„Ce uşor putem fi ademeniţi seara / (mai ales
când murim de câteva ori la rînd) / convertirea noastră pentru zborul nocturn /
stă la îndemîna fiecărui gînd. / Ce uşor putem fi ademeniţi seara / cînd cineva
şi-a uitat aripile pe masă, le încercăm bătaia cu stîngăcie / apoi zburăm
departe de casă.” – spune arădeanul Dorel Sibii în poemul „Cineva şi-a uitat
aripile pe masă”, însă „Sădiseră flori”
de-a lungul vieţii.
Nu l-am cunoscut pe scriitorul,
poetul şi jurnalistul Dorel Sibii şi nici nu citisem nimic din opera sa. De
curând am primit de la distinsa doamnă
Dora Sibii, soţia regretatului scriitor,
un exemplar din volumul Spre ţărm, o antologie de versuri scrise între
anii 1979-1994.
Astfel am aflat că în septembrie
2015, la Săvârşin a avut loc a 17-a ediţie a Festivalulului de literatură
„Dorel Sibii”, s-au comemorat 17 ani de la plecarea prematură la cer a
scriitorului, la 17 septembrie 1998. Cu această ocazie a fost editat şi lansat
volumul de versuri Spre ţărm, la Editura Mirador din Arad, cu sprijinul
financiar al unor localnici iubitori de literatură. Tot în amintirea
scriitorului arădean, a fost dezvelit în centrul localităţii bustul acestuia,
realizat de sculptorul Mihai Păcurar.
Câteva repere biobliografice.
Dorel Sibii s-a născut la 12 decembrie 1943 în Petroşani, dar a copilărit în
sătucul Hălăliş, care aparţine
reşedinţei regale a Săvârşinului. A absolvit cursurile Facultăţii de
Educaţie Fizică din Timişoara, specialitatea Cultură fizică medicală. A îmbrăţişat
carierea didactică, funcţionând ca profesor în diferite şcoli speciale din
judeţul şi oraşul Arad. După anii ’90
şi-a extins sfera preocupărilor intelectuale ca jurnalist de televiziune şi
presă scrisă (revista Arca).
A început să scrie din tinereţe
poezie, proză, teatru, dar și literatură
pentru copii. Publică mai multe cărţi: Cum am găsit-o pe Ileana
Cosânzeana, proză pentru copii, Editura Facla, Timişoara, 1979; Ofranda
vocalei, poeme, Editura Facla, Timişoara, 1979; Însemnele de rouă, poeme, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1982; Prin ţara lui Abecedar, roman pentru copii, Editura
Facla, Timişoara, 1982; Fotografiile mai vechi, Editura Eminescu, Bucureşti,
1985; Poveste din poveste, proză pentru copii, Editura Facla, Timişoara, 1985;
Gardă de corp pentru fluturi, poeme, Colecţia revistei Arca, Arad, 1994;
Răstigniţi pe umbre, proză, Colecţia revistei Arca, Arad, 1996; Vine melcul pe
cărare în viteza cea mai mare, poezii pentru copii, Editura Viaţa Arădeană,
Arad, 2000 (postum). O parte din textele dramatice pentru copii au fost puse în
scenă: Lăudărosul, Teatrul de păpuşi Craiova, 198; Prietenii lui Moş Martin, Teatrul de
marionete Arad, 1982; Zâna Alună cea bună, Teatrul de Stat din Arad, 1986, O
poveste cu mult haz la o margine de iaz, Teatrul Naţional de Radiodifuziune,
1995; Cum a scăpat Chiţ-Pitichiţ de sughiţ, Teatrul Radio Bucureşti, 1995.
Dacă în literatura pentru copii,
descoperim un Dorel Sibii aureolat de spirit ludic, gata să se „copilărească”
oricând cu uşurinţă şi sensibilitate, pus pe şotii alături de micile şi
drăgălaşele sale personaje – copiii şi vieţuitoarele, în poezie se dezvăluie
cititorului ca fiind o personalitate complexă, creatorul talentat şi visător,
intelectualul instruit şi profund, omul
mărinimos şi iubitor. Iscoditor în ale cunoaşterii, discret simţitor şi fin
observator al stărilor sufleteşti articulează cu blândeţe versul, însă
deplin şi curat. Neodihnit şi frământat
îşi exprimă cu francheţe trăirile care
se balansează cu eleganţă între speranță și melancolie, între liniște și
tremur. „Propun să lustruim speranţele din noi / şi să ieşim cu ele la
plimbare, / le vom purta cum poartă veteranii de război / strălucitoare
decoraţii-n sărbătoare. / Iar seara le vom pune înapoi / în oasele cu frică
tapetate / chiar dacă vom trăi în vis / coşmarul că ne-au fost furate”. (Să
lustruim speranţele, p. 5)
În viziunea lui Dorel Sibii, omul
este „Plutitor pe ape”, (p. 31), trăieşte într-o agitaţie continuă, trecând
printr-o plajă largă de stări contradictorii, contrastante, fie „pârjolit”, ori
„îngheţat”: „Vine o seară, ori foc, ori îngheţ, / ne macină fiinţa şi lemnul de-aproape, / învăţăm să cioplim un
trup de catarg / căzut peste noi plutitor peste ape.”
Este mereu în căutare de sensuri,
rosturi şi înțelesuri, simte o nevoie acută
de confirmări ale faptelor, gesturilor, gândurilor. Punându-şi
întrebări, caută cu înfrigurare şi, uneori
găseşte răspunsuri, care dau aripile atât de necesare zborului fiecăruia dintre noi. „Întrebări şi răspunsuri de atâta apropiere /
se aprinseră / înălţînd flăcări acolo unde sfîrşesc lucrurile. / Palmele
ridicate întru slăvire, / ne fulguie cenuşă în jur. / Nespus de tîrziu / se
desfăşoară aripi pe trupuri / şi pentru a mia oară ne înălţăm de sub noi. / În
vrejul zborului, / nu mai auzeam suferinţa paşilor care coborau încă”.
(Întrebări şi răspunsuri, p. 13)
Singuratic şi interiorizat,
totuşi dornic să cunoască lumea şi pe semeni, Dorel Sibii, plonjează din când
în când într-un sălaş tainic găsind de cuviinţă să facă un Popas în strigătul
ochiului „În strigăt mi-am făcut popas,/ în mal înfipt mi-e ochiul viu,/ mă voi
trezi ca sub un batiscaf / acoperit de pleoapă mai târziu. / Iar cei ce-mi
populează pupila mişcătoare, / unul pedestru, altul zburător, / îşi primesc
aripi şi tălpi / în ochiul meu scormonitor”.( p. 61)
Chiar şi acolo unde nu mai sunt
speranţe, poetul este optimist, cu o atitudine pozitivă, un visător prin
excelenţă, dornic să învăţe a zbura. „..Rostogolirea era tot mai evidentă /
chiar dacă mai părea a fi mers, / aripile acelea nu dădeau rezultate / ba
uneori efectul era invers. / Aşa că mai mult se adîncea / zadarnic lovind aerul
cu înverşunare, / cu toate încă mai credea / că în curând va reuşi să zboare”.
(Încă mai credea, p. 64.)
În Ca luminile rătăcite (p. 19),
poem închinat poeţilor, „specie” aparte în conglomeratul unei lumi atât de
pestriţe, autorul realizează unul dintre cele mai fidele portrete ale acestora.
Şi dacă sunt singuratici, retraşi ori vulnerabili, ei sunt sensibili şi
hărăziţi să surprindă lucrurile tăcute, nerostite şi neînţelese de alţii, să le
de-a glas şi culoare îmbrăcându-le în cuvinte înţelepte şi adânci. Ei sunt
creaţi în lumină şi transmit lumină. Ei sesizează amănuntul şi-l ridică la rang
de simbol: „Să auzi cum ţipă o frunză în cădere / şi mai presus de toate să o
vezi plângînd, / aceasta-i proba ce ţi se cere / când vrei să scoţi cuvintele
închise-n gînd. / Numai poeţii – fiinţe vulnerate, / ca luminile rătăcite peste
cîmpuri / aud sfîrşitul frunzelor în toamnă / şi pot elibera cuvintele din
gînduri.”
Pentru toate acestea şi multe
alte calităţi, în opinia lui Dorel Sibii „...pământenii au încheiat
recensământul / concluzionând că poeţii nu mor” („Voyager” priveşte în urmă, p.
65), ci poeţii trăiesc, intră în eternitate prin poemele lor, prin cititorii
acestora.
Dorel Sibii iubea lumea, viaţa,
oamenii, empatiza cu semenii în nevoie: Venind cu trupul, p. 32: „Am pribegit
ca lemnul sfânt / pe marea ce-mi era stăpînă,/ muream cînd orice pasăre murea /
dar trupul nu-mi lăsam din mână.”
Rădăcinile bine înfipte în
pământul sfânt al satului românesc în care a văzut lumina zilei şi educaţia
primită în familie, îi sunt călăuze spirituale poetului Dorel Sibii. În deplină
comuniune cu sacrul, Nimic miraculos (p. 36) nu i se pare, ci mai degrabă
astfel înţelege firescul, naturalul vieţii: „Nimic miraculos n-ar mai putea să
fie / cînd între dealuri noapte se desjugă, / când satul a legat de turlă / şi
cînd o ploaie suliţe de foc mă udă. / Nimic miraculos n-ar mai putea să fie /
cînd creierul arborescent tresaltă, / cînd ştiu că ţeasta de pe umeri /
înfiptă-i în clopotniţa înaltă.”
Îl preocupă problemele majore ale
omeniriii, precum şi problemele
esenţiale ale individului, ale naturii umane, trecător prin timp şi spaţiu,
purtător de dureri ori de bucurii, cu sufletul pigmentat de lacrimi ori lumini
ancestrale; că uneori mai sunt şi minuni - O minune cu un pescăruş violet (p.
98): „...Căzut de-acum pe punte / plutea între viaţă şi moarte / împlora cerul
să trimită zburătoarea aceea / să îl ia de aici şi cu ea să îl poarte... / Şi
acum mai planează cu el lin / este iar în putere s-ar putea spune / ochii însă
nu-i mai deschide / să nu spulbere această minune”.
Pentru Dorel Sibii viaţa
fiecăruia, asemenea un „bal” se desfăşoară Pe scena cu decorul ştiut (p. 79),
însă împortant este faptul cum fiecare descoperă, învaţă şi interpretează paşii
propriului dans: „Spectacolul de mult s-a terminat / pentru cei prezenţi în
această sală / doar o persoană a mai rămas în scaunul pluşat / împietrită şi
albă ca o cală... / M-am simţit ca la un mare bal / la care am venit de cînd m-am
născut / pluteam amîndoi în pas de cadril / pe scena cu decorul ştiut”.
Poezia lui Dorel Sibii
vibrează asemenea poetului pe „aripi”
deschise într-un „zbor” existenţial şi metafizic, în aceeaşi măsură, în care
„strigătul” din „umbră” dorindu-şi ecou în „lumină”, pentru a întâlni „revelaţia”, fie şi
în „amurg”. Pe întreg parcursul „cadrilului” terestru, în tangajul umbrelor şi
luminilor, al florilor şi vrejurilor, poetul se simte răsfăţat adunând un bagaj
plin cu amintiri, din care Îmi voi alege o amintire (p. 26): ”Mă voi
întoarce într-o amintire, / ca altădată voi trăi în ea / veţi fi alăturea de
mine / purtaţi de mine-n amintirea mea. / Veţi crede că aşa mi-a fost scris, /
voi trăi din nou te miri ce lovitură / va fi iar forfota din trecut / veţi spune
că-mi doream o aventură. / Nu-mi voi explica ce se întîmplă / de ce sufăr în
mijlocul acelei amintiri, / mă voi mira că staţi în preajmă / că vreţi să m-ajutaţi doar din priviri. /
Mă voi topi cu amintirea / posibil într-o zi ploioasă, / vă veţi vedea din nou
de treabă / spunând că amintirea mea a fost frumoasă”.
Membru al Uniunii Scriitorilor
din România, Filiala Arad, Dorel Sibii primeşte mai multe premii literare:
Premiul Naţional de dramaturgie (secţia teatru de păpuşi) pentru piesa Salvăm
pe Ileana Cosânzeana, 1980; premiul de poezie al Filialei Arad a Uniuni
scriitorilor oentru volumul Gardă de corp pentru fluturi, 1994; Premiul
Naţional de dramaturgie „Camil Petrescu” pentru piesele O poveste cu mult haz
la o margine de iaz şi Cum a scăpat Chiţ-Pitichiţ de sughiţ, 1995.
Scriitorul, poetul şi dramaturgul
Dorel Sibii rămâne o amintire vie în sufletele tuturor, iar opera sa o pagină
de seamă a literaturii române. Este „unul dintre cei mai fermecători şi
talentaţi scriitori din ultimele trei decenii, al cărui umor ingenios şi
trăsnit părea inepuizabil...” cuvinte consemnate de Vasile Dan, iar în opinia
lui Gheorghe Mocuţa, Dorel Sibii este „Poet al fiinţelor fragile, proiectate
într-o lumină diafană, el nu evită tonul elegiac sau poza naiv-tragică, pe fondul
unei confruntări inevitabile cu neantul”.
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu