joi, 25 decembrie 2025
miercuri, 24 decembrie 2025
Andrei Avram - Emil Cioran – biografia ca pedagogie negativă
Emil
Cioran – biografia ca pedagogie negativă
Andrei Avram
23/12/2025
Nenorocirea
este rezervată tinerilor. Ei sunt aceia care promovează doctrinele intoleranței
și le pun în practică; ei sunt aceia care au nevoie de sânge, de țipete, de
tumult și de barbarie. Pe vremea când eram tânăr, întreaga Europă credea în
tineret, întreaga Europă îl împingea în politică, în problemele de stat.
[…] Noi, tinerii țării mele, trăiam din Nebunie. Ea era pâinea noastră cea de
toate zilele. Așezați într-un colț al Europei, disprețuiți sau ignorați de
întreaga lume, voiam să facem să se vorbească despre noi. Pentru a reuși, unii
se foloseau de revolver, alții debitau cele mai mari absurdități, teoriile cele
mai bizare. […] Extravaganţele mele de odinioară îmi păreau de neconceput; nu
puteam nici măcar să-mi imaginez propriul trecut. Și când îmi întorc privirea
înapoi, el pare să-mi amintească anii altcuiva. Este un altul cel pe care îl
reneg; tot ce înseamnă „eu” este acum aiurea, la o mie de leghe de cel care am
fost[1].
J.
P. Jacobs îmi scrie de la Berlin, pe care îl detestă și a cărui urâțenie îl
înspăimântă. Toate impresiile mele despre acest oraș, unde am stat în 1934-35,
îmi revin la suprafața conștiinței. Am dus acolo o viață de halucinat, de
nebun, într-o singurătate aproape totală. O, dacă aș avea curajul sau talentul
să evoc acel coșmar! Dar sunt prea slab ca să mă pot cufunda iar în asemenea
grozăvii. Nu-i mai puțin adevărat că acel sejur m-a marcat pentru tot restul
vieții. E apogeul negativ al vieții mele[2].
Firul
care leagă întreaga biografie cioraniană postbelică este al vinovăției, al
culpei morale de care s-a făcut vinovat, al luptei purtate pentru a-și explica
cum a fost posibilă propria cădere în hăul extremismului politic, o încercare
fără sfârșit de a oferi explicații treptelor pe care le-a coborât pentru a
ajunge la ceea ce denumește a fi „apogeul negativ” al vieții sale.
Opera
și viața maturului Cioran pot fi interpretate și din această perspectivă, a
unui minuțios cercetător al propriilor greșeli, un drum parcurs à
rebours, de pe culmile erorii înspre abisurile introspecției, către
singurul loc în care, explicându-și cum a fost posibilă propria nebunie, Cioran
oferă răspunsuri pentru nebunia la care a fost martoră întreaga lume.
Cioran, în perioada franceză a vieții sale, îl supune unei critici nemiloase pe
cel care va fi fost, dar pe care nu-l mai recunoaște. Astfel, printr-un proces
complex, profund influențat de atrocitățile din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, Cioran se înstrăinează de Cioran, devenind un anti-Cioran.
Într-o
epocă în care nostalgia după diferite trecuturi inventate și idealizate a atins
cote alarmante, în care prezentul este denigrat în numele unui trecut prezentat
trunchiat, Cioran ne poate fi antidot. Putem învăța de la cei cărora credința
în „fleacuri de organizații” sau în „idealurile istorice și efemere” le-a
distrus destinul, de la cei care și-au dedicat ani buni din viață pentru a
înțelege cum a fost posibilsă aducă ofrande pe altarul noilor religii politice, de
la cei care au depus mărturie la „tribunalul istoriei” împotriva propriilor
excese.
De la „spiritual” la „radicalismul politic”[3]
Devenit student la Facultatea de Filosofie și Litere din București, tânărul
intelectual este profund dezamăgit de atmosfera pe care o întâlnește în
capitala României Mari. Scrisoarea trimisă lui Bucur Țincu, prietenului
său din copilărie, reprezintă o radiografiere societății bucureștene, a
sentimentelor unui tânăr cu așteptări mari și dezamăgiri pe măsură:
„Întâmplări recente m-au convins că intelectualul român nu există. Noi n-avem
intelectuali și nici nu vom avea. […] Aici, în țară, nu se poate face nimic
fără legături personale și recomandații. Poți trimite studii strălucite la
orice revistă, nici una nu-ți va publica, fiindcă la noi nimeni nu este capabil
de o considerație obiectivă. Există un subiectivism nenorocit în această nație,
care împiedică în mod fatal și inevitabil orice încercare de valorificare
justă. Aici, în București, nu te poți ridica decât prin flatare și renunțare
complectă la tine”[4].
Tânărul intelectual ardelean va fi sosit în Balcani.
În ciuda neajunsurilor amintite, Cioran este un tânăr pasionat de filozofie,
dedicat marilor dezbateri culturale. Frecventează cu nesaț atât „marile
bulevarde culturale” ale lumii, cât și aleile mai puțin cunoscute. Aplecarea sa
spre cunoaștere îl face, la începutul anului 1933, să plaseze în antiteză spiritualul
și politicul, să renege – iremediabil la prima vedere – cel de al
doilea aspect:
„În locul problematicii religioase şi filozofice de acum câţiva ani, […] ni se
înfăţişează, cu un absolutism scandalos, alternativa politică şi socială a
stângii sau a dreptei, pretinzându-se să te încadrezi integral uneia sau
celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de
Fier sau asupra ascendenţei tinerilor de la «stânga». Dar atunci când nu crezi
în valori, când pui la îndoială totul, când îţi este absolut imposibil să spui
ce este bine şi ce e rău şi când eşti convins de iraţionalitatea organică a
vieţii, ţi se pretinde să crezi într-un fleac de organizaţie sau să militezi
până la sacrificiu pentru un ideal istoric şi efemer, când din premisele
sceptice şi pesimiste nu poţi trage alte concluzii despre societate decât cele
implicate în premise şi consideraţii metafizice”[5].
Cioran
refuză înregimentarea politică, iar pe politicieni îi consideră „nişte
nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic,
incapabili să depăşească ideea vulgară de eficiență”[6].
Din perspectivă culturală se dovedește a fi un germanofil convins, sătul de
ceea ce considera a fi un monopol cultural al Franței asupra României. Cioran
manifesta pentru o orientare înspre cultura germană[7], creionând apologia
Germaniei[8].
Poziționările sale nu erau rupte din cerul ideilor,
ci, alături de moștenirea culturală specifică Europei Centrale, erau
influențate de interese lumești. Tânărul intelectual se lupta din răsputeri să
obțină o bursă de studiu în Germania și, datorită unor prietenii oportune, a
reușit să obțină o bursă Humboldt, chiar dacă dosarul său fusese depus după
finalizarea termenului oficial[9].
Tânărul pentru care politica reprezenta opțiunea celor slabi, un refugiu al
mediocrilor lipsiți de anvergură intelectuală, ajunge bursier în Germania
nazistă, într-un mediu în care neutralitatea referitoare la problematicele
politice risca să te transforme într-un „dușman al comunității naționale”.
Cel
care doar cu un an înainte critica fără drept de apel înregimentarea politică,
ajunge să gireze criminalitatea regimului politic național-socialist[10], considerând că, în
Germania, „mistica Führer-ului ar fi pe deplin justificată”: „Nu există om
politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai
mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, pentru care
orice act de viaţă câştigă semnificaţie numai prin participarea simbolică la
destinul istoric al unei naţiuni”[11].
Teatralitatea
regimului politic național-socialist[12] îi fură
conștiința critică lui Cioran. Pur și simplu se lasă orbit de spectacolul pus
în scenă de nazism, adoptă fără discernământ butadele propagandei naziste și
devine releul acestora în presa românească. Începe încet, dar sigur, să coboare
treptele care îl vor face să ajungă la vârful icebergului radicalizării sale
politice, moment care poate fi identificat în scurta existență a statului
național-legionar, atunci când Cioran, revenit în România, a adus ode
„Căpitanului” Mișcării Legionare și a redactat articolul Profilul
interior al Căpitanului[13].
Înfrângerea Rebeliunii Legionare i-a tăiat avântul revoluționar lui
Cioran. Paradoxal, în ciuda simpatiilor politice făcute publice, Cioran a
fost numit de regimul antonescian consilier cultural la Vichy, funcție pe care
a deținut-o doar câteva luni. Contradicția a fost remarcată și de Mihail
Sebastian, fiind consemnată în Jurnalul său:
„Îl întâlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E radios. «-M-au numit». A
fost numit ataşat cultural la Paris. «–Înțelegi –zice – dacă nu mă numeau, dacă
rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de
concentrare chiar azi. Dar nu m-aş fi prezentat cu niciun preţ. Dar aşa, totul
s-a rezolvat. Înţelegi?». Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău
cu el. (Şi mai ales nu aici – la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai
mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără
prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite. Aş fi
vrut, şi ar fi meritat, să însemnez cele două convorbiri mai lungi pe care
le-am avut cu el în decembrie”[14].
Nu este lipsit de interes faptul că, spre deosebire de alți congeneri, Cioran
nu a evitat întâlnirile și convorbirile lungi cu Mihail Sebastian, o persona non
grata, conform politicii antisemite a statului național-legionar. Să
aduci osanale „Căpitanului”, să fii atât de entuziasmat de preluarea puterii de
către legionari încât să hotărăști revenirea în țară, dar, în același timp, să
nu eviți întâlnirile și discuțiile cu un prieten de origine evreiască este un
alt paradox cioranian.
Refuzul istoriei
Fiind martor al tăvălugului nazist, al criminalității
din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Cioran conștientizează că a
greșit. Primele dovezi ale metamorfozei sale sunt regăsite în scrisorile pe
care le trimite apropiaților. Lui Alphonse Dupront îi mărturisește în aprilie
1941:
„Acum, când am început să trec în revistă
greșelile și certitudinile mele trecute, șederea mea la Paris mi se pare
momentul cel mai hotărâtor, cotitura care atârnă cel mai greu în bilanțul
experiențelor mele”[15].
În anii grei ai războiului, „teroarea istoriei” s-a
năpustit și asupra prietenilor evrei ai lui Cioran. Deportarea și asasinarea la
Auschwitz a prietenului său Benjamin Fondane și a surorii acestuia, Lina
Pascal, pentru a căror salvare s-au făcut eforturi zadarnice, îl vor marca
pentru tot restul vieții[16].
Unul dintre aceia pe care nefericit îi considera a descinde „dintr-o altă specie de maimuțe decât noi”[17], un evreu, este cel care îl ajută să supraviețuiască în anii grei ai războiului. Le mărturisește aceasta părinților săi:
„În multe privințe, am avut noroc cu un
prieten evreu român care se află la Paris din 1940. L-am cunoscut în țară mai
demult. Deși mult mai în vârstă decât mine (are 58 de ani), el a fost mai
cumsecade și mai generos decât toți ceilalți prieteni «creștini̱» laolaltă. N-a
trecut săptămâna fără să mă invite la o masă copioasă; pot conta în orice
împrejurare pe sprijinul lui. În fond, toate ideile sunt absurde și false; nu
rămân decât oamenii așa cum sunt ei, indiferent de origine și credințe. În
această privință, m-am schimbat mult. Cred că niciodată nu voi mai îmbrățișa
nici o ideologie”[18].
Pe cine altcineva decât pe un vechi prieten îl poți
face părtaș neliniștilor tale? Petru Comarnescu devine duhovnicul său, cel
căruia îi mărturisește transformarea prin care a trecut.:
„Așa-zisele mele «fervori» politice de altădată îmi
par a ține de preistorie. Au fost oare aberații, adevăruri sau iluzii, n-aș ști
să spun. Ele țin de o epocă dispărută, pe care n-o pot nici disprețui, nici
regreta. Mi se reproșează de pretutindeni – și până la saturație – entuziasmul
pe care l-am avut pentru un anumit delir colectiv de acolo, sunt făcut chiar
responsabil și mi se atribuie astfel o eficacitate pe care nu mi-am atribuit-o
niciodată. După eliberare, dragii compatrioți de pe aici se încrâncenează să-mi
creeze neplăceri! Și doar datorită francezilor n-am apucat o turnură mai gravă.
Astfel că am luat decizia să nu mă mai amestec niciodată în treburile țării
noastre. Sunt de altfel mai detașat de ele ca niciodată. Deși franceza este
grea, am adoptat-o, fie și doar pentru dificultățile de care mă izbesc: nu voi
mai scrie niciodată în românește. […] Ceea ce am fost nu mă mai interesează.
Cum am putut scrie această Schimbare la față…, cum am putut
acumula atâta elan, insolență și pretenție? Am dezînvățat megalomania și
pasiunea. Nu voi mai fi în serviciul niciunei cauze, nici măcar a Disperării.
[…] În prezent, plătesc scump faptul că am pus freneziile inimii mai presus de
conceperea unei opere”[19].
În momentul redactării scrisorii trimise prietenului
său, Cioran hotărâse să renunțe definitiv la scrisul în limba română. A pierdut
nopți, a fumat și a băut cafea în exces, pentru a reuși să scrie în limba
franceză, așa cum nu o mai făcuse nimeni înaintea sa.
Rezultatul? Publicarea Tratatului de
descompunere[20], operă
definitorie pentru consacrarea lui anti-Cioran. Lucrarea se
deschide abrupt, marcând o ruptură iremediabilă între cel ce va fi fost Emil
Cioran și cel ce va fi devenit E. M. Cioran:
„În sine, orice idee este neutră, sau ar
trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi
nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip
de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. Aşa se nasc
ideologiile, doctrinele şi farsele însângerate. Idolatri din instinct,
convertim în absolut obiectele viselor și intereselor noastre. […] Chiar când
se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri
să făurească simulacre de zei el îi adoptă apoi cu febrilitate; nevoia lui de
ficțiune, de mitologie triumfă împotriva evidenței și a ridicolului. Puterea sa
de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubește peste
măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă
refuză. Orice intoleranță, orice intransigență ideologică sau prozelitism
dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul își pierde facultatea de a
fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în
zeu, consecințele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al
simulacrelor sale: excesele suscitate de zeița Rațiune, de ideea de națiune, de
clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziției sau ale reformelor”[21].
„Gânditorul român descrie atât de bine psihologia
înregimentării întrucât el însuși crezuse «în idealuri istorice și efemere», în
imperativul realizării în Istorie. Din această perspectivă, capitolul Genealogia
fanatismului poate fi considerat și un exercițiu de acerbă
introspecție, o autocritică indispensabilă celei de «a doua nașteri ale sale»”[22].
Dacă în „perioada românească” a vieții sale realiza
„elogiul profeției”[23],
maturul Cioran devine un antiprofet: „În orice om dormitează
un profet, și când acesta se trezește, în lume răul mai crește puțin…Nebunia de
a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea țâșnește din adâncimi
necunoscute instinctului de conservare. Fiecare își așteaptă
clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump
faptul de a nu fi nici surzi și nici muți…”[24]. Istoria devine
pentru Cioran „manufactură de idealuri…,mitologie lunatică, frenezie a
hoardelor și a singuraticilor…, refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă
sete de ficțiuni”[25].
Imaginându-și un discurs al antiprofetului, Cioran își
face cunoscută, de fapt, noua identitate:
„Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din
dorințele și din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a
trage o concluzie, am învins spiritul, așa cum am învins și viața, din oroarea
de a căuta în ea o soluție. […] Odinioară aveam un «eu»; acum nu mai sunt decât
un obiect…[…] Ucigând profetul din mine, cum aș mai putea avea un loc printre
oameni?”[26].
***
Cioran nu a fost singur în această „poveste”. Din ea a
făcut parte o întreagă generație, „tânăra generație interbelică”, celebra
„generație Criterion”. Necrologul dur — și pe alocuri nedrept — pe care Eugen
Ionescu îl consacră generației din care a făcut parte, într-o scrisoare
adresată profesorului Tudor Vianu, este relevant pentru pustiul lăsat în urmă
de o întreprindere intelectuală fără precedent, care, inițial, își propusese
„să exprime în forme universale sufletul românesc”:
„Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de
acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu
avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia
d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în
ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se
poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte
lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat.
Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele
astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins
comunismul». Ăsta e un mare vinovat. […] Unii morţi din prostia lor, alţii, din
fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi
urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi
nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit;
i-au aruncat şi pe ei, dincolo… Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era
decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine
anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să
evidenţieze şi mai bine golul din juru-i”[27].
Biografia lui Cioran depășește cazul individual și
devine parte esențială a destinului unei întregi generații, probabil cea mai
talentată care s-a născut în cultura română. Tineri cu un potențial imens, care
s-au lăsat seduși de idei distructive. Cioran și-a mărturisit eroarea, a
pătimit din cauza ei și a depus mărturie. Suntem dispuși să învățăm din această
pedagogie negativă?
[1] Cioran, Țara
mea, în românește de Gabriel Liiceanu, cu un cuvânt înainte de Simone
Boué, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 19-20.
[2] Cioran, Caiete
1957-1972, Cuvânt înainte de Simone Boué, Traducere din franceză de
Emanoil Marcu și Vlad Russo, Humanitas, București, 2016, p. 349. Însemnare din
iulie 1966.
[3] Împărțirea
articolului în De la „spiritual” la „radicalismul politic”și Refuzul
istoriei, pornește de la titlul și structura lucrării mele: Andrei
Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul
Istoriei, Editura Universității din București, București, 2021. Nu îmi
propun reluarea tuturor aspectelor legate de biografia cioraniană, demers
realizat deja în lucrarea amintită, ci punctarea momentelor decisive care vor
duce la radicalizarea sa politică și la prezentarea aspectelor pe care le
consideră „apogeul negativ” al vieții sale.
[4] Scrisoare
către Bucur Țincu, 24 ianuarie 1931, în Emil Cioran, Opere Volume (2)
Publicistică. Manuscrise, Corespondență, Ediție îngrijită de Marin
Diaconu, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru
Știință și Artă, București, 2012, pp. 997-998.
[5] Emil
Cioran, „Între spiritual și politic”, în Calendarul,
Anul II, nr. 261, 2 ianuarie 1933, p. 3.
[6] Ibidem.
[7] Emil
Cioran, „Pentru o orientare înspre cultura germană”, în Calendarul,
Anul I, nr.123, 10 august 1932, p.1.
[8] Emil
Cioran, „Apologia Germaniei”, în Calendarul, Anul II,
Nr. 386, Luni, 5 iunie 1933, pp. 1-2
[9] Andrei
Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei,
pp. 56-58.
[10] Emil
Cioran, „Revolta sătuilor”, în Vremea, An VII, Nr. 349,
5 august 1934, p. 2.
[11] Emil
Cioran, „Hitler în conştiinţa germană”, în Vremea, An
VII, Nr.346, 15 iulie 1934, p. 3.
[12] Referitor
la acest aspect, vezi: George L. Mosse, The fascist Revolution. Toward
a General Theory of Fascism; with a critical introduction by Roger
Griffin, The University of Wisconsin Press, Madison, Wisconsin, 2021.
[13] Emil
Cioran, „Profilul interior al Căpitanului”, în Glasul
strămoșesc, Anul VI, Nr. 10, Sibiu, 25 decembrie 1940, p. 5. Pe lângă
portretul encomiastic pe care i-l realizează lui Corneliu Zelea Codreanu,
Cioran, cel care, cu doar câțiva ani înainte, se debarasa de orice
idealizare a trecutului istoric, decide să ridice în slăvi presupusele calități
dacice, doar pentru a realiza o punte imaginată între acestea și „calitățile
legionarilor”, discutând, nici mai mult, nici mai puțin, decât despre
„reînvierea virtuților dace”.
[14] Mihail
Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omat,
Prefață și note de Leon Volovici, Humanitas, București, 1996, p. 287.
[15] Emil Cioran
către Alphonse Dupront, 19 aprilie 1941, în Alphonse Dupront, Despre
România: texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène
Ionesco, ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny, Traducere
din limba franceză de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iași, 2025, p. 289.
[16] „E. M.
Cioran Dialog cu Arta Lucescu-Boutcher – ianuarie 1992 –”, Prezentare și
traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, în Apostrof, Anul
XXII, Nr. 9 (256), 2011, pp. 16-19.
[17] Emil
Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ediția a II-a, Editura
Vremea, București, 1941, pp. 156-157.
[18] Scrisoare
către Părinți, 17 aprilie 1946, în Emil Cioran, Opere (2), pp.
1158-1159.
[19] Scrisoare
către Petru Comarnescu, Paris, le 11 Janvier 1947, traducere
Mădălina Lascu, în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1788-1789.
[20] Pentru
contextul redactării lucrării și analiza comparativă a diferitelor variante
ale Tratatului de descompunere, vezi Andrei Avram, Emil
Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 243-258.
[21] E. M.
Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, București, 1992,
p.7
[22] Andrei
Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei,
pp. 246-247.
[23] Emil
Cioran, „Elogiul profeției”, în Vremea, an VII, nr.339,
27 mai 1934, p. 2.
[24] E. M.
Cioran, Tratat de descompunere, p. 12.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Scrisoare a
lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu, 19 septembrie 1945, în Scrisori
către Tudor Vianu II (1936-1949), Ediție îngrijită de Maria
Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, Note de Vlad Alexandrescu, Editura
Minerva, București, pp. 274-275.
ANDREI AVRAM - Emil Cioran – biografia ca pedagogie negativă
Adrian Munteanu - Magia se apropie
Magia
se apropie
Adrian
Munteanu
~*~
Călătoria
a început. Magia se apropie.
Astăzi
pornesc la drum, cu sacul plin de daruri.
Prin
zăpezi și visuri, ajung acolo unde inimile sunt deschise.
În
casele unde locuiesc copiii și oamenii buni, mă voi opri cu bucurie.
Așteptați-mă
cu zâmbet și cu credința că magia există!
CRACIUN
FERICIT !
Miracolul privirii dintâi.
(o poveste de Crăciun trăită, nu spusă)
marți, 23 decembrie 2025
Adrian Botez - PENTRU ACESTE VREMURI - NOU FEL DE COLINDĂ
PENTRU ACESTE
VREMURI - NOU
FEL DE COLINDĂ
Adjud, Marți, 23
Decembrie 2025
Valsează vântul
printre CASE
Dar gândurile-s
de MĂTASE !
Iar TRISTUL
ÎNGER - meditând
Uitat-a-al VORBELOR
SFÂNT RÂND...
Nu este
”BINE” : -i
PROST DE TOT !
Dar -
încă - să
ucid eu POT !
Tot ce-a
venit spre TULBURARE
Aflat-a -
în GUNOI -
CĂRARE !
...Eu nu
înjur : eu PRĂPĂDESC
Pe cei
ce NU IUBESC
- ci-URĂSC !
Ei urăsc
POM - din
RĂDĂCINĂ
SFÂRTECĂ MAMĂ...
- ...și ALBINĂ !
...Acum -
când REGNURI se
împacă
Dar OMENIREA
e SĂRACĂ
Iar CER-PĂMÂNT
ajuns-au TROACĂ...
Acum -
CREDINȚA-mi nu-i OPACĂ !
...Eu vin
să vă colind
CIUDAT :
CRIST mi-a
ajuns LUMINĂ-SFAT
În toate
mi-e un BUN
FÂRTAT !
...Amândoi -
dintr-același SAT !
*
...Deasupra unei
LUMI DE STRECHI
Se-aprind LUMINI
și CÂNTURI VECHI :
CRIST nu
mai ia în
seamă CRIMA...
Deci... -
...vei afla -
CHIAR SUB PAT !
- ...RIMA !
Sunt VREMURILE-FĂRĂ-VREME
Dar eu
am pus -
la POARTĂ -
SEMNE
(...Împurpurate-AMURGURI DEMNE...) :
DEMONI se
tânguiesc - în
PRAG...
Dar eu
am CÂNTEC... -
...ȘI MI-E DRAG !
Din IAD
în IAD voi
colinda
Până -
pe CRIST -
îl voi afla :
La un
PAHAR-DE-VIN - noi
DOI
Vom anula
ZIUA DE-APOI
Desființa-vom ”IERI” și ”MÎINE” !
În SORI
- vom coace
SFÂNTĂ PÂINE
Vom răspândi-o
printre BEZNE !
...Un ROI-DE-RAZE-i
mult mai LESNE !
Schimba-vom OM
- ISTORII -
CÙLTURI
Ne vom
sui până la
VULTURI !
Trezi-vom toate CELE
VII
Cu noi
- s-ajung' la
CIOCÂRLII !
La NIMIC
- NIMENI nu
dea ZOR !
Să-nvețe doar
CERESCUL ZBOR !
Cu SFINȚI
ADEVĂRAȚI se țină
(...Din cei
ce CÂNTĂ ! -
...nu suspină...)
Cu SFINȚII
STRAȘNICI - dintre
NORI
Să schimbe
TINA - -n
CRINI-VIORI !
...Dispară toți
STRĂINII-CIORI
Faceți MANGAL
- din TRĂDĂTORI !
*
...HRISTOASE -
nu te mânia :
Suntem -
CU TOȚII ! -
MÂNA TA !
...Ia-mă de
umeri... - ...și-om
CÂNTA
Până ce
BEZNI s-or pocăi...
Și NOII
ZORI vor răsări...
...LUCEFERI vom
avea în FRUNTE...
Nu PĂDUCHERNIȚE
MĂRUNTE !
HRISTOASE -
PRINȚE DE COLINDĂ
TU să
ne fii a
noast' OGLINDĂ
Prin VÈCII
care se perindă !
***
Adrian Botez
Ben Todica - Lumina care nu se stinge
Lumina
care nu se stinge
Ben
Todica
Smărăndița e ieșită o țâră din rânduială și nimeni nu
mai pune pe foc. Jarul se stinge, piroștele nu fierb, iar mâțele miorlăie
flămânde. E frig în cameră și mai frig în lume. Și atunci apare întrebarea: ce
facem cu Eminescu? Ce facem cu ai noștri?
Buna-cuviință nu e decor, ci lege. Cine nu stă
deoparte va fi pus deoparte. Legionarii n-au fost de noi, așa cum n-au fost
nici de Nicolae Iorga. L-au urât pentru glasul lui, pentru autoritatea lui
morală, pentru că stătea în calea lupilor. L-au ucis mișelește, cu pistolul,
crezând că pot stinge lumina. N-au reușit.
Iorga a fost un luptător neobosit, energic, spiritual.
Tocmai de aceea a fost vânat. Lupii, îmbrăcați în piei de oaie, l-au sfâșiat
fără noimă. A fost triumful maniacilor crimei, al imperiului care făcea din
moarte o ocupație. Dar istoria nu le-a aparținut.
Strălucirea nu e a noastră, vine din altă parte. O
primim de la cei care ard pentru ceilalți, din lumina trupurilor și a îngerilor
care ne spală conștiința. Este Duhul.
Am înțeles asta într-o fugă din țară, când eram cinci
tineri rătăciți pe drumurile Europei, cu mai mult curaj decât experiență. Am
trecut fâșia în Iugoslavia, apoi în lagărul din Trieste, unde ni se promiteau
trei lumi: America, Canada, Australia. Unii s-au pierdut pe drum. Alții au fost
înghițiți de uniforme străine și destine frânte.
Într-un tren spre Franța, un bătrân cu pardesiu verde
și păr ciufulit ne-a auzit vorbind românește. Ne-a ajutat fără să ceară nimic.
„Am fost și eu ca voi”, ne-a spus. În podul vagonului, lângă cazanul de apă, am
învățat că uneori salvarea poartă chip modest.
Ani mai târziu, într-o librărie din Melbourne, chipul
acelui bătrân m-a izbit de pe coperta unei cărți. Utopia. Atunci am înțeles
lângă cine mi-am purtat soarta o zi și-o noapte. După Revoluție, căutându-l pe
Cioran, l-am găsit pe Țuțea și m-am molipsit de această dragoste de Lumină.
Ce giganți! Fără să-i fi cunoscut în școală, Dumnezeu
m-a trecut pe lângă ei ca printr-o inițiere tăcută. Viața mea în Vest am dus-o
pe umeri de sfinți.
Dacă vrei să fii respectat, respectă-i pe ceilalți.
Munca adevărată nu se laudă, nu se cruță, nu se termină. Ea se face cu bucurie,
cu nebunie și cu sfințenie. Orice povară are nevoie și de dreapta, și de
stânga.
Lumina nu se stinge. Se transmite.
Dacă vrei să fii respectat, respectă-i pe ceilalți.
Atât. Nu e filozofie. Tu ce crezi? Cât e ziua de lungă, ea muncește. O viață
întreagă ar încăpea în munca ei. Nu-și cruță forțele. Muncește cu bucurie, cu
nebunie și cu o sfințenie care nu cere aplauze.
Revolta ne cântă penitența.
Nu pot să-i sufăr nici pe legionari, nici pe mafioți.
N-am nimic în comun cu coioții ăștia și nici cu sinucigașii care confundă
istoria cu propria lor frică.
Știi să te joci cu focul.
O faci în culori. In istorie omul a atins divinul cel mai aproape în comunism, în
timp ce vestul sa scăldat în orgoliu și destrăbălare.
Mă obișnuiesc din timp cu iadul – nu ca amenințare, ci
ca exercițiu de luciditate.
Lișița? O pasăre de baltă.
Și noi? Prinși în plasa internetului, pești și păsări
de baltă deopotrivă.
Aș fi putut scrie ceva mai deocheat, dar „De veghe în
lanul de secară” nu e scandal. Doi bătrânei simpatici și atât. Ce altceva ar fi
putut scrie Salinger? Nu e nimic ieșit din comun – și poate tocmai de aceea
rezistă.
Asta e poezie.
Nu sunt poetul fericit al succesului. De ceva vreme
nu-mi găsesc ideea, scânteia, fleacul care să lege lucrurile. Aș vrea ceva
mărunt, dar adevărat, ceva care să fie pe placul lui Dumnezeu – Prometeul meu
personal.
Ieși în crâng. Strigă la cer și la stele. Răspunsul
vine, dacă știi să-l auzi.
Un poem bun e magic, energic, boem. Răspunsul e ecoul.
Muza nu vine pe covor roșu. Uneori te lovești cu capul
de prun, alteori de realitate. Important e să te întorci acasă viu și să te
trezești în poezie.
Pot striga liniștit. Nimeni nu mă judecă. Sau, dacă o
face, n-are importanță.
Viața e plină de paradoxuri și de ortodoxii. Femeia
frumoasă face mofturi, dar respectul nu se negociază. Omul cu omul, așa se
cade.
Și mai e ceva: binele ajunge uneori dușmanul binelui.
Limba noastră – haina de gală a unei istorii încercate
– e batjocorită cu o ușurință care doare. Unii vin cu argumente serioase, alții
cu prostii savante. Le recunoști ușor: fac zgomot, dar nu luminează.
Fără limbă nu existăm. Nici ca popor, nici ca
slujitori ai Cuvântului. Se apropie ziua lui Eminescu și, ca de fiecare dată,
unii se grăbesc să-l răstignească din nou. Nu-s mari meșteri, dar sunt mulți.
Iar noi? Uneori prea tăcuți.
Cartea e superbă. Autorul, însă, deranjează. Așa și
trebuie.
Te spetești, Ben.
Și bine faci.
Îmbrățișez voinicește.
Ben Todica in dialog cu Pavel Ratundeanu (segment
corectat/cenzurat din MERE PADURETE TARZII 17)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)