Colocviile de Marți, NASTRATIN HOGEA, 27 octombrie 2015, 5 pm, Calderon 39

Anul VI, nr. 10 (71). Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromânească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei. Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative.

Tema: NASTRATIN HOGEA ÎN BUCOVINA

Comunicări:

Bianca Michi-Nema: De vorbă cu Aristotel

Puși Dinulescu: Teatrul încotro?

George Anca: Malebranche 300

Sorin Stratilat: Atoniții

Viorel Speteanu: Agenda istorică la zi

Corneliu Zeana: Cardiologie literară

Teatrul de poezie

Viorica Vatamanu: Toamna

Ioana Calotă: Mihai Eminescu, Ion Barbu

Gabriela Tănase: Holderlin, Poe, Tagore

Lansări

Leon Buburuzan: Umorul în cultura și istoria Bucovinei,

Mușatini, Suceva, 2015

Adrian Georgescu: Monahul lăuntric, No14 Plus Minus, 2015

Sandu Tudor: Adevărul lui Nastratin Hogea

În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trântească singur o serie de palme măreţe, strigându-şi în plinul feţei: “Sfârşeşte cu naivitatea prostănacule, nu mai crede în oameni politici. Minciuna lor nu te poate salva. Pătrunde-te odată de acest adevăr.”

Drept încheiere, o ploaie de noi palme ar fi nimerită, fiindcă românul e copilăros şi memoria o are scurtă.

În fiecare dimineaţă aşa ar fi să facă. Poate înţelepciunea aceasta practică, de Nastratin Hoge, îl va tămădui de ceea ce atâtea desamăgiri şi trădări nu l-au putut lecui.

Poate ne vom convinge într-o zi, după un astfel de regim solid, că lipsa de tărie, de curaj moral, în timp de pace, este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război. Să tot repetăm şi să învăţăm bine gîndul acesta.

Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieţii noastre publice, dacă a reuşit şi încă va reuşi să conducă destinul ţării acesteia se datoreşte siguranţei nesdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită şi naivă a poporului, sau mai tehnic spus, a masselor electorale, care pot fi oricând ameţite cu puţină făgăduială şi vorbă sunătoare “democratică”.

Această caragelească stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori.

Cetăţeanul român nu mai reacţionează faţă de nicio nedreptate, nu se mai apără, lasă să se întindă abuzurile cu o indiferenţă criminală. Totul rămâne în seama anchetelor parlamentare.

Buna-credinţă şi avântul neinteresat al poporului e la îndemâna şi placul oricărui descreierat cu ifos de club sau culoare politică.

Din pricina aceasta, profanatorii generozităţii româneşti, a entuziasmului popular, s-au înmulţit în chip înspăimântător. În fiecare zi, ei fac câte un partid, născocesc un program sau un ideal.

Câte iniţiative şi avânturi nu au fost trezite, câte nădejdi nu au fost aţâţate, câte năzuinţe nu au fost aprinse, în lung şi lat de ţară, de la vlădică şi pînă la opincă, numai pentru douăzeci şi patru de ore?

Vremuri noi, lumi noi sunt propovăduite azi în chip idealist, înflăcărat, ca a doua zi o glumă de cafenea sau o intrigă să descopere că totul nu a fost înscenat decât pentru a servi de trambulină la un post de onoare sau venirea la “putere” a maiestosului orator.

Din pricina acestei lipse totale de simţ critic popular, din pricina acestei credulităţi condamnabile, toate adevărurile mari, toate problemele vitale ale acestui neam sunt numai nişte sărmane văluri de paradă bune pentru ca toţi aventurierii să poată să-şi ascundă propriile lor pofte, pasiuni, interese, trădări sau crime.

Nu ne mai putem prin urmare mira de lipsa de răsunet şi sobstanţă pe care o idee sau o iniţiativă sănătoasă şi serioasă o poate avea. Lucruri de acestea sunt sortite să nu reuşească niciodată la noi.

Atâtea ticuri rele avem, atâta dezamăgire am încercat, atâta minciună trăim, atăţia nori de mârşevie şi bădărănie au acoperit cerul nostru spiritual, îcât e aproape o neruşinare să îndrăzneşti să cauţi să afli sau să arăţi altora faţa cea adevărată a Adevărului.

Şi chiar de ai lua această iniţiativă nesăbuită, ai plictisi repede pe toată lumea, fiind socotit drept flaşnetar moralist şi nesuferit. Şi vei pica repede-în laţul celor pe care îi ţinteşti fără voie.

Trebuie totuşi să ne încăpăţânăm şi să stăruim în acest adevăr simplu, care să pătrundă obsedant, peste tot, aşa cum o reclamă banală de ciorapi sau de pastă de dinţi pătrunde: Lipsa de tărie civică, de curaj moral, în timp de pace este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război.

Încă o dată, de mii de ori.

Repetînd acest adevăr în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, aplicând lecţia lui Nastratin Hogea, care de câte ori îşi trimitea copilul cu ulciorul la apă îi trăgea mai nainte o palmă pentru ca să-şi aducă aminte să nu-l spargă, tot aşa şi bietul român poate se va învăţa să fie cetăţean treaz. Pînă atunci nimic nu se va schimba în ţara aceasta care trăieşte şi se învîrteşte într-un cerc viţios de moarte.

Şi dacă rândurile aceste sunt scrise ca o parabolă de Nastratin şi nu pomenesc niciun nume, nu înseamnă că nu sunt potrivite zilei, prietene.

(Editorial publicat în Credinţa, An III, nr. 396 – 26 martie 1935.)

ION BARBU

Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit

Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,

De cuscrul mare dăruit

Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,

Un cântec larg tot mai încearcă,

Zi-mi de lapona Enigel

Şi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!

Ospăţul tău limba mi-a fript-o,

Dar, cântecul, tot zice-l-aş,

Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!

Cu foc l-ai zis acum o vară;

Azi zi-mi-l strâns, încetinel,

La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi

În pat de râu şi-n humă unsă,

Împărăţea peste bureţi

Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!

Dar printre ei bârfeau bureţii

De-o vrăjitoare mânătarcă,

De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi

Din gropi ieşeau să-l ocărască,

Sterp îl făceau şi nărăvaş,

Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,

Pe-acelaşi timp trăia cu el,

Laponă mică, liniştită,

Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,

În noul an, să-şi ducă renii,

Prin aer ud, tot mai la sud,

Ea poposi pe muşchiul crud

La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeaţă:

Când lângă sân, un rigă spân,

Cu eunucul lui bătrân,

Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,

Ţi-am adus dulceaţă, iacă.

Uite fragi, ţie dragi,

Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân,

Mulţumesc Dumitale.

Eu mă duc să culeg

Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,

Scade noaptea, ies lumine,

Dacă pleci să culegi,

Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând...

Zorile încep să joace

Şi eşti umed şi plăpând:

Teamă mi-e, te frângi curând,

Lasă. - Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,

Mult aş vrea, dar vezi, de soare,

Visuri sute, de măcel,

Mă despart. E roşu, mare,

Pete are fel de fel;

Lasă-l, uită-l, Enigel,

În somn fraged şi răcoare.

- Rigă Crypto, rigă Crypto,

Ca o lamă de blestem

Vorba-n inimă-ai înfipt-o!

Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,

Şi ursul alb mi-e vărul drept,

Din umbra deasă, desfăcută,

Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,

Tot polul meu un vis visează.

Greu taler scump cu margini verzi

De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,

Că sufletu-i fântână-n piept,

Şi roata albă mi-e stăpână,

Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;

La umbră, numai carnea creşte

Şi somn e carnea, se dezumflă,

Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel

Lapona dreaptă, Enigel,

Dar timpul, vezi, nu adăsta,

Iar soarele acuma sta

Svârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel!

Lui Crypto, regele-ciupearcă.

Lumina iute cum să-i placă?

El se desface uşurel

De Enigel,

De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;

De zece ori, fără sfială,

Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,

Spre zece vii peceţi de semn,

Venin şi roşu untdelemn

Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure

Ciupearcă crudă de pădure,

Că sufletul nu e fântână

Decât la om, fiară bătrână,

Iar la făptură mai firavă

Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,

Ce focul inima i-a fript-o,

De a rămas să rătăcească

Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,

Să toarne-n lume aurul,

Să-l toace, gol la drum să iasă,

Cu măsălariţa-mireasă,

Să-i ţie de împărăteasă.

BOGDANA BOERU

Cu Nică la iarmaroc

Hai la stele

Capsunele

Si la nori,

Verzi si usori.

Vanf lumini din Carul Mare

Si-o tara de suparare

Langa-o dimineata plina

De canepa din gradina,

Pupaza din albul tei

Si cantecul ei.

Vand broastele din Brosteni

Si papusa din coceni

Pentru o seara mai albastra

In fereastra noastra.

Vand cirese

Si mirese,

Vesminte pentru scaldat

Si-o nuia ce-a asudat,

Vanata dara de fum

Lasand in urma pe drum,

Ma mai cauta si-acum.

Hai la stele de vanzare

Si la cer din Ursa Mare,

Vand si fluturi

Daca teiul stii sa-l scuturi

Pupaza din albul tei

Si cantecul ei.

VASILE MENZEL

SOARELE & MAREA

Când a mângâiat Soarele

Marea,

s-a născut și bunăstarea.

Iar un șirag de stele,

colier de mărgele,

s-a prefăcut în iele;

iele dansatoare.

Nici o lacrimă nu

a revărsat din Mare.

Nici o rază nu s-a stins

din Soare.

Au început s-apară

bucurii

și-au răsărit surâsuri

de copii.

Pădurea s-a-ngânat

cu versul,

iar oamenii s-au cununat

cu Universul.

Și s-au rugat cu toți la cer,

s-au închinat, s-au spovedit,

dar Fericirea i-a privit

până-ntr-o noapte când,

Ura s-a ivit și-a ars

speranțele și visele.

De-atunci s-au răsturnat

dorințele,

iubirea s-a întunecat,

pământul s-a cutremurat,

și-au dispărut ființele,

lăsând, lăsând ruinele

să-și plângă amintirile.

Ce-a fost a fost.

Nu v-a mai fi.

Dar cine știe,

poate , într-o zi

când Cupidon

ar hoinări

cu arcul său;

sageata lui

se va porni

spre un nou Soare și

spre o altă Mare.

ION IUGA

Bărbatul din Nord

Sunt cel mai frumos bărbat din Nord

cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru

păduri de bălţi -

sunt cel mai frumos bărbat din Nord

cu trupul descojit de arbori

zvelt, unduit de aspre vânturi

brăzdat de trăznete şi-asemeni crud

port brâie de lumină fulgerată

să plac şi cerului şi fetelor deodată.

Sunt cel mai frumos bărbat din Nord

latin la vorbă, tulbure în sânge;

cânt şi păduri boreale hăuie

sufletul meu printre stâncile ţării.

Sunt cel mai frumos bărbat din Nord

port pe chip ceaţa bunilor mei

între pleoape hârburile lumii viitoare

inima în româneşti cuvinte

se mistuie neagră

ca un soare.

Sunt cel mai frumos bărbat din Nord

pizmuit asemenei munților frumoși