanului,
• educarea prin suferință,
• și tentativa de a atinge o libertate interioară (liniștea) atunci când idealul și iubirea devin durere.

 

 

Îl citim pe Eminescu mult, ne place pentru că în versurile lui simțim adâncimea gândului, dorul și frumusețea limbii române în forma ei cea mai înaltă.

 

Îl citim mult și pe Nichita, el ne place pentru libertatea imaginației, pentru jocul ideilor și pentru felul surprinzător în care dă cuvintelor o viață nouă.

 

Mai citim și pe alții, pentru că fiecare voce ne deschide o altă fereastră spre noi înșine.

 

Ne apropiem de Luna Ianuarie: MIHAI EMINESCU, 15 Ianuarie 1850 - 15 Iunie 1889

 

 

 

Odă (în metru antic)

 

 

~*~

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce..

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

https://www.versuri.ro/w/4617

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?.

 

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

 

 

 

------------- 1 Decembrie 1884, poezie a maturității, cu cu 11 variante

 

 

 

 

 

O, rămâi

 

 

 

"O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu știu să le-ascult;

 

 

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinț,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminți;

 

 

Și prin vuietul de valuri,

Prin mișcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

 

 

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol...

 

 

Și privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

 

 

Astfel zise lin pădurea,

Bolți asupră-mi clătinând;

Șuieram l-a ei chemare

Ș-am ieșit în câmp râzând.

 

 

Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot...

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

 

~*~

MIHAI EMINESCU

------- 1 Februarie 1879, legătura dintre om și natură.

 

 

Trimis de: GM