Alexandru Stanciulescu - Barda - DOAR O VORBĂ....! ÎN RAI ESTE O CINĂ CONTINUĂ A BUCURIEI

 

ANUL NOU

- SF. IOAN IACOB -

 

 

~*~

 

De ziua «Anului Nou»

S-a dus un an de zile

Greoi, spre «asfinţit»,

Cu năzuinţi deşarte

Şi rost neîmplinit.

 

Îşi ia acuma rândul

Un altul, mai vioi,

Ce dă la toţi cuvântul

Să-i scape din nevoi.

 

Şi lumea veşnic vede

– Cu gând neîndoit –

Că orice înnoire

Îi semn de procopsit.

 

Şi – doară – are pildă:

Din viaţa cu progres

Cu ce amar de roadă

– La urmă – s-a ales.

 

Prin duhul «înnoirii»

Se vede arătat

Că viaţa omenirii

Mai rău s-a destrămat.

 

Deşi – la arătare –

Înaintăm vioi,

Dar sufleteşte mergem

Ca racul, înapoi.

 

Zburăm după «himere»

Ca vântul prin văzduh

Şi văruim mormântul

Cu viaţa «fără duh».

 

 

 

APA

- Sfantul Vasile cel Mare -

 

Tu cunosti miscarile apei, ca apa curge în jos, ca nu sta într-un loc si ca în chip firesc o porneste spre locurile aplecate si adânci, dupa ce Stapânul a dat apei aceasta porunca. Dar ce putere avea apa înainte de a i se fi poruncit sa urmeze aceasta cale, nici tu n-o stii si nici n-ai auzit pe altul care sa fi vazut.

Gândeste-te ca glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare si ca porunca, data atunci zidirii, a aratat celor zidite de Creator calea pe care trebuia sa o urmeze în viitor. Ziua si noaptea au fost create în acelasi timp; si de atunci pâna acum ele urmeaza una dupa alta si nu înceteaza sa împarta timpul în mod egal.

Natura apelor a primit porunca sa curga si apele niciodata nu obosesc, pentru ca sunt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la natura curgatoare a apei, ca sunt ape care curg de la sine, de pilda izvoarele si râurile; mai sunt si alte ape adunate la un loc, care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se misca.

Daca tu vreodata, stând lânga un izvor care da multa apa, ai sa întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din sânul pamântului? Cine o sileste sa mearga înainte? Ce fel sunt vistieriile din care porneste? Care este locul spre care se grabesc? Cum se face ca izvoarele acestea nu înceteaza sa curga, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La toate aceste întrebari este un singur raspuns: Datorita acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa sa alerge. Asa ca atunci când vorbesti de ape adu-ti aminte de acel prim glas: „Sa se adune apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia sa alerge apele, ca sa-si ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotarâte lor, sa ramâna pe loc si sa nu se duca mai departe. De aceea dupa cuvântul Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în mare si marea nu se umple” (Ecclesiastul 1, 7). Ca si apele curg datorita poruncii dumnezeiesti, iar marea ramâne împrejmuita de hotarele ei, datorita legii celei dintâi, care a spus: „Sa se adune apele într-o adunare”. Dar pentru ca apa, care este nestabila, sa nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna dintr-un loc în altul si în continuare sa înece pamântul, Dumnezeu a poruncit apei: „Sa se adune apele într-o adunare”. De aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor si-si ridica valurile la mare înaltime; dar când ajunge la tarm se întoarce înapoi, prefacând în spuma furia ei.

 

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 112

 

  

 

SALASUL SUFLETULUI

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

           Studierea trupului omenesc ne conduce la studierea sufletului salasluit în el, a sufletului în care aflam ratiunea îndemânarii si a iscusintei trupului si ratiunile înfaptuirilor si izbânzilor omului, deoarece, oricât am cerceta capacitatile si activitatile omului, e cu neputinta sa le explicam fara a accepta o anumita capacitate rationala. Necesitatea impusa de fapte constrânge cercetatorul sa recunoasca existenta unui anume principiu al vietii duhovnicesti care, desi se afla într-o strânsa legatura cu trupul, e diferit de acesta si cu totul independent. Cugetul, constiinta de sine, intuitia, judecatile despre sine, conceptele, nazuintele duhovnicesti, iubirea de frumos, bine, adevar si util, respingerea raului, distinctia dintre bine si rau si toate celelalte manifestari si activitati intelectuale sunt marturii ale existentei si rationalitatii sufletului.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 33

LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI!

 

La cumpănă de ani 2025/2026, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!

 

La mulți și fericiți ani!

 

                Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

DE UN MILION DE ORI MAI BINE

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

              Exista înlauntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii trupului, acestia fiind doar un instrument al ochiului duhovnicesc, un canal de comunicare prin care sufletul cunoaste obiectele vizibile si reflecteaza asupra lor. Ce obiecte intra în aria de contemplare a ochiului duhovnicesc? Fenomenele de ordin spiritual. În afara lumii vazute exista Dumnezeu ca Duh infinit, Ratiune infinita, care a creat si creeaza totul în universul material, acesta constituind traducerea în fapt a planurilor si ideilor Sale, si exista lumea duhovniceasca îngereasca, fara numar, care traieste într-o perpetua contemplare a Divinitatii, a faptelor atotputerniciei si întelepciunii Sale. Ochiul nostru duhovnicesc tine mai mult de Domnul si ca atare, lucrarea lui se numeste contemplatie, cugetarea de Dumnezeu. Contemplatia si cugetarea de Dumnezeu se pot extinde la infinit, dupa cum Dumnezeu Însusi este infinit; ele au darul de a ne curati sufletul de pacat, de a-l desavârsi, de a-l apropia tot mai mult de Dumnezeu, Izvorul luminii, ratiunii si existentei noastre. Apoi contemplarea cinurilor îngeresti, pe masura ce avem revelatia lui Dumnezeu, firii lor duhovnicesti purtatoare de lumina, bunatatii lor duhovnicesti, iubirii de Dumnezeu, iubirii reciproce si de neamul omenesc, lucrarii lor ocrotitoare asupra pamântului nostru, a stihiilor pamântului, a comunitatilor umane, asupra locurilor sfinte si în general a oricarui loc si a fiecarui crestin în parte. Ochiul duhovnicesc mai este îndreptat si înlauntru, asupra omului însusi, si atunci lucrarea lui se numeste cercare de sine, autocunoastere, introspectie, sfânta înviorare sau trezvie, în raport cu rationamentele si dorintele noastre.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 417

 

ÎN RAI ESTE O CINĂ CONTINUĂ A BUCURIEI

- SF. ILARION FELEA -

 

Sf. Ilarion Felea: Cine sunt Stăpânul, slugile... ?

În pilda aceasta, împărăţia lui Dumnezeu este asemănată cu o cină mare, la care sunt chemaţi oaspeţi mulţi. Stăpânul este Dumnezeu, slugile sunt trimişii Lui: Apostolii, profeţii şi slujitorii Bisericii. Cina este bucuria, răsplata şi fericirea, de care vor avea parte oamenii care ascultă chemarea Domnului.

Cine spune că religia creştină opreşte pe oameni de la bucurii?... Iată aici se spune limpede că cei ce ascultă glasul Evangheliei sunt chemaţi la o „cină mare”. În alt loc se spune „la nuntă”, la nunta fiului de împărat (Mt.22:1-14). Deci la un prilej de bucurie, nu de întristare, de fericire şi nu de jale.

E vorba de adevăratele bucurii şi de adevăratele fericiri pe care ni le dă Dumnezeu, nu de bucuriile şi fericirile trecătoare, pe care ni le dă lumea. De câte ori petrecerile şi bucuriile lumii nu se sfârşesc în jale în sânge şi în lacrimi de durere!... Pe când bucuriile pe care ni le dăruieşte Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia şi Biserica Sa sunt totdeauna curate, sfinte, mângâietoare şi înălţătoare.

 

Petrecerile lumești și cele duhovnicești

Câte pâini nu se iau de la gura copiilor şi câte lacrimi nu curg din pricina petrecerilor lumeşti!... Şi în schimb câte binecuvântări nu se revarsă în casele creştinilor în care se petrece duhovniceşte, o viaţă după voia cea sfântă a lui Dumnezeu!... Ştim demult acestea şi e bine să nu le trecem cu vederea niciodată, mai presus de toate în propriul nostru interes.

Pilda despre chemarea la cina cea mare, pe lângă învăţătura despre bucuria şi fericirea drepţilor în împărăţia lui Dumnezeu, mai cuprinde şi învăţătura despre piedicile intrării în împărăţia lui Dumnezeu.

În pilda semănătorului (Mt. 19:1-23) se spune că între pricinile pentru care sămânţa cuvântului lui Dumnezeu nu rodeşte în inima şi în viaţa omului, se numără şi grijile lumeşti, «grijile veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiei» (v. 22). Aici se arată care sunt aceste bucurii înşelătoare, prin care pierdem bucuriile cele veşnice: ţarina, boii şi femeia, averea, negustoria şi desfrânarea.

Pentru aceste griji, bunuri şi plăceri trecătoare, omul nesocotit pierde sau lasă pe cele veşnice. Mare greşeală!...

 

Să facem ospețe și celor săraci

Pilda despre chemarea la cină mai cuprinde o învăţătură foarte preţioasă. În Evanghelie se spune că Mântuitorul, când a rostit pilda aceasta, se afla în casa unuia dintre căpeteniile fariseilor. Deşi era chemat la masă, el spune fariseului în faţă: «Când faci prânz sau cină, nu chema prietenii tăi, nici fraţii tăi, nici rudeniile tale, nici vecini bogaţi! Ca nu cândva să te cheme şi ei pe tine şi să ţi se dea răsplata. Ci când faci ospăţ, cheamă săracii, neputincioşii, şchiopii şi orbii şi fericit vei fi. Căci nu pot să-ţi răsplătească şi ţi se va răsplăti la învierea drepţilor» (Lc. 14:12-14).

Aşadar, ospeţele şi pomenile după voia Domnului trebuie făcute pentru cei ce au lipsă de ele, nu pentru bogaţi. Dacă le faci pentru cei ce le răsplătesc, nu ai niciun folos de ele. Iar dacă le faci pentru cei lipsiţi, „fericit vei fi”, pentru că îţi faci „datornic” pe Dumnezeu şi ţi le răsplăteşte El, în viaţa veşnică.

Pentru tot binele pe care îl faci oamenilor, vei avea plata la El bucuria negrăită şi fericirea netrecătoare. În vuietul grijilor pe care le avem sau pe care singuri ni le facem, un glas ceresc ne strigă mereu: „Veniţi, că iată gata sunt toate!… Veniţi la cina împărăţiei lui Dumnezeu!…”. Ce răspuns am dat până astăzi la acest glas de chemare?…

Să nu uităm că de răspunsul pe care îl dăm la chemarea aceasta se leagă fericirea sau osânda noastră veşnică.

«Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu» (Lc. 14:15).

 

(Extras din cartea „Pildele Mântuitorului”, de Pr. Ilarion Felea)

 

 

 

Fotografia launtrica

- Sfantul Paisie Aghioritul -

 

            Ca sa ne fie de folos, cartile patristice trebuie citite cu smerenie, atentie si rugaciune. Ele se aseamana cu tomografele, caci asa cum acelea „fotografiaza” starea trupeasca a omului, la fel si prin acestea „se fotografiaza” starea lui duhovniceasca. Însa duhul Parintilor se face sensibil doar prin duh. Cititi-i pe Sfintii Parinti, chiar si o pagina, doua pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!

 

Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 134

 

 

 

 

CONSTRUIREA LOCUINTEI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Cel ce si-a construit o locuinta, dupa lege are dreptul sa locuiasca în ea. Noi suntem locuintele Creatorului nostru. El ne-a creat pentru El, caci „El toate le-a facut pentru slava Sa”; deci El este acela ce trebuie sa locuiasca în noi si nu diavolul, acest ucigas, hot si mincinos. „Vino si Te salasluieste întru mine” (din rugaciunea catre Sfântul Duh). „Noi vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).

 

„Nu stiti, oare, ca voi sunteti templul lui Dumnezeu, si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi?” (1 Corinteni 3, 16)