蔚蓝的大海拥抱着美丽的大山，在风景优美的山顶歺厅与朋友共进午歺然后在海边喝咖啡散步，海风把长发吹乱，把一切烦恼带走，迎来新的一年，新的开始。。。

The beautiful mountains embraced by the blue sea in a scenic hilltop. We, together with friends, sit for a nice meal and drank coffee in the afternoon. Then, a relaxing stroll along the beach. The sea breeze ruffled the hair, put away all the troubles, bringing us a new start in the coming new year.

In Frumoșii munți australieni, îmbrățișati de marea albastră si pe un deal pitoresc, Ben si Ming, împreună cu prietenii, stau intr-o dupa amiaza placuta de vara, la o masă bună și isi savureaza cafeaua. Apoi, pornesc la o plimbare relaxantă de-a lungul plajei. Briza marii trece jucausa pe langa noi, prin parul bogat al sotiei ciufulindu-l parca strigand, ‘Fiti fericiti! Uitati de griji!’, sugerand un nou început în noul an care vine.

La Multi Ani 2015

Ucenici, martiri și mărturisitori dacoromâni ai Sfântului Vasile cel Mare

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Fiecare Nou An îşi pune strălucirea în prima Zi sub Zorile întreitei slăviri:

-punerea Numelui Iisus, adică Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;

-cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare- unul dintre Stâlpii cei Mari ai Bisericii celei Una a lui Hristos;

-omagiul Noului An, care îşi ia în primire optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile fratelui mai în vârstă, care a plecat...

Marele Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus, s-a aprins în dragostea sa de Hristos, aşa încât în mintea, în inima şi în sufletul Capadocianului, a ars, a luminat şi trăieşte permanent Logosul cel Întrupat şi Neamul ortodox.

Ambii bunici ai luminatului Ierarh erau nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de suferinţă, de jertfă, de dăruire continuă.

Tatăl viitorului mare Vasile se numea tot Vasile şi era cunoscut în epocă drept un avocat celebru şi un retor ilustru sau altfel spus:<<un profesor obştesc al virtuţiilor>>. (Arhim. Dr. Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare (330-379) în Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000)

Mama sfântului, Emilia era mlădiţă de martir şi o credincioasă cu o râvnă foarte aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9 copii (cinci băieţi şi patru fete), toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata Sfinţilor Aleşi.

Tânărul Vasile a legat o prietenie memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din marele Neam tracodac, Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai mare Dascăl ortodox al lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, tot din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi dumnezeiescul Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.

Cei trei prieteni şi creştini îndumnezeiţi au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura Ortodoxiei, rămânând în Cerul Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru Duhul Sfânt pe care l-a dat omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea cea Mică a Creştinismului universal.

Fiecare Neam trebuie să aibă în lume o misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia lui Dumnezeu aşa încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese. Calea pe care o apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel încât să se apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creat istorie”. (Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

Vasile Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.

Marele bucovinean s-a născut în Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi Martir (şi-a pierdut tatăl pe frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret ca bursier şi Literele la Cernăuţi ca magistru.

Fugar în Germania, este închis la Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor în bătălia de la Oder, apoi viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona în 1949, şi-a luat Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi strălucit cariera universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale Americii.

Publicaţii: Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece din fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din închisori, etc.

Vasile Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân, fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi spre Învierea tururor celor drepţi.

Prin Vasile Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului strivind urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori în vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri. Şi mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară, judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial..., op. cit. p. 30)

Fiecare om, fiecare creştin trebuie să răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de făptură a Ziditorului, prin credinţa şi lupta sa de transfigurare personală, dar şi a Neamului său, ca Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început binecuvântate, hărăzite ca soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin însăşi numele care-l poartă întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia, Persia, Italia, Cipru, Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are propriul ei destin religios, propria misiune hristică, propria vocaţie jertfitoare şi propria ei chemare spiritual-imperială: „Destinul românesc, arată poetul bucovinean, e un destin major. De credinţă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificaţia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.” (ibid. p.37)

Vasile Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului în Zorii Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o familie încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de Dumnezeu şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în timp ce era student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti, Periprava, Gherla, Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind hirotonit pentru Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a desăvârşit prin harul Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând tuturor celor binevoitori lumina Duhului Sfânt.

În modesta sa ctitorie, Bisericuţa din satul Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse sub regimul teroarei, oseminte ale preoţilor constituind astfel un deosebit centru de pelerinaj.

Trei mari însuşiri i-au înnobilat caracterul:  bunătatea, modestia şi dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de suferinţă, prigoană şi dragostea întru Mântuitorul Hristos.

Vasile Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul mare monah s-a născut în Idricii de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După absolvirea eminentă a Seminarului de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, proaspătul licenţiat a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi preot la Catedrala Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al Cancelariei eparhiale. Fiind un predicator de excepţie ajunge secretar patriarhal, redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul Mănăstirii Antim, Vatra unde  va dogori Rugul Aprins, alături de Sandu Tudor şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii. În anul 1948, Rugul Aprins este interzis iar membrii săi sunt arestaţi. Părintele Vasile şi fratele său Haralambie, stareţul de la Cernica sunt alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi. Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi între 1958-1964 a pătimit prin diferitele închisori. După eliberare, episcopul Clujului Teofil l-a numit paroh la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a fost omorât în închisoarea Gherla.

Icoana părintelui Vasile Vasilache a rămas în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a Rugului Aprins: un mare duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un erudit creator, un luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare caracter.

„Sinceritatea şi statornicia, spunea un alt mare duhovnic, luptător şi mărturisitor basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 145)

După înfloritoarea misiune duhovnicească din ţară, pleacă în America unde desfăşoară o activitate misionară de excepţie, fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei române din SUA şi mitrofor.

Părintele Vasile a ctitorit biserica din Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti, publicând totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New York. În 2003 de Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa ortodoxă a New York-ului.

Despre Rugul Aprins Părintele Vasile ne aminteşte: „Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.” (Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)

Vasile Hanu (1905-2007), profesor. Pruncul Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al celor 9 copii (şapte băieţi şi două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova (Livezile) judeţului Alba, la 29 August. Vasile Hanu face şcoala primară ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.

Mustul său naţionalist îi pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un aprig luptător şi apărător, Mişcării Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie 1933, sub Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l ca pe o Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu rădăcinile ei adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al limbii divine, ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii noastre spirituale. 

„Cultura este forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile Marin. Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează însuşirile sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o naţiune supravieţuieşte fiinţei sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei naţiuni.” (Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139)  

În Ianuarie 1937 ajunge Prefectul judeţului Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al judeţului Cluj-Turda. Evenimentele tulburi din ţară însă, îl împing spre exil în Germania unde cunoaşte lagărele germane până la 23 August 1944, când se reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma destinul: calvarul temniţelor comuniste garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.

Vasile Hanu nu cedează, nu îngenunchează, nu se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai trăi”, ci slujeşte Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un Român drept şi răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit mânuitor de condei şi de har: „Românismul integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”, aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.

(Fabian Seiche, op. cit. p. 278)

După ce şi-a sărbătorit centenarul la Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă, cu răbdare, cu împlinire şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în Grădina Raiului Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii Naţiilor creştine.

Cele trei valori eterne ale Neamului nostru Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc Chipul Geniilor, Eroilor, Profeţilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru Asemănarea lor cu Dumnezeu.

„...Avem atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.”

 (Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed. <<Oastea Domnului>>, Sibiu, 2010)

Geniile, Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei naţionale şi universale. Umbrele lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii, sunt aprinse în Monumentele ce se înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa noastră spre cinstire. Ei nu au tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele lor  grăiesc sublim şi permanent în noi:

„...Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să tăcem când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?...// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)

Ei nu au plecat.

Ei sunt în noi sau se vor întoarce într-o Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu Gyr:

„Ne vom întoarce într-o zi,/ ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum au mai fost când am plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din nori/ sau cum se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o zi.../ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ şi-n orice geamăt viitor,/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/ ne-napoiem şi-n disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/ va sângera sau va iubi.”

(Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o zi, din vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)

Destinul Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al mărturisirii, cu sensul unic al existenţei în care se întrupează eroismul dac şi dreapta credinţă jertfelnică:

„Îngemănaţi cu eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii... Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti... Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre... Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”.

(Vasile Marin în Cuvântul Argeşului, 20 Martie, 1936)

Gena Eroului, a Martirului, a Sfântului, a Mărturisitorului este Jertfa divină ce sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de unde a purces prin Voia Atotcreatorului în Chipul dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În fiecare om există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel încât jertfa nu rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.

   Acest privilegiu divin revine numai celor Chemaţi şi Aleşi dintre fiii  omenirii, care se desăvârşesc prin fapte deosebite, supreme.

Mântuitorul Cosmosului-Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit Jerta, făcând-o Hristică, Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi Fii ai Săi după har, dar şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.

Caracteristica divină a Jertfei mistice este deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin credinţă şi iubire ca făcând şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.

Demnitatea noastră spirituală a dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Aleşii Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o în veşnicie, prin a-i cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i iubi neîncetat.

Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Vasile cel Mare şi Aleşilor noştri!

(din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)

(Dacoromânia- Brusturi-Neamț-31.12.2014)

Tudor Cicu: Vreme închisă, 1979 – 1989 (Jurnalul lui Ion Lazu)

Câteva descoperiri ULUITOARE din România despre care se vorbeşte putin sau de loc

..... cercetătorii istorici din întreaga lume recunosc, mulţi chiar făţiş, că primele fiinţe umane au fost în Transilvania, sau mai exact în Ardeal, cum susţine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic!

Hai să ne reamintim câteva lucruri uimitoare despre România:

1. Cel mai vechi schelet, la ora actuală, de umanoid, a fost găsit în Râmnicu Vâlcea, poreclit "pescarul de la lacul Getic", fiind datat de 1 milion de ani

2. Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul ţării, la Cucuteni

3. Tăbliţele de la Tartaria, sunt cu 1000 de ani mai vechi decât cele Sumeriene

4. Tăbliţele din Munţii Neamţului, tot mai vechi decât tăbliţele sumeriene cu 1000 de ani

5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 - 11 August 2003; americanii şi romanii pătrund sub masivul bucegi şi descoperă o sală a proiecţiilor cu holograme care au arătat istoria adevărată a terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adică o persoană poate trăi mii de ani în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade stabilite

6. Descoperirea din Masivul Sureanu din 1990 - când au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planetă, căci aurul se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale, nu şi în formă pură desăvârşită; se pare că dacii cunoşteau taina spirituală a aurului, care este de fapt o lumină condensată

7. Cel mai vechi cuptor, de pe această planetă, de topit metale s-a găsit la Câmpeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani i.e.n.

8. Sarmizegetusa - alt loc special conform celor de la BBC; s-ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlanţilor)

9. Artefactul de sub Masivul Ceahlău. Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlău se afla un artefact sinonimic cu cel din Bucegi

10. Pădurea Baciu, din Cluj Napoca, considerată "cea mai paranormală zonă de pe planetă", conform celor de la Discovery, unii considerând-o o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă !

Cam astea sunt în topul celor 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate oficial!

Diferența de cultură

Despre porc - un român stabilit în State explica colegilor din firmă, procesul de tăiere și prelucrare a porcului.    

        

De criză, de dor şi de fiţe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la ţară .

Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare şi nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.

După ce mi-am ascuţit cuţitele pe gresia de la baie şi am procurat doi baloţi de paie, decor, uitaţi de un vecin în faţa casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunţ pe internet că doresc să achiziţionez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele şi, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulţi!

Eu cred că toţi nebunii au fugit din lume şi s-au ascuns pe internet!

Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă ştiu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioşi că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele şi m-au luat la rost că de ce.

Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care şi ultimele rămăşiţe de simpatie, toleranţă şi înţelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal şi să-l manînci, aşa, ca un barbar?

Eh, cînd am văzut eu că ăştia sunt gata să sune la peta, am început să le descriu în amănunt operaţiunile specifice, insistînd pe secţionarea carotidei şi colectarea sîngelui într-un lighean, de preferinţă cu smalţul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui şi mai ales a borîndăului.

N-am ştiut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu ştiu nici în româneşte, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simţitori, aşa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim şoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, şi tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puţină sare. Mai trimisei vreo doi la baie , dar i-am dat înainte, fiind conştient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenţie nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, şi scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboşului. Ştiţi, bănuiesc le-am zis eu degajat, că pentru caltaboş se foloseşte intestinul gros, spălat facultativ şi opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, şi am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger şi de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză şi stă toată ziua cu căştile pe urechi, dar se alătură oricărui grup şi dă din cap aprobator la orice discuţie.

Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnaţi, grătare şi sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem şi o oală de jumări, aşa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii.

Eu zic că au scăpat ieftin totuşi, pentru că dacă m-aş fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii şi parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital.

.........................................

Primită de la un amic

Mini curs de etimologie - tinut de Radu Beligan

Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: "Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!"

In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii.

Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate.

De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit".

Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)?

Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!

Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.

Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei". Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI...

Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.

Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...

In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro), limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.

Tot Eftimiu mi-a relevat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama ox, cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si pork cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia, incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost  intotdeauna nemti: ox, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!

Christos se naşte SLĂVIŢI - L

Cătălin Afrasinei

Cel care stăpânind

Cel care având

toată puterea

nu

o va folosi

şi

va învinge

luminile

şi

tot întunericul

se va stinge

veşnicia

Pre El

îl va urma

dinafara

dinapoia

deasupra

dedesubtul

din alte puncte cardinale ale cosmosului

toate i se

vor supune

fără să ştie

(lao tzi)

citat apocrif

pe umărul

Pruncului nenăscut

&

când Pruncul

se va fi născut

toate îl vor urma

&

toate puterile lumii

îi vor cere voie să-L Urmeze

PRE SINE

&

Barbarii

Îi vor purta

Cununa

& de unde barbari în secolul XXI

de unde necredincioşi în secolul meu

de unde puşcăriaşi

care să atârne de spiritul dreptăţii

Tu

Doamne

Pe toţi

Îi

Cunoşti

&

cum îi iert eu ACUMA

Iartă-i Tu

Pe ticăloşi

numai o dată se naşte Iisus

SE CUTREMURĂ LUMEA

LUMEA SE CUTREMURĂ

Trăiesc

ÎN NUMELE BOILOR

CARE ÎNCĂLZESC PRUNCUL

cum Pruncul

încălzeşte vitele & râde

Christos se naşte slăviţi-l

în careul curat

în care nu se poate înşela

nici greşi

ca la un penalty vizibil

de pe o altă planetă

şi totuşi neacordat

forma perfectă

nu este cercul

forma perfectă

este triunghiul divin al lui hermes

Ochiul ISIHAST

El plânge

El cântă şi plânge

voi staţi de veghe

voi neamuri ale lui iuda

voi neamuri

din toate părţile pământului

care aţi făcut fiarele să vorbească la miezul nopţii

şi să ne arate Calea Îndărătului Spre Mântuire

ce este mântuirea

a întrebat j. monod

&

tot el a răspuns

,,eu cred că Trupul

este o alcătuire atât

de perfectă

pe care

numai

perfecţiunea

Lui Dumnezeu

l-a

putut concepe’’

pentru ca eu să mă lupt până în secolul al XXI-lea

cu satanael

şi să cred că-i pot face faţă

,,cu el te-ai luptat

şi nu i-am dat voie să te piardă’’

pentru că sufletul

NU PIERE

ce este

sufletul

a fost

întrebat

krishnamurthi

Maica Domnului este Sufletul care a născut Pământul

nu mă mai mir

nu ştiţi nici atâta

nici atâta nu ştiţi

cât să se nască lumea

dintr-o convorbire telefonică a lui eliade cu krishnamurthi

& de unde ştii tu acestea krishnamurthi

de la athos

Doamne

Fiinţa Fiinţelor

Nu sfârşi lumea

las-o să TE petreacă lin

Doamne

FIINŢA FIINŢELOR

printre brazi printre sfinţii crini

cum coboară Mesia cum pământul Îl adoară

Colind, Gheorghe Constantin Nistoroiu

Cu aleasă preţuire, dragoste şi prietenie, primiți acest Colind în dar în Noaptea Sfântă de Crăciun!

Gheorghe Constantin Nistoroiu cu întreaga Familie, cu întreg Neamul Dacoromân

Colind

A fost odată din Bătrâni

un fulg de nea, ce din Străbuni

s-a logodit cu o Stea.

