Manuel
Valeriu - „De la 1984 la Minunata lume Nouă”
Lector univ.
dr. Alexandru Mărchidan
03
Septembrie 2025
Cassandre și profeți
Când rostim numele Cassandrei, ne trec prin minte
numeroase gânduri referitoare la neputința și drama celui ce strigă adevărul
fără a fi luat în seamă, ba chiar riscând să fie trecut în rândul nebunilor.
Despre tragicul personaj mitologic se spune că ar fi fost blestemat să spună
exact ce se va întâmpla, fără a fi crezut. Puternica idee a soartei
necruțătoare răzbate în vechea mentalitate greco-romană, astfel încât atenția
nu se îndreaptă spre curajul profetului, ci spre cruzimea zeului care
transformă un dar într-unul otrăvit, având consecințe nu doar asupra persoanei
vinovate de încălcarea cuvântului (Cassandra, în speță), ci asupra unui întreg
neam. Tensiunea mitului este mai complexă, desigur, însă reținem totuși
profilul profetului în antichitatea elenă. În spațiul iudeo-creștin, profetul
este trimisul însărcinat cu transmiterea intenției divine, iar în lumina
nou-testamentară iese în evidență ideea profeției ca talant ce
responsabilizează.
Orice om care a primit darul discernământului,
devenind o conștiință trează, este administratorul (nu posesorul absolut) unui
dar neprețuit și are datoria de a înmulți ceea ce a primit. De aceea, el poate
fi în diferite grade un profet - ce strigă în pustiu sau, în cazul fericit,
găsește „urechi de auzit”. Nu spre zădărnicia strigătului Cassandrei ne
îndreptăm privirea, ci spre responsabilitatea ce devine rostul celui care
înțelege mai mult decât semenii săi. Nu intrăm în discuția despre falși
profeți, false conștiințe care împing omenirea în utopii (adică distopii,
într-un final) și nici o abordare teologică nu este aici urmărită. Ne
interesează acele voci care vin cu numeroase temeiuri și spun mulțimilor
grăbite spre ceva ce pare bun: stați puțin, lucrurile nu sunt deloc așa cum
sunt trâmbițate.
Manuel Valeriu și-a propus, prin activitatea sa de
profesor, traducător și scriitor, să aducă la lumină cât mai multe voci
purtătoare de adevăr și este el însuși o conștiință a prezentului. Dintre
cărțile traduse, enumăr: „Eu, Simah, prefectul Romei”, urmat de „Omul și
mașina” (Thomas Molnar, Ed. Logos, 2013), Modelul deformat. America, de la
Tocqueville la Carter (Thomas Molnar, Ed. Logos, 2016), „Transumanismul
decriptat. Metamorfoza navei lui Tezeu” (Pr. Jean Boboc, Ed. Doxologia, 2020),
„Cavalerul de duminică” (Olga de Pitray, Ed. Predania, 2022). Iar cărțile de
autor pe care le am în vedere sunt: Invitație la lectură. De ce nu sunt toate
roz? (Sibiu, 2014) și De la 1984 la minunata Lume nouă (Sibiu, 2015). Ambele
cărți sunt realizate în regie proprie, având ISBN ocazional. Și prin acestea,
M. Valeriu face dovada erudiției și a interesului pentru temele vitale,
detașându-se de intelectualii „căldicei”, aceia care cred că pot sluji la doi
(sau la mai mulți) stăpâni. Rămânând în același orizont de exprimare, este de
apreciat când lucrătorul înțelege că datoria de a înmulți talantul nu este un
act mecanic, axat pe o perfecționare (autistă) a procesului, ci constituie
semnul unei relații vii pe orizontală și pe verticală, cu celălalt și Celălalt.
Detașat de iluziile așezării pe un piedestal de „autor”, „intelectual” etc. ce
schimbă lumea prin istețimea sa, și conștient de limitările omenești (personale
și esențiale), orice lucrător pe acest tărâm are șansa de a fi smochin roditor.
Cu suficient umor, M. Valeriu îl ajută pe cititor să
înțeleagă (sau să înțeleagă mai bine) că din punct de vedere moral și cultural
lumea noastră a devenit una de liliputani. Însă nu este cea mai bună
comparație, pentru că Liliput este omenirea la scară redusă. Altul este
peisajul creat de regula „se poate orice și oricum, dacă așa s-a votat”.
Spiritul relativizării amestecă ierarhiile, le dizolvă, face uriași din pitici
și invers, face dumnezei din materie și patimi, iar pe Dumnezeu îl zugrăvește
ca pe un dușman. Nu întâmplător industria cinematografică resemnifică rolul
îngerilor căzuți și al monștrilor de orice fel, prezentându-i drept victime și
invitându-l mai mult sau mai puțin subtil pe spectator să empatizeze cu formele
răului. Un mecanism foarte perfid de schimbare a minții sau mai bine spus de
întoarcere a minții împotriva ei înseși. Pentru că rezultatele acestui mecanism
sfidează rațiunea și orice așezare în făgașul firescului.
În demersul de a face lumină în „zona crepusculară” a
realității prezente, Manuel Valeriu aduce voci cu mare autoritate. Sunt multe
domenii unde adevărul agonizează, însă cel mai dureros este acela al educației,
pentru implicațiile multiple și profunde. De aceea și domnia sa consacră o mare
atenție autorilor care avertizeză că direcția adoptată nu este deloc bună.
Pentru că cele două cărți surprind idei-cheie privitoare la societate, cultură
și educație, politică, mentalități, cu scopul de a diagnostica, preveni și
îndrepta ce mai poate fi îndreptat. Autorii ale căror idei sunt selectate ca
temă de reflecție sunt de fapt conștiințe treze - precum Thomas Molnar - ale
acestor vremuri. Sperăm să fie măcar în parte luați în seamă și nu doar simple
voci de Cassandre. Oricum, ei și-au făcut datoria, profeții au folosit curajos
talanții. Rămâne ca și urechile lumii să nu rămână închise, pentru că orice act
de comunicare presupune o dublă responsabilitate.
Așadar, destul de incomode pentru ideologia dominantă,
cele două cărți ale lui M. Valeriu prezintă – prin vocea proprie și mai ales a
unor autori valoroși – într-un mod dinamic și captivant, lupta perenă dintre
civilizație și barbarie. Iar locul bătăliilor este în ultimă instanță sufletul
omului, predispus cel mai mult la influențe (benigne și maligne) în anii
formării; iar în era „șmecherocrației” (p. 86, Invitație la lectură. De ce nu
sunt toate roz?) influențele sunt, precum modelele din vitrina mass-mediei,
preponderent negative. De aceea, las deoparte alte domenii de interes, pe care
cititorii le vor regăsi în cărțile citate, și îmi îndrept atenția spre cea mai
importantă redută a unei cetăți: educația, supusă (și) în România unui asalt
mult amplificat în ultimele cinci, șase luni. Panoplia problemelor de care se
plâng acești autori este generoasă, prea generoasă pentru a nu fi ispitiți de
gândul că lupta este deja pierdută. Autorii selectați de domnul Manuel Valeriu
sunt în special francezi, nu doar pentru că este un foarte bun cunoscător al
limbii și literaturii franceze, ci mai ales pentru a demonstra – cât se poate
de convingător – că nu există niciun interes în spațiul cultural românesc de a
promova cărți ce nu se aliniază curentului ideologic dominant. Nu este vorba
despre cărți obscure, ci despre lucrări premiate, de pildă, chiar de Academia
Franceză. Este vorba despre autori care au un cuvânt greu de spus în domeniul
cultural-educațional, care au venit cu probe de netăgăduit în sprijinul ideilor
exprimate. Însă, pentru că (e greu să mai avem vreo îndoială în acest sens)
țara noastră a devenit un teren de experimentare, sunt trecute cu vederea
aproape toate cărțile și autorii incomozi. Între timp, ei au devenit (unii au
fost dintotdeauna) indezirabili și în țara de origine, precum și acolo unde au
ajuns să predea și să scrie, dacă s-au opus, de exemplu:
- egalitarismului: toți sunt la fel de capabili, de
meritorii, de străluciți, dacă nu geniali;
- digitalizării educației - cu efecte dezastruoase,
temeinic probate;
- distrugerii manualelor, de pildă distrugerea
cronologiei faptelor istorice, afectând capacitatea orientării temporale și
spațiale;
- teoriei „școlii active”, unde se fac atâtea
activități extracurriculare – sociale, culturale, de „conștientizare”, de
„semnalizare” etc. – numai... școală nu prea se mai face; sau se face
înghesuind-o în timpul rămas după ce se realizează toate celelalte activități
potrivite pentru pozele cu funcție publicitară; site-urile școlilor sunt
supraîncărcate de imagini de la aceste activități nesfârșite (ce îi epuizează
pe profesori și îi bulversează pe elevi), încât cu greu poți face diferența
între organizatorii de evenimente și instituțiile de învățământ;
- celor care idolatrizează gândirea, fără a mai ține
deloc seama de exersarea memoriei (trăim moda luptei împotriva memorării), ca
și când analiza logico-lingvistică poate fi exersată în gol;
- tiraniei opiniei: valabilitatea opiniei este
garantată automat de simpla exprimare; dacă elevul a opinat o aberație
„originală”, profesorul trebuie să îl aprobe sau cel puțin să nu îl contrazică,
pentru a nu crea traume pentru toată viața: complexe de inferioritate,
frustrări; trebuie să ne supunem tiraniei fragilității;
- ideii că învățământul centrat pe elev este mult în
dezavantajul elevului, năruind pilonii milenari ai educației, pe baza confuziei
între tehnici de îmbunătățire a învățării și categorii, structuri tematice;
- limbajului de lemn al noii pedagogii care se află în
concurență cu cele mai de lemn limbaje din lume, făcând din noii teoreticieni
nu doar inițiați, ci niște guru ai construcțiilor inutile de limbaj; pedagogia
și-a pierdut „obiectul muncii” și a devenit un mijloc de propagandă sofisticată
a ideologiei dominante; se poate vobi (și) despre o „pedagocrație” (p. 85, De
la 1984 la minunata Lume nouă) a noilor teoreticieni care persistă în eroare;
- tendinței de a anula diferența dintre elev și
profesor, anulând reguli sănătoase, precum și premisele morale și psihologice
adecvate actului educațional;
- înlocuirii esențialului (ca domenii și tematici ale
studierii) cu perifericul și tranzitoriul, doar pentru că cele din urmă servesc
agenda ideologică a momentului;
- transformării școlii într-un pat procustian a cărei
principală – dacă nu unică – sarcină este să creeze executanți pentru
corporații, spirite docile însă pline de aroganță; viitori angajați indiferenți
pentru sensul vieții, însă dispuși să servească obiectivele trasate, oricare ar
fie ele; rotițe ușor înlocuibile în angrenajul macrocorporației; consumatori de
încredere ai sistemului; oameni „de succes” – măsurat în salariu, funcții și
influență/putere, însă goliți de căutările ce fac din oameni icoană a divinității,
de unde și maladiile sufletești contemporane, la care „remediile” sunt adesea
refugierea în substanțe psihoactive, în ocultism, în psihologizarea excesivă a
vieții, drept dovadă succesul literaturii motivaționale; iar motivația scade în
continuare, ca și sănătatea, deși avem tot mai multe medicamente, ca și
cunoașterea, deși suntem copleșiți de cunoștințe, iar lista ar putea continua
mult și... rău;
- gândirii unice, conformismului în abordarea vieții
și a morții, a atitudinilor față de libertate, corp, suferință, fericire;
- pierderii identității naționale, culturale,
religioase;
- relativismului în orice formă.
Pentru că în cele două cărți (scrise parcă pentru ziua
de azi) ale d-lui Manuel Valeriu sunt atât de multe citate care punctează
aspecte dureroase ale stării de fapt din educație, a fost dificil să aleg,
ținând cont de spațiul limitat. Iată câteva dintre acestea, cu mențiunea că
paginile citate sunt acelea unde pot fi găsite fragmentele în cartea lui M.
Valeriu, care, desigur, citează lucrările și oferă informații suplimentare
despre autor și operă. Cu o excepție sau două, cărțile și studiile la care se
face referire nu sunt traduse în limba română.
Din Invitație la lectură. De ce nu sunt
toate roz?:
„Nimeni nu contestă starea de rău care slăbește
de ani de zile Educația națională. Nu există vreun ministru care să nu semneze
cu privire la acest aspect o «reformă» tot atât de răsunătoare pe cât de goală
de conținut - în orice caz, inoperantă. Noi nu ieșim din această alternativă
între ajustările tehnice minore - frecție la un picior de lemn - și logoree
magică” (...) Teoriile despre copilul autonom și cetățean fac să dispară
autoritatea, care nu mai are rațiune de a fi. Copilul nu-i așa cum spun teoreticienii
pedagogiei, el este încă iresponsabil, el trebuie supravegheat și uneori
constrâns, altfel va semăna cu acei despoți cărora li se dă prea multă putere
față de cât ar putea duce”. (pp. 97-98; Chantal Delson, scriitoare, membră a
Academiei Franceze, profesoară la Universitatea Marne-la Vallée, directoare a
Centre dʼétudes européennes).
„Trebuie deci rescrisă istoria, proiect de
esență totalitară. Se plănuiește deci o adevărată mutilare psihologică, cu
scopul de a izola generațiile viitoare de trecutul lor” (...) Ascunzându-se în
spatele drepturilor omului, pe care evită să le definească, și care, în formă
extinsă, maschează revendicările comuniste, psihopedagogii vor să insufle
elevilor lor o mentalitate colectivistă” (p. 100; Pascal Bernardin, profesor de
matematică).
Din cartea „De la 1984 la minunata Lume
nouă”:
„Cultura franceză și europeană a fost pusă la
stâlpul infamiei ca fiind responsabilă de marile crime ale Europei, iar Școala
participă din plin la refuzul Franței și al Europei de a continua această
cultură; francezii și europenii timpului nostru sunt drepți și virtuoși, ei nu
doresc să mai aibă nimic în comun cu strămoșii lor, care nu erau așa. Ei nu își
mai dau seama de admirabila fecunditate intelectuală și culturală de care a
fost capabilă civilizația lor timp de secole, ea nu mai are valoare în ochii lor.
(...) Nu poate exista Școală fără disciplină. De altfel, cuvântul însuși o
dovedește. «Discipulus» înseamnă, în latină, elev. Disciplina înseamnă deci
ansamblul comportamentelor, coduitelor și atitudinilor așteptate din partea
unui elev demn de acest nume. Din păcate, această noțiune esențială a fost
alungată din discursul care definește concepția despre Școală și înlocuită cu
drepturile elevilor și drepturile părinților. Din reformă în reformă, calitatea
învățământului s-a tot degradat. Este vorba, într-adevăr, de a planifica
dezvoltarea carențelor intelectuale atât de utile pentru a fabrica niște
creiere docile, formatate pentru singura întrebuințare căreia le sunt
destinate. Ceea ce contează pentru acești gestionari ai momentului este de a
dispune de instrumente umane utilizabile imediat. Ei nu își dau seama că
formarea intelectuală, în care cultura generală, «umanioarele», cum se spunea,
formează și structurează inteligențele, oferă o cunoaștere care permite
stăpânirea subiectelor abordate și alimentarea bunului simț”. (pp. 81-82;
Laurent Lafforgue, academician, laureat, la 35 de ani, al prestigioasei medalii
Fields, Nobel-ul matematicienilor).
„Această dictatură a pedagogiei a
progresat sever în deformarea bietelor capete care ascultă de ea, dar Statul nu
se sinchisește de asta, ci își fixează atenția doar asupra crizei economice, la
sporirea căreia contribuie și el. În anumite școli, ideea de patrie este
bagatelizată și asimilată xenofobiei și rasismului”. (p.
83; Marcel De Corte, universitar belgian).
„Corectitudinea pedagogică este lobotomia
mentală a noilor generații, este discursul dominant al postmodernității în
educație, noua îmbrăcăminte a spiritului revoluționar și marxismului. Este
instaurarea, în serviciul revoluției mondialiste, a proletarului spiritual
absolut, spălat pe creier, fără identitate, ușor jucăuș, limitat doar la
exigențele vieții în societatea multiculturală. Această corectitudine
pedagogică este un oribil amestec al marxismului stângist postsovietic și al
ideologiei comerciale și consumiste” (p. 84; Olivier
Pichon, profesor, doctor în istorie).
Cel mai mare mit contemporan cu privire la educație
este ideea lipsei de importanță a cunoașterii. Toate justificările abandonului
cunoașterii sunt false, fiindcă ele neagă modul în care creierul uman
funcționează. Știința nu este de partea pedagogilor progresiști. Cercetările
efectuate în ultimii 50 de ani de psihologia cognitivă arată clar felul în care
noi depindem de cunoștințele stocate în memoria lungă pentru toate procedeele
noastre mentale. Este deci important să învățăm pe de rost lucrurile, chiar dacă
ele nu au o utilitate imediată. (...) Cercetătorii au arătat că memoria lungă
este soclul inteligenței umane. Astfel, Herbert Simon, laureat al premiului
Nobel, afirmă că «în fiecare domeniu explorat de spiritul uman, o știință
considerabilă este necesară ca prealabilă a oricărei practici de expert». E o
prăpastie între abordarea care pune copilul în centrul procesului de învățare
și statutul acordat învățării de către instituția educativă, care denigrează în
permanență importanța de a ști și de a memora. Problema cu abordările care pun
copilul în centrul învățării este că acesta se dezorientează repede, nu
înțelege conceptele fundamentale și pierde timpul cu lucrurile secundare. Nu e
o prejudecată: studiu după studiu, ne dăm seama de binefacerile unei abordări
care așază profesorul în centrul dispozitivului de învățare”. (Daisy
Christodoulou, profesoară britanică, autoarea cărții de top în U.K., Seven
Myths About Education, apărută în 2013).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu