Poveste cu samariteni

Cristina Mihai

Mă anunţaseră că Patria fusese atacată de tâlhari.

Era pe drumul regăsirii de sine.

Şi eu voiam să trec pe el, dar, mai târziu. În niciun caz  la ceas de seară. Ştiam cât e de periculos.

Acum, ce să fi făcut?

Cei care-mi dăduseră vestea, ştiau că vreau s-o pornesc cât de curând.

M-am foit ce m-am foit şi, totuşi, dis-de dimineaţă am luat-o într-acolo.

Mi-am luat o botă, aşa, de apărare şi doar vreo câţiva firfirei, ca să n-aibă ce să mă prade, dacă s-or mai ivi, cumva, atacatorii.

Am găsit-o lovită tare rău!

Sângera la cap, la piept şi la genunchi.

Ochii îi erau vineţi, mâinile şi picioarele la fel şi, să mă scuzaţi, era şi într-o poziţie care… ştiţi dumneavoastră cam ce înseamnă…

M-am apropiat cu temere, să nu mă vadă careva şi să simt dacă mai răsufla.

Trăia.

Încet, încetişor, i-am spălat rănile şi i-am ridicat capul să bea puţină apă.

Horcăia din greu.

N-aveam la mine nici măgar, nici cal. Pe cărarea asta, e bine să mergi pe jos. Asa spun bătrânii…

Iar ea, Patria, era o femeie destul de voluminoasă. Mai degrabă ciolănoasă. Şi, cam trecută…

Da’, se vede că fusese tare frumoasă la viaţă ei!

M-apucase aşa, cum să va spun, o milă şi o duioşie faţă de această femeie care crescuse, zice-se, mulţi copii, o grămadă de nepoţi (şi de la copii şi de la fraţi şi verişori) şi care acuma zăcea în praf.

O ştiam oarecum, nu foarte bine, pentru că vedeţi, cetatea noastră se află la o oarecare distanţă de casa ei veche, dărăpănată şi izolată. Sau invers. Unii albiţi de pe la noi şopteau că eram rude, apropiate chiar, dar nimeni nu avea vreun act sigur la mână. Se pare că se pierduse într-un mare incendiu, în care fusese rănită chiar şi ea, Patria. Nu mai ştiu...dar acu’…ne-am cam înstrăinat. Se mai spune de-asemenea, că ar fi de viţă nobilă, că a fost o Mare Doamnă! Ba chiar şi pământurile noastre ar fi tot ale ei. Dacă te uiţi dintr-o rână, casa ei chiar aduce a castel.

Am încercat s-o iau pe umăr, dar mi-era teamă să nu-i rup vreo coastă. Aveam mare nevoie de ajutor!

În jur, nici ţipenie de om…

Nu ştiam ce să fac când, deodată, apăru un fariseu. Şi-apoi alţii. Erau nişte domni bine, cu maşini mari, luxoase. Le-am făcut semn cu mâna să mă ajute dar, nici gând! Au trecut cu viteza luminii.

A mai trecut şi un jeep, iar şoferul m-a întrebat, aşa, de la volan, ce-i cu noi?

Adică, cu mine şi cu Patria.

I-am descris păţania, pe scurt, dar mi-a zis că se grăbeşte la o întâlnire de afaceri şi, oricum, nu se ştie dacă ea, Patria,va mai trăi până la spital. Că e departe. Ş-apoi, ar fi bine să mă retrag şi eu, că altfel, cine ştie în ce necaz m-oi băga. El chiar voia să mă ia în maşină. Era bine, nu zic nu, da’, m-am cam codit. Nu ştiu de ce…

Mă cam pusese pe gânduri vorba lui şi, cum soarele era la amiază, gata să mă pârjolească, eram să plec şi eu şi să-mi văd de treabă. Doar am atâtea treburi personale! Eh, numai eu le ştiu… Câte le mai  trag şi eu…

Chiar aşa, ce să mă mai leg la cap, fără să mă doară şi cu Patria asta?

M-am mai uitat o dată la ea şi…

M-am cutremurat!

Nu-mi venea să cred!

Era la fel ca mama, ca bunica, străbunica din fotografie şi, chiar ca o stră-stră- străbunică de-a mea, căreia îi păstrăm portretul în odaia de oaspeţi!

Avem o cameră la stradă, ştiţi, unde intrăm rar, rar de tot. E doar aşa, pentru ocazii speciale.

Nu-mi venea să cred ochilor!

Ȋmi dăduse şi o lacrimă, chiar.

Am încercat s-o iau în braţe. Mărturisesc că m-am opintit de mai mule ori  până am reuşit. Anevoios mi-a fost drumul până aici, la hanul de la răscruce.

Ştiam că nu-i foarte departe, dar cu ea în braţe, părea că nu se mai termină.

Doamne, în ce m-am băgat! Doamne, nu mă lăsa!,strigam cât mă ţinea gura. Ba mă căiam, ba mă îndureram când o vedeam aşa, pierită, gata, gata să-şi dea duhul.

La un moment dat, am îngenunchiat cu ea în braţe, că nu mai puteam..

Şi năduful zilei, tot mai greu şi mai greu…

Ştiţi şi dumneavoastră cum e pe drumul ăsta. Arşiţă mare…

Ba, mai ai şi vedenii… Se făcea, de la o vreme, că vin nişte crai mari, cu leacuri, cu mâncare, cu ştiinţă şi cu vorbe de alean, şi că ne iau, pe mine şi pe Patria, în carele lor măreţe, trase de cai falnici!

Erau nişte năluciri… Ştiu.

Cu chiu cu vai, am tras-o după mine, că în braţe n-o mai puteam căra şi am ajuns aici, la han.

Vedeţi dumneavoastră, asta-i povestea,  iar jupânul hangiu e cel care v-a chemat să constataţi situaţia.

“Păi , zise omul legii, bănuieşti cam cine să fi fost tâlhării?”

“Nu ştiu. Dar, la noi în cetate, unii zic, poate o fi adevărat, poate nu, că unul dintre ei, chiar şefu’, ar fi … de-ai Patriei. Da, aşa ar fi vorbele…”

“Autori necunoscuţi”, mormăi în barbă omul legii.

“Ce spuneţi domniile voastre, va scăpa cu bine?” m-am interesat eu.

“Hmm, de trăit va trăi, dar îi trebuie hapuri multe ca să se vindece şi, mai ales, să se recupereze” , mărturisi doftorul, cu multă preocupare în glas.

“Eu acuma, am dat tot ce- am avut prin buzunare. V-am spus, eram într-o călătorie personală, dar când am să mă întorc, voi plăti ce-oi putea…Poate, cine ştie, puteţi contribui şi domniile voastre cu ceva”, am îngăimat eu cu blândeţe.

“Păi, zise omul cu dreptarul în mâna, nu mai are rude, aparţinători?”

“S-ar zice că ar avea copii şi nepoţi, de toate felurile, dar vedeţi, e greu de dovedit. Unii, de pe la noi, clevetesc şi spun chiar că, domnii aceia mari, care trec des pe drumul ăsta, pân’aici, la han, ar fi chiar dintre- ai ei. Ba, că şi noi, mă rog, mă scuzaţi, ar zice unii, că am fi …tot ai ei”, am adăugat cu vocea scăzută şi cu ochii sfredelind podeaua.

“Eh, vorbe, vorbe…”, o reteză scurt omul legii.”Am auzit şi eu basme din astea. Fără acte, multe, multe acte şi martori, e dificil de dovedit”, adăugă el, în timp ce stiloul avea un uşor tremur atunci când scria procesul-verbal.

Doftorul îi alinie  medicamentele si scoase o  bancnotă mare, pe care o dădu hangiului.

“Săru’ mâna, la noi e serviciu de calitate excepţională”, se grăbi jupânul să ne dea toate asigurările.

“Să-i daţi tot ce are nevoie”, interveni,  îngândurat,  şi omul cu  legea-n servietă.

M-am întors către ea, către  Patrie şi... m-am tulburat adânc. Avea ochii de un albastru intens, dar trist şi…aşa, ca de copil. Devenise,  precum o copilă inocentă, lovită şi năpăstuită.

Părea că-mi spune:”N-ai să mă uiţi, nu-i aşa? Te vei întoarce ca să mergem, împreună, acasă!”

O zbatere mi-a pecetluit colţul privirii.

Nu ştiu ce voi găsi la capătul drumului. Unii, care au ajuns până acolo, s-au întors cu bogăţii mari, nemaivăzute şi de nepipăit, cu bogăţii care te transformă în lumină. Se zice că, după aceea, nu-ţi mai trebuie nici doctorii, ba mai mult, ajungi să îi tămăduieşti tu şi pe alţii.

Am tresărit! Patria mi-a strâns uşor mâna .Voia să-mi încredinţeze ceva de taină: “Ştiu drumul într-acolo. De aici, de la răscruce, e o singură Cale Adevărată! Ȋngustă şi cu gropi adânci! Stai pe ea! Nu te teme! Eşti suflet din sufletul meu!”

Poate o voi duce, o dată, şi pe ea, pe Patrie, acolo.

Până atunci, vă rog, îngrijiţi-o cât mai bine! Mi-a ajuns ca o mamă şi ca o soră! Şi, când mă voi întoarce, tot ce veţi fi cheltuit pentru ea, vă voi plăti însutit şi înmiit.