Trei Crai ştiuţi şi-al patrule - au purces

peste păduri, peste câmpii,

peste bătrâni, peste copii,

de-a lungul peste şes...

Cu cetere şi buciume-aurii

s-adune-n Noi, în fiecare,

atâtea bucurii!

În mersul lor au poposit

şi Îngerii de Sus,

s-aducă Vestea minunată:

Naşterea Hristosului Iisus!

Maica Domnului cu drag

s-a bucurat ş-apoi,

cu Pruncul ne-a venit în prag

să-L colindăm şi Noi!

Bine-ai venit Măicuţă bună!

cu Pruncul tău frumos!

Cerul întreg îţi stă cunună

şi-I cântă lui Hristos!

Se prinde şi pământu-n horă,

că-n datină şi cânt

în Scutece de auroră

surâde Domnul Sfânt.

Colindul se cerne de Sus,

coline cu dorul nespus,

Zorii diafani ai Cuvântului,

dau dulcele grai al Pământului.

Stelele îşi prind bucuria

în joc cu Luceafărul  zării,

Magii vin să ne-aducă Solia:

Naşterea cea minunată şi sfântă!

Împreună Cerul şi Pământul cântă!

Cu fiece Colind urat

ce vine la fereastră

pătrund cu gândul meu curat,

la toţi în Casa voastră,

urându-vă Români iubiţi:

tot sporul bun şi harul sfânt,

vă fie anii fericiţi!

Şi-n seara de Ajun,

Iubirea să vă fie cânt!

Urându-vă prieteni dragi

din Ţara de fagi

a Marelui Ştefan

cu sfinte amintiri

să vă aducă-o Zi,

atâtea împliniri

cât va adus un An!

 + Noaptea Sfântă de Ajun-Naşterea Domnului

   

Nașterea Domnului în Porfira Verde a suferinței și a jertfei martirilor dacoromâni

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe”.

(Radu Demetrescu Gyr)

Dacoromânul creştin ortodox care păşeşte sub harul înţelepciunii Duhului Sfânt, indiferent dacă este liber, sau foarte liber, călăuzit însă de Adevăr şi de Iubire capătă o înaltă nobleţe sufletească în care sălăşluieşte deplina libertate a spiritului creator şi mărturisitor:

„De aceea, grăieşte părintele Mihai Andrei Aldea, apărarea, mărturisirea şi promovarea credinţei crştin-ortodoxe (ca şi cale mântuitoare unică întru şi spre Dumnezeul cel Viu) este dovada unei trăiri duhovniceşti înalte, unde iubirea de Dumnezeu şi de semeni merge adesea până la jertfa de sine. Sfiinţii Martiri şi Mărturisitori dintre înaintaşii noştri sunt eroii adevăraţi şi modelele autentice ale credinţei, pentru care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul Hristos înaintea Tatălui în veşnicie. Dar lupta şi jertfa lor pentru noi şi pentru a noastră mântuire este şi o chemare puternică adresată nouă. Ei sunt „preoţi ai deşteptării noastre” din plutirea mioritică autosuficientă, din beţia resemnată şi tâmpă în care zacem adesea confundând pacea lui Dumnezeu şi trezvia lucrătoare cu pasivitatea inerţială a aşteptării ca altcineva să ne facă ordine în viaţă, în casă şi în societate”. (Ortodoxia şi artele marţiale. Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 10-11)

Spre toamna târzie a anului 1949, doi feciori veştejiţi după lungile anchete ale securităţii, dar cu trăsături încă frumoase intrau pe poarta şubredă a închisorii Târguşor: doi elevi-muzicieni ai Liceului Mihai Viteazu din Bucureşti: Ion Niculescu-înalt, cutezător şi drept ca frasinul, alături de colegul său Romică (Romulus) Teodoru-mai scund, dar vesel, comunicativ cu gingăşia florilor de mac într-un surâs pe buze.

Într-o zi, la închisoarea Jilava intră într-o cameră-celulă pentru a completa datele personale ale deţinuţilor un gardian „do-cent” (de-un cent), care confunda iniţiala numelui cu iniţiativa...

Deţinuţii aliniaţi unul în spatele celuilalt aşteaptă iniţiativa gardianului:

-Cum te cheamă?... domiciliul?... şi în sfârşit... Care-ţi este iniţiativa ?

Surprins de ultima întrebare un deţinut titrat îi răspunde:

-Domnu’ gardian, eu sunt în închisoare unde mă supun unui regulament. Mie nu-mi este permis să am iniţiativă, numai cadrele de conducere ale închisorii au dreptul la iniţiativă.

Gardianul scărpinându-se în ceafa groasă, turtită de cozorocul şepcii aşezat deştept pe-o parte, îi mai pune o întrebare ajutătoare:

-Mă, tu ce eşti? adică ce meserie ai?

-Sunt profesor universitar la Facultatea de litere.

-Da prost te-o mai lăsat Dumnezeu!... Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-Petru.

-Ei bine să ştii de acum înainte că iniţiativa ta este „P”...

(Gheorghe Andreica-Cei Doi Muzicieni, Constanţa, 2003, p.7, 30-31)

La Canalul Dunăre-Marea Neagră-Drumul social-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, cu lopeţi, cu  vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub lovituri. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauza pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zdrenţe, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politici ai Canalului era poetul basarabean Robert Cahuleanu-Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate în duh şi mintal. Autorul pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, crea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, îmbrăţişindu-Le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./  S-a trezit cu ochii de mărgică/  şi cu pumnii încleştaţi de frică,/  rătăcind cu degetele roze/  după steaua cu lumini şi poze./ Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/  Moşul a plecat în drumul lui/  şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/  să-i închidă ochii arşi de teamă:/  Nani, suflet de zăpadă,/  lasă genele să cadă./  Lasă fruntea, ca o undă,/   între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/  nu mai arde nici o stea./ Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod./ Stă Crăciunul sur în tinde/  şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig./ Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”.

 (Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

 * EVRICA ANCHETATORULUI!

„Eram în anchetă după ce-a de-a doua arestare, povesteşte Romică Teodoru, din 1958 când C. Cenuşe, anchetatorul mi-a adus următoarea acuzaţie:

-De Crăciun ai cântat colindul legionar „O brad frumos”.

-Domnule anchetator, colindul acesta nu este legionar. E un cântec de Crăciun luat şi tradus din nemţeşte... n-are nici o legătură cu politica.

-Nu se poate... i-a spune tu viersurile!

-Bine. Şi am început să spun:

 „O brad frumos, o brad frumos

cu cetina tot verde...”

-Opreşte!... Gata. Asta este: VERDE!

Există o variantă a acestui colind compusă în închisoare de cel mai mare poet al Sfintelor Suferinţe Româneşti, Radu Demetrescu Gyr:

„O brad frumos ce sfânt păreai/ în altă sărbătoare/ Mă văd copil cu păr bălai

şi ochi ca de cicoare./ Revăd un alb şi scump cămin/ cu chipul mamei sfinte/ Imagini cu Crăciun senin/ mi-apar şi azi ’nainte./ Un pom cu daruri şi lumini/ în amintiri s-arată/ În vis zâmbeşte ca un crin/ copilul de-altă dată./ Copil bălai, Crăciun şi brad/ s-au dus în alte zile/ Acum doar numai lacrimi cad/ pe-ngălbenite file./ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ în seara de cenuşă/ Ci doar tristeţile s-adun/ să-mi plângă lângă uşă./ În chinul temniţei mă frâng/ sub grele lespezi mute/ Şi-nfiorat de doruri plâng/ În amintiri pierdute./ Omătul spulberat de vânt/ se cerne prin zăbrele/ Şi-mi pare temniţa mormânt/  al tinereţii mele”.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, pregătind decorul cu deosebită culoare şi strălucire: cu evlavie, cu bucurie, cu nea, cu tradiţii, cu stea, cu păstori, cu magi, cu pluguşor, cu datini, cu gazde mari primitoare, cu urări şi cântări frumoase ale prichindeilor şi a cetelor mai mari, fiind totodată, sărbătoarea familiei, a copiilor, a colindelor, a Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile celor care se încăpăţânau să supravieţuiască terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povesteşte licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier al Siberiei, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel Stille Nacht, heilige Nacht... şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer!

L-am mai auzit o dată cântând, mai demult, rupse Pascu (Nicolae Pascu-magistrat pensionar)primul tăcerea. Nu veniseşi încă la noi. Un avocat trecut pentru puţin timp prin celula asta ne-a spus atunci: <<Trebuie că e un călugăr de la Patriarhie, Valeriu Anania.>>...

Şi aşa am petrecut primul Crăciun din gulagul autohton. Pentru Pascu, deţinut cu vechime, era al treilea. I-am povestit şi eu de cele nouă petrecute de mine în pântecul chitului roşu, cum îmi plăcea să denumesc prizonieratul sovietic. Îndeosebi i-am povestit de cel de-al cincelea, din 1946, petrecut-sau mai bine zis, îndurat-în lagărul de pedeapsă de la Usciora, denumit-nu degeaba-şi Gura Dracului. În acest punct pierdut în taigaua mlăştinoasă de dincolo de Volga, noi, un grup de ofiţeri români, fuseserăm expediaţi din lagărul-matcă Oranki într-un vagon puşcărie, cu gratii şi cătuşe, ca pentru fioroşi criminali, fiind calificaţi de NVD-ul local, fost NKVD-ul, ca ireconciliabili duşmani ai Uniunii Sovietice şi ca „instigatori” ai grevelor de foame declarate acolo ca răspuns la tortura muncilor istovitoare şi degradante la care eram supuşi...

Eram primii pizonieri-şi singurii din lagărele Uniunii Sovietice-care printr-o disperată grevă de foame reuşiseră să forţeze mâna atotputernicei şi discreţionarei autorităţi şi să-i smulgă un drept elementar: acela de a nu mai fi supuşi muncii silnice.

Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat O, ce veste minunată. Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare şi a celor sovietice, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, pe Calea Robilor spre Cer.

Ortodoxia noastră şi cea universală au în cursul fiecărui An-bisericesc două Nopţi mari, evanghelice, hristice, albe, sacre, divine: Noaptea Învierii dumnezeieşti şi Noaptea Naşterii dumnezeieşti.

În aceste Nopţi Sfinte sufletele creştinilor, oriunde sunt se îmbracă în hlamida dumnezeiască, vibrând de bucurie şi de extaz ceresc.

Paradoxal, în penitenciarele şi închisorile din timpul regimurilor totalitare carlisto-antonesco-comuniste, deţinuţii naţionalişti sau „bandiţii” cum mai erau numiţi de cei care-i torturau s-au „bucurat” în cadrul izolărilor de o puzderie de Nopţi albe, tremurânde, încărcate de promoroaca roşie a jertfei şi a suferinţei, întru Dumnezeu şi Neam...

Unul dintre sutele de mii de  „beneficiari” ai acestor Nopţi albe a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare... Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na,pune-ţi pijamaua şi te culcă!”... de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi << bandiţii>>: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani şi un duh tânăr, spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud. (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Iarna în hlamida de sărbătoare scânteia pe brazii înalţi şi verzi, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se peste tot: peste livezi, peste curţile oamenilor, peste clădiri, peste toate penitenciarele, peste toate închisorile, peste cei deportaţi, peste celebrul, flămândul şi cumplitul Canal, cum striga pentru trezvie, pentru cei suferinzi şi pentru posteritate admirabilul poet Andrei Ciurunga în poezia Canalul:

„Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/  aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau câte-o mână.// Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,/  bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/  va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplid Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.

         

Demnitatea, conştiinţa, spiritul, credinţa, jertfa, suferinţa, răbdarea fie la bărbaţii deţinuţi, fie la femeile arestate (fecioare, eleve, studente, monahii, mame, soţii de demnitari) era la fel. Ceea ce distingea aceste categorii de onoare era curajul feminin, care prisosea, se revărsa viu.

Din contigentul destul de numeros al femeilor celebre arestate sub regimul concentraţionar amintim câteva ramuri din marele trunchi al Neamului: familiile Mavrocordat, Ghica, Manu, Sturdza, Cantacuzino, Nistor, Halippa, Flondor, Ianculeţ, Iordache, Mărculescu, Mironescu, Cancicov, Brătianu, Steriopol, Moţa, Codreanu, Bălaşa, Mureşanu, Antonescu, etc.

În celebrele închisori, ura stăpânea vidul dureros al autorităţilor şi al brutelor-executante, tortura făcea parte din meniul zilei, teroarea era un concert al spaimei mult prea prelungit, reeducarea se instalase cu mult fast şi caschetă roşie, suferinţa era peste tot şi peste toţi, moartea uşura sufletele deţinuţilor şi grijile călăilor. Mai lipsea din uvertura groazei, denigrarea, care trebuia făcută public: oral şi scris pentru a rămâne în caz de supravieţuire, hrană hienelor-calomniatori ce se vor naşte în ieslele irozilor.

Se pripăşise şi în închisorile unde erau deţinute politic, celebrele Cluburi de reeducare în care se încerca denigrarea creştinilor naţionalişti, prin câte unul frânt, care ceda sub torturile insuportabile.

Pentru a se încălzi atmosfera se da citire unui articol care denigra şi infiera pe „veci” creştinii naţionalişti.

 Reacţile celor forţate să asiste, să asculte, să îndure erau îngrijorătoare, revoltătoare, mâhnitoare, precumpănitoare, tulburi.

Leagănul dacoromânismului şi toată desfăşurarea sa ontologic-spirituală până la înţelepciunea bărbătească divină a Elitei naţionaliste a avut întotdeauna ca poli de susţinere moral-religioşi: binele şi frumosul hristic: „Sensibilitatea morală a Neamului din Carpaţi, mărturiseşte savantul nostru Simion Mehedinţi, nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. Acesta este fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român”; precum şi crezul, lupta, suferinţa şi jertfa mistică a Conducătorului: „Un mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru simple <<biruinţi pământeşti>>, ci mai ales <<pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică>>...Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă...Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 77, p.189,p.190)

Fulgii de nea care se aşterneau peste tot, dansând parcă o celebră Jienească, făceau celulele parcă mai încăpătoare şi mai calde, iar colindele îşi rezemau tâmplele senine şi caste peste zăbrelele care nu mai păreau atât reci şi atât de negre.

„Ultimul Crăciun trăit după gratii, povesteşte doamna doctor Galina Răduleanu, fiica Părintelui basarabean Boris Răduleanu, şi el la rândul lui arestat, a avut o deosebită profunzime. Viorica venise la patul meu de la etajul 2 pentru o scurtă recepţie. În dimineaţa Ajunului, după ce ne-am liniştit, aşteptând plecarea spre atelier, Viorica, mai hotărâtă decât mine, m-a luat la colind...

„Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Am venit şi noi odată,

la mulţi ani cu sănătate...”

Cu teama şi crisparea care domnea, un început de destindere începuse să apară pe feţele ascultătorilor. Se trezeau amintiri dragi dintr-o viaţă îngropată dar nu uitată.

Titi („mama Titi”), care meşterea ceva în umbra patului, ne zice deodată „dar la mine nu veniţi?” Noi atâta aşteptam. Chiar ni se ridicase tonul la fraza „Domnul Sfânt să ne ajute, la covrigi şi la nuci multe”. De sub basmaua lui Titi apar nişte covrigi fabricaţi din pâine, marmeladă, cuişoare şi câteva miezuri de nucă. Confecţionarea lor a rămas o taină... De sus de la etaj, de unde venea miros de slănină, auzim: „Dar la mine nu veniţi?” Am înhăţat urgent câte-o traistă pe care am agăţat-o de gât şi ne-am cocoţat la „casa” gospodinei. În dimineaţa aceea, ca prin minune, se întârzia scoaterea la atelier. Aşa încât se răspândise o atmosferă caldă, bună de intimitate”.(Dr. Galina Răduleanu, op. cit. p. 337-338)

Uimitor este faptul că peste atmosfera încremenită a zidurilor şi a celulelor îngheţate, limbile celor suferinzi se dezlegau în povestiri împletite cu umor fin, parfumat şi cu cântece murmurate de colinde.

Pentru că nu au acceptat „lumina de la răsărit-care propaga dispersia întunericului peste creştini”, opunându-se ateo-comunismului şi trădătorilor din lăuntrul ţării, întreaga Elită naţionalist creştină se afla după gratii. La Aiud se afla celebra Zarcă, Marsupialul care adăpostea pe cei mai grei deţinuţi naţionalişti: prinţul Al. Ghica, Traian Trifan, Părintele Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Preotul Boris Răduleanu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Protopopul Florea Mureşanu, Părintele Ioan Sabău, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Traian Trifan, Traian Arseni, Mircea Vulcănescu, Costache Oprişan, Constantin Gane, Demostene Andronescu, Petru Baciu, Bucur Constantin, Victor Corbuţ, Nichifor Crainic, Mihai Puşcaşu, g-ralul C. Petrovicescu, Amiralul Horia Măcelariu, Radu Gyr,Mircea Morarescu  şi mulţi foarte mulţi alţii de ordinul miilor, iar spre completare la fel de recomandată era şi ilustra Casimca-Talpa iadului de la Jilava.

Poetul sfintelor patimi şi al tuturor pătimiţilor creştini, Radu Gyr se afla în Zarca-Marsupialul Mariei Tereza. După număr şi închidere, în seara de Ajun tânărul Radu Flintaşu cu câţva camarazi de suferinţă s-au aşezat la uşa Zărcii cu pluguşorul, murmurând şi câteva colinde, printre care şi colindul favorit al Marelui Gyr:

A venit ş-aici Crăciunul,/ Mângâindu-ne surghiunul.

Cade albă nea,/ Peste viaţa mea,

Peste suflet ninge.../  Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge.  

După ultimul „aho, ahoo”, gazda cea  mare, Poetul Jerfei şi al Suferinţei tuturor Românilor le-a mulţumit astfel: „Vă rămân dator măi băieţi, cu un colac rumen şi frumos ca faţa lui Iisus Hristos”.  Era 24 Decembrie 1955. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 88-89)

Comunismul dacă nu este absurd şi stupid nu poate fi nici iudaic, nici bolşevic, nici abject şi nici criminal. Bunăoară, Ion Piso, ilustrul tenor pregătea un faimos lied Frumoasa morăriţă în toiul proletcultismului, când un tovarăş venit de sus îl cheamă la direcţiune: „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi tovarăşe Piso?” îl admonestează politrucul. Cel admonestat rămâne perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg...” Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompesat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!” Acuzatul rămâne tot mai năuc, dar i se azvârle sub ochi teribila „dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimise deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungând la liedul In grun will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso? Răsuflând pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercând să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii. Greu de cap politrucul se screme să scoată cumva revelaţia soluţiei „politice”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”.

„Dacă eşti înveşmântat în roşu, remarcă scriitorul creştin Răzvan Codrescu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmântat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie”. (Cartea Mărturisitorilor, op. cit. p. 207).

Episodul cu tenorul şi politrucul îmi aduce aminte de un banc celebru, după Revoluţia română din Decembrie ’89, când un demnitar, crainic de curte veche, ajunge şi parlamentar la noua curte. Proaspătul politician, primeşte o delegaţie democrată din Occident. Inspirat şi dorind să surprindă, să epateze, pleacă cu delegaţia prin frumoasa zonă de vis a Mehedinţului. Şi taman bine, era vară şi vede un veritabil detaşament de cosaşi destul de vârstnici, dar foarte îndemânatici şi încă verzi... Le face semn să se apropie. Cosaşii în cămeşi de in, îşi lasă coasele pe polog şi vin către maşini, grăbind, gândind că-s niscaiva ajutoare... Până s-au apropiat, demnitarul pregăteşte numeroasa sa delegaţie spunându-le:

-O să vedeţi cât de bine s-au integrat ţăranii români în regimul comunist şi cât de bine trăiau atunci când le-au luat pământurile, comparativ cu astăzi când privatizarea s-a întins peste tot.

-I-a spune bade, s-a adresat celui mai vârstnic cu barba până aproape de brâu, câte cămăşi aveai în trecut?

-Şapte, a răspuns luminat ţăranul.

-Şi dumneata ? la întrebat pe altul de lângă cel mai în vârstă.

-Cinci, a răspuns acesta.

-Dumneata? îl întreabă pe al treilea.

-Opt, răspunde cel întrebat.

Şi întrebînd în continuare cosaşii răspund:

-Şapte, nouă, şase, cinci, nouă, şapte, opt, nouă, şapte, opt, opt, nouă, şase, cinci, şapte, opt..., răspund toţi cei 30 şi ceva de ţărani.

-Dar acum câte cămeşi aveţi oameni buni?

-Câte una şi asta cârpită, răspund toţi în cor, arătându-le cămeşile.

-Cum aşa ? Cum se poate? întreabă politicianul  întorcându-se râzând către asistenţă.

-Fiindcă celelalte ni le-a sechestrat securitatea când ne-au arestat.

-De ce?

-Fiindcă erau verzi! au răspuns toţi la unison.

-Hai să mergem! a mârâit demnitarul posomorât din cale afară.

Nu mă dumiresc, cine l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în culoarea roşie... Cred că a rămas de pe timpul când Moş Gerilă i-a ocupat vremelnic locul, când Moşul a fost deportat în Vorcuta de către Armaghedonii roşii ai stepelor. Corect este ca Moş Crăciun să fie înveşmântat în VERDE-culoarea Dumnezeului Tată-Atotcreatorul, respectiv a Ortodoxiei întru Învierea şi Biruinţa veşnică a lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.

Bunul Dumnezeu a întrebat o dată temerarii noştri, Munţii Carpaţi:

-Ia spuneţi-Mi voi Cetăţi eterne al Daciei sfinte, de ce regimul comunist-ateu a căsăpit toată pădurea ţării?

-Fiindcă era Verdeee!... Verdeee!... Verdeee!... a răspuns ecoul smerit în sumanul lui verde...

Culoarea verde a fost şi este pentru comunişti o fioroasă Stafie vie, care-i bântuie permanent şi pretutindeni.

  

Una dintre condiţiile de căpătâi ale dreptmăritorului creştin român în viaţa sa pământească, sub aura Bisericii luptătoare este trăirea sa în duh, ca manifestare supremă a dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de Neam, faţă de poporul (comunitatea prezentă) care urmează Calea lui Hristos: „Un Neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer, spunea marele duhovnic Arsenie Papacioc.

Adică prin cei care luptă, care sunt prezenţi pe cruce, fără să cedeze. Toată viaţa ne pregătim de moarte. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci, dar mai presus de orice, să-i respecţi legile creştine”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 439)

Înaintaşii noştri spirituali, fie Moşii şi Strămoşii din vechime, fie Luminătorii şi Mărturisitorii mai apropiaţi ca timp istoric ne-au înfiiat nemuririi cereşti şi tocmai de aceea cinstirea lor, amintirea, slăvirea, mărturisirea întru Adevăr, suferinţa şi jertfirea pentru ei, apărarea lor de asaltul premeditat al denigratorilor, al detractorilor, al delicvenţilor-oportunişti, al corciturilor mefistofelice, cei veniţi pe şenilele sovietice, care exuberează numai în ură şi ticăloşie, iubirea pentru înaintaşi este deci, sinonimă cu chemarea noastră dumnezeiască la veşnica mântuire:

Ei, care au fost Tineretul frumos, bun şi adevărat al Naţiunii noastre creştine n-au avut tinereţe, soare, lumină ori bucurii.

Ele, care au îngemănat dorul cu cântecul au fost încarceratele groazei sub toate dictaturile.

Ei, care au zidit şi sunt Biserica Neamului au avut Sufletul-Biserică în gulagurile şi penitenciarele bolşevice.

Ele, care au înveşmântat frumuseţea cu har au podidit podelele temniţelor cu lacrimi, sudoare şi sânge.

Ei, care au urzit Familia creştină au avut familiile destrămate.

Ele, care au fost busuiocul în sânul mândrilor feciori au fost strivite de bocancii butucănoşilor temniceri.

Ei, care au pus temelie Statului creştin au avut ca Patrie chinurile închisorilor.

Ele, care au fost mărgăritarul îndrăgostiţilor fâlfâiau ca nişte zdrenţe între gardurile de sârmă ghimpată.

Ei, care au fost luminaţi, spirituali şi înţelepţi au fost izgoniţi din toate Şcolile, Liceele şi Facultăţile.

Ele, care erau Stelele Magilor ce luminau sălaşul naşterii de prunci erau încătuşate în bezna irozilor ucigaşi. Unele Mame au născut în temniţe, în peşteri, în munţi, în pustietate. Au născut...

Ei, care n-au avut parte de Sărbători creştine au scris cu vieţile lor Calendarele sfinte.

Ele, care şi-au brodat viaţa pe dragoste au avut parte doar de ură.

Ei, care au fost mutilaţi în viaţa arestată au avut apoi osemintele spulberate. Mulţi n-au avut nici măcar odihna gropilor comune...

Ele, care erau Cântarea Cântărilor în inima fiecărui bărbat erau huiduite şi biciuite de sudălmile gardienilor analfabeţi puşcăriaşi.

Ei, care n-au avut bucurii, împliniri, cântece şi colinde sunt bucuriile, mângâierile, doinele, baladele şi colindele noastre.

Ele, care legănau la piept în scutece de dor odraslele Neamului lor sfânt erau zăvorâte între gratii şi cătuşe.

Ei, care au fost întruparea vieţii  hristice au fost logodiţi cu moartea aprigă, zălogul trufaşilor atei.

Ele, care cuminecau cerul cu privirile angelice se agăţau ca nişte umbre de zorile nădejdiilor zăbrelite.

Ei, care au sfinţit locul copilăriei, al şcolii, al instituţiei, al societăţii au fost deportaţi în taigaua Bărăganului sau în Siberii.

Ele, care înfloreau versurile poeţilor în mireasma serafică a trăirii zăceau stafidite în beciurile securităţii.

Ei, care au fost apărătorii cei mai îndârjiţi ai Crucii lui Hristos şi ai Neamului, Ei, jertfiţii pe  Cruce, n-au avut parte de cruce.

Ele, care erau surâsul oricărei Primăveri a vieţii încremeniseră în oftaturile încleştate ale Siberiilor de ghiaţă.

Ei, n-au avut primăveri însorite, ci numai ierni îmblănite cu ger.

   Ele, care au avut în surâsuri mlădieri de boboci şi de flori, au primit prohodiri de jale şi înmormântări.

Ei, care n-au avut pâine şi vin pe masă au fost şi sunt Pâinea şi Vinul cuminecării noastre nemuritoare.

Ele, care n-au avut calde îmbrăţişări şi mângâieri dulci au avut rezervate înjurături, sudălmi şi lovituri.

Ei sunt Testamentul ortodox al nemuririi noastre din Ceruri!

Ele sunt Zorile ce ne luminează viaţa noastră cea de toate zilele!

Ei şi Ele sunt Mlădiţele veşnic Verzi ale Daciei nemuritoare!

Slavă şi Dragoste lui Dumnezeu şi sfinţilor noştri înaintaşi!

(fragment din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)

(Brusturi – Neamt, 21 decembrie 2014)