Suveranitatea
- principiu ontologic
Prof.
univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române
06
August 2023
Suveranitatea este un principiu ontologic
nu doar o categorie a dreptului. Suveran este cel ce este propriul său stăpân
și poate să dispună neconstrâns de acest atribut. În lumina Evangheliei, cel ce
voiește să fie mai presus de ceilalți este chemat să le fie slujitor. Într-o
atare viziune, suveran este statul slujitor față de cetățenii săi. Gândirea europeană s-a opintit mult să
traducă etosul creștin în doctrina statalității astfel încât statul să fie
ferit de alunecarea în filetism.
Pe versantul celălalt, l-aș denumi,
franklinian, statalitatea este expusă riscului plutocrației, adică operației de
confiscare a aparatului său de către stăpânii banilor pentru care banul e totul
și omul nimic. Ambele virtualități - și filetismul și abstractismul plutocratic
- ar slăbi deopotrivă statalitatea și popoarele pavând drumul renașterii
imperiilor convulsive peste diversitatea națiunilor.
Cel ce s-a apropiat de conceptul și
modelul creștin de stăpân a fost italianul Leon Batista Alberti în celebra sa
carte Sancta Masserizia, în paralel cu celelalte două locuri de elaborație
europeană a noțiunii și modelului de „stăpân”, cel datorat lui Machiavelli și
cel datorat principelui creștin, Neagoe Basarab, sanctificat și deci trecut în
calendarul ortodox românesc.
Cele patru variante, machiavelic,
albertin, neagoian și franklinian, pot fi socotite repere ale unei posibile
dezbateri despre cum să devii propriul tău stăpân și cum să te comporți, ca
stăpân, în raport cu ceilalți, încât să nu le știrbești suveranitatea. Pe de altă
parte, suveranitatea persoanei nu trece automat asupra cetățeniei. Într-un stat
nesuveran nu există cetățeni suverani.
Înțelegem că suveranitatea s-a fixat în
domeniile gândirii printr-un proces complex, multidimensional și multinivelar,
care, în mod paradoxal s-a afirmat prin desuveranizări și resuveranizări
continui pe măsură ce omenirea a trecut de la imperiile orientale spre modelul
creștin (l-am putea denumi westfalian) al „statului națiune” care admite ideea
de suveranitate a poporului și a persoanelor, el însuși raportându-se la
celelalte state pe baza relației de echipolență dat fiind că și acelea sunt tot
state-națiuni. Adusă la zi, această
chestiune a dialecticii desuveranizare-resuveranizare devine comprehensivă în
cuvintele lui Timothy Garton Ash, codirector al „European Council on Foreign
Relations”:
„Iată, deci, perspectiva surprinzătoare pe
care ne-o dezvăluie războiul din Ucraina: U.E. în calitate de imperiu
post-imperial, în parteneriat strategic cu un imperiu post-imperial american, încercând
să împiedice revenirea unui Imperiu Rus în declin și să îngrădească ridicarea
unuia chinez”[1], T.G. Ash se referă aici, desigur la unul dintre nivelurile
dinamicii suveranismului, cel mai înalt, acela al marilor stăpânitori, care
reinventează imperiul ca tehnică de guvernare.
Chestiunea suveranismului ca sistem de
gândire și ramă a procesului de căutare a unei căi spre rezolvarea creștină a
aceleiași probleme ar putea fi tâlcuită așa: cum poți să fi stăpân fără a
știrbi suveranitatea ca principiu ontologic de organizare a vieții personale și
colective în interiorul statelor și între state. Aceasta este problema cea mai
dificilă și totuși cea mai urgentă, fiindcă niciuna dintre persoanele morale,
individuale și colective, care și-au organizat viața pe temelia Bibliei nu va
admite să fie coborâtă din demnitatea la care a ridicat-o Iisus Hristos
Dumnezeu. Aici găsim și un posibil răspuns la încrâncenarea anticreștină a
grupărilor care aderă la curentul de scară planetară al transumanismului,
promotor al doctrinei războiului contra proprietății și contra omului ca
făptură creată după chipul lui Dumnezeu.
Transumanismul este, iată, o altă formă
agresivă a antiumanismului și antisuveranismului (personalist). Antiumanismul,
anticreștinismul, antinaționalismul (antisuveranism) și antiliberalismul compun
mix-ul bizar al unei gândiri care se precipită să cucerească vârfurile elitelor
politice la scara planetei etc., anihilând orice șansă pentru formula
suveranistă în cetate. Fără suveranitate nu există dialog, ci simplă monodie
paranoidă din care te scoate aparent și deci înșelător și maladiv deriva
schizoidă. Suveranismul și suveranitatea reprezintă, așadar, factorii cu cea
mai puternică și durabilă incidență asupra ordinii comunicaționale a lumii în
orice epocă.
Lupta pentru suveranitate este, în mare
măsură, lupta pentru dreptul la întâietate a „cuvintelor cu putere” și deci
poate fi asimilată unui război al cuvintelor. Dat fiind că Evanghelia a dăruit
omului cuvântul cu cea mai înaltă putere, cea divină, puterile seculare, în
impulsul lor paranoid, au ales strategia eliminării evangheliei din discursul
public și astfel s-a produs separarea statului de biserică și deci apariția
statelor seculare și iluzia posibilității unei ordini fără Dumnezeu ba chiar împotriva
lui Dumnezeu. Astfel, modernitatea apare ca fiind prima epocă de suprimare a
suveranității omului credincios, a religiei și deci a bisericii însăși.
Deznodământul chestiunii suveraniste depinde, așadar, în fiecare perioadă
istorică de ascensiunea unei noi strategii și a unui nou tip de tehnologie
comunicațională care vor influența apoi controlul cuvintelor.
Apariția tiparului a permis o excepțională
expansiune a Bibliei astfel că circulația Evangheliei a fost puternic
stimulată. Apariția noilor sisteme de operare de tipul Chat GPT, de exemplu, a
provocat o desuveranizare în cascadă care s-a propagat pe toată planeta,
dinspre Atlantic spre Pacific și invers. Ian Bremmer, președintele „Eurasia
Group” și „GZERO Media”, atrage atenția că asistăm deja la ascensiunea unei noi
superputeri globale, puterea digitală și ordinea adiacentă, care vor „șterge
celelalte forme ale ordinii mondiale”, aproape coexistente pe durata unei
singure generații, ordinea unipolară, bipolară și multipolară. SUA, remarcă
același autor, nu mai este singurul actor care susține valorile globale, nici
singurul „arhitect” al comerțului global (puterea dolarului ca monedă
convertibilă a slăbit semnificativ după criza petrodolarilor).
China și Rusia sunt deopotrivă jandarmul
culturii prin opțiunea agresivă pentru un control digital total, încât modelul
unei lumi fără lideri precumpănește azi (în ciuda pretenției de controlor al
condiției lumii exprimată cu emfază de către Forumul Economic Mondial de la
Davos. Redeschiderea dezbaterii privitoare la rostul și destinul suveranismului
în contextul „ordinii digitale planetare” devine imperativă. În vechiul tablou
al lumii, vreme de circa 600 de ani s-a repetat într-una că economiile conduc
lumea și deci actorii economiilor sunt cei care dețin și competențele
managementului sistemic mondial. Într-un asemenea context, discursul suveranist
a îmbrăcat mai degrabă formula rezumată de doctrina protecționistă și deci de
strategii promovării economiilor naționale.
Până la finele veacului trecut încă se
putea vorbi despre o economie mondială compusă din economii naționale integrate
prin mecanismele pieței regionale și mondiale. Acesta a fost și pragul de
maximă expansiune a doctrinei suveranității în formularea ei clasică, adică cea
care, în proporții și formule variate, readucea doctrina protecționistă în
centrul strategiilor de scară (naționale, regionale, mondiale).
Odată cu Breton Woods, tabloul lumii s-a
redesenat etalând în centrul său o mare putere, America, încât omenirea intrase
deja în era de ascensiune a unipolarismului cu scurtul inter-regn bipolarist,
care părea eliminat după momentul schimbărilor aduse odată cu încheierea
mileniului II d. H. Este drept că în tot intervalul postbelic, pe fundalul
bipolarist, s-a petrecut un reviriment al filosofiei suveraniste prin
ascensiunea doctrinei neo-suveraniste promovată de Keynes cu a sa
Teorie generală asupra căii de ieșire din criză.
Soluția lui Keynes a rezistat până spre
finele deceniului șapte al veacului trecut când deja s-a declanșat criza petrodolarilor
și astfel America a suspendat sistemul Breton-Woods anulând convertibilitatea
dolarului ceea ce deja anunța sfârșitul ciclului Keynesian cu formula
suveranist-limitată asociată. Între timp însă politicile cheltuielilor pe
deficit (deficit spending) provocaseră o explozie a datoriilor astfel încât
deja statele se confruntau cu o nouă formă de sclavie adusă de banii-datorie și
deci cu o criză teribilă a ideii suveraniste.
Emergența acelei noi ordini, de care
vorbește Ian Bremmer și anume ordinea digitală, aduce la pupitrul omenirii o
nouă putere adăpostită și deci încorporată total în structura discursivă a
actorilor sociali, state, națiuni, comunități, grupuri. Noua ordinea etalează o
altă configurație a puterii, dependentă de grupurile intelectuale sau
discursiv-narative. Această ordine încorporează și, într-un fel, este produsul
a trei tensiuni de scară planetară. În spatele lor se compun energiile din care
se nutresc noile narațiuni/ povești și deci care induc diviziunea socială a
structurii discursive în societatea postmodernă.
Problema acestor tensiuni tridimensionale
este că sistemul nu le poate absorbi astfel că ele se propagă în zbateri și
dezbateri care marchează peisajul mental al lumii noastre și dau profilul
discursului suveranist în toate punctele sistemului. Să le enumerăm în marginea
enunțurilor strategistului american.
- Prima derivă din efectul ieșirii din
bipolarism prin opțiunea unipolaristă și deci prin slăbirea și ignorarea
vechiului pol asigurat de fosta URSS și deci de moștenitoarea acestora care
este Rusia. Această tensiune substructală devine primul nucleu din care derivă
narativismul public în toate câmpurile sale (studii geopolitice, geoeonomice, strategice,
comunicaționale, și nu în ultimul rând ideologice și chiar artistice). Această
tensiune nutrește câmpul dezbaterilor și ilustrează una dintre cele trei muchii
ale discursului suveranist în acest moment.
- Al doilea ax al tensiunii sistemului vizează
de data aceasta chiar structura internă a Americii și se referă la tensiunea
intre globalizare și cetățeanul american. Acesta, precum remarcă același autor
citat mai sus, este foarte puțin spre deloc interesat și deci motivat să
susțină marșul triumfalist al valorilor globaliste fiind mai degrabă preocupat
de condiția vieții de acasă, adică de situația Americii și a sa ca cetățean
american. Aici putem căuta explicația trumpism-ului cu succesul său relativ și
confruntările dintre formula noului globalism și formula suveranist-limitată
sau trumpistă.
O parte a narațiunilor care domină
discursul public și care colorează vectorul suveranist își are originea aici.
Noul câmp narativ dominat de teme precum LGBTQ, transgenderism, corectitudinea
politică, postumanism, Schwab-ism etc., își are și acesta izvorul într-o
asemenea tensiune.
- A treia muchie a presiunilor care
alimentează nucleul narativ al conștiinței publice se referă la tensiunea
dintre neo-atlantismul american și neo-eurasianismul asimetric centrat pe
puterea Chinei și pe coborârea Rusiei la condiția de Canadă a Chinei (C
Pantelimon). Pe fundalul acestor trei tensiuni răbufnesc cunoscutele polarități
tradiționale, naționalism-internaționalism, personalism-individualism etc.
Aceste trei tensiuni axiale domină
structura discursivă pe toată orizontala
ecopolitică a planetei și suveranismul se redefinește ca fiind expresia
libertății actorilor sociali în raport cu presiunea spre fracturare a acestor
trei tensiuni care nutresc dinamismul structurii mentale la scara societății
civile locale, regionale și mondiale. Discursul public dobândește astfel un
triplu profil polemic, încât putem spune că lumea noastră a intrat în era unui
nou tip de ciocniri, distincte de cele teoretizate de către S Huntington, și
anume ciclul polemologiei discursiv-narative planetare.
Societățile și totalitatea actorilor
sociali de pe scena publică își caută locul în noua configurație narativă a
planetei încât să-și poată dezvolta capacitatea discursivă care le-ar permite
să-și asume pe deplin condiția propriului popor și raportul cu Dumnezeu în
câmpul disputelor locale, regionale și mondiale. Puterea discursivă (libertatea
folosirii cuvântului și deci a strategiilor discursive) este indicatorul noului
suveranism în textura statelor postmoderne.
Să stăruim doar punctual asupra actualei
configurații a scenei narative din spațiul românesc pentru a formula un
diagnostic ipotetic asupra sănătății
narative a grupărilor intelectuale de pe scena românească. Evident că
puterea actorilor sociali ca agenți ai puterii discursive depinde de arta și
capacitatea lor de a evolua pe o scenă marcată de suma dezbaterilor induse de
cele trei tensiuni axiale pe care sistemul nu le poate absorbi. Între timp, în
câmpul dezbaterii s-au conturat cele trei nuclee narative sub forma unor teme
dominante, mai mult sau mai puțin polemice.
Pe latura tensiunii renăscute a
bipolarismului, s-au conturat trei nuclee narative; nucleul globalist din care
derivă linia corectitudinii politice și tehnici discursive precum cunoscuta
„cancel culture”, cultura anulării (care clamează dreptul de a elimina teme
vechi, simboluri, configurații etc., un întreg evantai de cultureme
consacrate); nucleul colorat de impulsul unui vector neo-suveranist și al unui
comunitarism creștin. În fine, la polul opus al axului bipolarist renăscut, s-a
cristalizat tema ripostei împotriva a ceea ce doctrinarii eurasianismului de
variantă rusă încadrează în disputa dintre Eurasia și „Occidentul colectiv”.
În spațiul românesc tensiunea este coborâtă
în formula degenerată, neocominternistă, a etichetării, a eliminării dialogului
prin îngroparea oponentului în etichete (de genul putinist,
dughinist-ortodoxist - după numele doctrinarului rus al eurasianismului, A
Dughin -, anti-europenist, fundamentalist etc.) clamându-se instaurarea unei
drastice cenzuri digitale sub scuza luptei cu dezinformarea și cu
fake-news-urile.
Înlăuntrul statelor sunt utilizate cortine
ideologice precum cea care-i desparte pe cei ce se cred chemați să apere
sistemul de criticii acestuia, etichetați în felurite moduri, neocomuniști,
naționaliști, putiniști etc. Toate aceste etichete sunt fie sicrie de-a
dreptul, fie cortine care practică separarea grupărilor umane relegându-le unor
„lumi” rupte una de alta etc. Inventarea listelor amintește nu doar vechiul
index al inchiziției ci și tehnica numelor prohibite, a excomunicărilor și
morții civile, a publicațiilor interzise, care au fost marea invenție represivă
a sistemului bolșevic. Altfel spus, tensiunile axiale, precum cele trei
pomenite, se întorc în sistem sub forma unor deteriorări escaladate ale
stărilor acestuia ori sub forma unor sistematizări narative (care dau putere
discursivă actorilor aflați în dispute). Aceste deteriorări pot fi asimilate
unor procese distructive cu efect ruinător sau substructal (afectează temelia
și deci starea de echilibru structural al societății) ori pot fi asumate în
cadrul unor tematizări care susțin strategia discursivă a actorilor sociali.
Lucrul cel mai tulburător este survenirea pe scena din periferiile sistemului a
unor actori perverși care fie din prostie fie din interes cred că dacă vor
anihila un pol al disputelor vor instaura consensul sistemului.
Sistemul nu este consensual, ci, polemic,
dialogal sau războinic, după caz. Dacă la nivelul macrosistemului persistă
tensiunea bipolarismului, această tensiune se reproduce întocmai și la nivel
local, ca tensiune nu neapărat ca limbaj (fie că vor fie că nu vor puriștii
unuia dintre poli). Iluzia că suprimarea dialogului înseamnă unitate de vederi
și de viziune este și falsificatoare și antiproductivă și mediocră. Prin
suprimarea dialogului se adâncește tensiunea spre ruptură. Ceea ce, la nivelul
sistemului este o simplă tensiune, devine, pe plan local fractură și
agresivitate sporită spre extremism. Așa numitul război împotriva dezinformării
generează extremism care aduce pe scenă actori sangvinari, o și mai atroce
încordare și o accelerată combustie de ură și mânie.
Nimic nu justifică refuzul participării
localnicilor la disputele sistemului. Prin urmare bătălia pentru suveranism
este o condiție esențială a luptei pentru sănătatea sistemului și a
societăților locale[2].
------------------------------------------
[1]
în Postimperial Empire | Foreign Affairs
(apud Rador via Capital, traducere Andre Suba, 20/04/2023,
[2].
Text publicat și în
https://www.activenews.ro/opinii/RAZBOIUL-CUVINTELOR.-Prof.-Ilie-Badescu-Suveranism-si-suveranitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu