Dialogul
ca o oglindă a lumii și a sinelui
(Prefata
la cartea MERE PADURETE vol. 3)
O nouă fațetă a vivacității cu care Pavel
Rătundeanu-Ferghete, susținut ca o umbră luminoasă de Ben Todică, această a
treia parte a unui ciclu care, se pare, va avea continuare, o fațetă despre
aceeași lume a Ardealui contemporan, intersectat cu străluciri ale tradiției
satului din acea parte de lume, iar amândouă acestea conectate cu
universalitatea culturii naționale, cu opere și creatorii lor din cele mai
vechi timpuri până la mulți din cei de azi, personalități recunoscute cu care,
mai ales Pavel Rătundeanu a venit în contact, și pe care le evocă cu o
admirație sinceră uneori cu venerație, și pe ale căror influențe asupra lui
personal sau asupra lumii românești, cu deosebire, le-a resimțit. Este o
panoramare subiectivă, desigur, ca orice astfel de întreeprindere a unor
parteneri ce-și împărtășesc direct și, voit, puțin filtrat impresiile,
sentimentele, trăirile vizavi de propriile destine, de propriile întâmplări, fericiri
și nefericiri. Desigur, amândoi autorii au o suficientă și consolidată cultură
literară și de experiență de viață, pe
care experiență și-au asumat-o și și-au analizat-o cât au putut de profund spre
a nu repeta eventualele greșeli și consolidându-și mereu aria informațiilor, a
cunoștințelor.
De aici, o oralitate neaoșă, uneori, cu deosebire în cazul
lui Pavel Rătundeanu, care transcrisă, transpusă în carte, pare greu de
urmărit, dar trebuie doar răbdare și poți fi răsplătit cu interesante virtuți
stilistice, inedite: “Desigur, tu nu eşti un stres pentru celălalt, ci pur
şi simplu un exemplu, un ajutor dezinteresat. Fiecare să-şi vadă de pârgălaşul, rântaşul lui zice şi Sima Vasile,
un om pe care l-am chemat să-mi crepe lemnele, l-am chemat prin Sebi, Sebastian
Suciu din Pustuța, că i-a spus şi Vasile, deci n-a avut motiv să mă refuze, eu
omenindu-l pe acest om de-al Şutului din Oşorhel, un om cu experiență.”
Amănunte despre personajele sale, care sunt consăteni sau
personalități cu care vine în contact, medici ori simpli funcționari, sunt
amănunțit, de cele mai multe ori, descrise, adevărate picturi desenate
cu cuvinte: “Noroc că Vasile al Şutului din Oşorhel a venit fără
să stărui, doar telefonându-i la Sebi, la feciorul lui
Ionel, în Pustuța. E un om care încă rămâne în picioare, că-i încă un dulce
serios ținându-se de treabă făcând ce ştie lucrând de toate la unul şi la
altul, ca longevivul Maftei, cel venit de pe la Lozna, Valea-Lungă, că o fi
făcut ceva, a venit şi a rămas să trăiască pe la bunii osoienii, care-l omeneau
începând să-l placă, chiar considerându-l ca pe unul de a lor, doar pe la 148
ani făcându-i punând mână de la mână, înmormântarea după datină.”
Chiar lui Ben, co-autor și partener în acest mega-dialog, devenit
acest șir de cărți-mărturie al unei prietenii durabile, simultan și un tablou
sui generis al lumii contemporane, și lui îi face adesea portretul, unul dintre
ele, iată-l aici, cu multe tușe psihologice: “Eşti un
cap de afiş, Ben, un bătrânel, care, cui s-arate cât e de bun înarmat cu
răbdare şi perseverență, ordonat şi disciplinat în supra-solicitare, că
succesul tău e o plăcere şi pentru fericirea celorlalți, cum tu o zici plin de
sine fără a rata, că te-ai auto-creat să fii bun ca cireaşa de pe tort, la
momentul potrivit, că tu eşti momentul super-tare, omul de caracter care mă
remarcă nevinovat, că meriți să fii felicitat, dar cine s-o facă în casa dulce,
România, cum o facem pentru Regina Maria.”
La fel, mai zice Pavel Rătundeanu recunoscând, totodată,
influența benefică a lui Ben asupra sa: “Tu pe mine mă transformi inspirat, că tu ai un tu al
tău, că eşti de la depărtarea ta surprinzător cu ispite şi răsfăț, eşti cu
ochii pe mine dându-mi energie şi puterea de a scrie, cum nu s-a mai scris, că
eu nu mă las controlat, cenzurat, că-n
mine e un spectacol al supremului, a ceea ce suntem prin ce e iubire, în
preaplinul, divinul cu-n drept de a candida la fericire, că tulai, mamă, unde
se duc berzele?”
Ca într-o replică, și Ben Todică îi
face portretul partenerului său, sfătuindu-l prietenește, atenționându-l cu
delicatețe, dar ferm, asupra lumii din jur, care - vizavi de “visarea” la care
sunt predispuși, ei, ca scriitori - poate fi înșelătoare: “Adevărata noastră comoară și glorie e imaginația,
Pavele. Tu dacă nu ai învățat de la școală, instrumentele lor de a interpreta
lumea, înseamnă că ai fost obligat din curiozitate pentru viața să ți le
dezvolți pe ale tale, proprii, instinctuale, ți-ai construit instrumentele tale
unice. O minte deschisă este un lucru prețios, care nu trebuie pierdut pentru
nimic in lume. Să nu renunți la imaginația ta, niciodată! Adevărul stă în
picioare și fără noi. Stă singur! Nu are nevoie de credința sau părerea noastră.
Adevărul nu trebuie tratat ca un ou fragil. Poți să-l lovești cu ciocanul, poți
să tragi în el un cartuș sau cu o grenadă și nu va păți nimic. Va rezista, va
exista, va dăinui pentru că EL ESTE! Mă voi închina, voi face plecăciune în
fața/prezența adevărului fără prefăcătorie sau frică. Adevărul cere respect și
apreciere, vrea să fie cunoscut fără nevoia de a fi apărat. Credința este
toxică! Nu crede tot ce ți se spune. Simte tu la prima mână. Astăzi, sistemul
ne condiționează să credem că trăim în permanență între trecut și viitor, însă
ce trăim, de fapt, sunt emoțiile și simțirile noastre pentru că ele există doar
în moment, în prezent. Trăiește-le și explorează-le la maximum. Fii mereu cu
logica ascuțită! Nu crede în nimic ce nu ai verificat tu, cu mâna ta, și atunci
universul/cerurile te vor primi cu brațele deschise și ți se va revela, va
împărtăși cu tine esența, însemnătatea și scopul vieții.
Vica, soția decedată a lui Pavel, ca și în celelalte
volume, apare deseori fie ca simplă amintire într-un context, fie ca
exemplificare a maternității, fie ca rezoneur al vieții lui acestuia, așa cum i-a
fost și fiind în viață. De fapt, toate astea, sunt frumoase declarații de dragoste,
împletite cu statutul său de intelectual preocupat permanent să scrie, să
scrie, iar Vica să-l înțeleagă în... “nebunia” lui, din care nu mai poate ieși, ca
un Sisif legat de cuvinte, să le care mereu și mereu, să lumineze cu ele viața
sa, a altora, a lumii, încredințat fiind că soarele strălucește și pentru a le
da acestora și omului, deopotrivă, strălucire: “Scrisul
mă motivează, că-i o dragoste mai veche, mă promovează cu o şansă mai mare la
viață că şi pe strada mea, e vervă de ispravă întru a Domnului Savaot, slavă,
în acest artist, hei-rup laborios, avansat, că-mi dă strălucirea cuvenită, cu
bunăcuvință şi voință, că nu mă rezum doar la egoismul meu, soarele
dezinteresat, justițiar ne luminează prioritar, ne gestionează şi triază, cum
se treieră grâul de pleavă şi neghină, că e fericire pentru ceilalți, e o şansă
de fonduri şi investiții, de e suplimentar pentru rezolvarea de ecuații,
căldura de om, înmulțită cu talanții nativi, înmulțiți în har de oameni
potriviți la loc şi timp potrivit, sfințiți şi cu mai multul soare, care
procesează în frunză procesul fastuos de fotosinteză cu mare diferență, în
cădere liberă, în umbră, cum ne imaginăm binele de a sări peste propria umbră,
din viața sumbră, cum e cazul în socio-umană comedie cu duh de adevăr şi duh de
conştiință, şi de viață, simetrie preaplină de omenie”.
Dar amândoi autorii rezonează la lumea
ca realitate imediată, dincolo de metafore și scufundări în estetic și
credință, în eroismul înaintașilor și-n “zilele
de aur”, cum ar zice Eminescu, sunt atenți și necruțători cu urâtul și
nefirescul, cu parșivenia și nedreptatea unora dintre semeni, mai ales, Ben
Todică, românul… australianizat, adică naturalizat australian, am vrut a spune.
Iată ce împărtășește acesta la un moment dat, cu o claritate de diamant: “Cum am putea rezolva problema inegalității
acestei lumi, mă intrebi? Atâta timp cât cei de sus controlează media și toate
celelalte instituții de educație și informare, nu se poate face mare lucru,
decât să strigăm cu voce tare că ne doare, ca împăratul e în curul gol. Să
vorbim în fiecare ocazie despre nedreptățile care se fac oamenilor. Ideea
propagată în permanență că suntem importanți și extraordinari, și că putem fi
tot ce ne dorim. este o speranță falsă, dată nouă și tineretului nostru.
Speranța nu este o formă de înălțare, ci o formă de înlănțuire/înjosire,
aruncată asupra maselor. Educația adevărului este forța eliberatoare, fapt
pentru care au fost închise și distruse școlile libere de stat cu programa lor
dreaptă. Corporațiile și bogătașii au grijă ca trei sferturi din populație să
rămână needucată. Pe timpuri, proprietarii de sclavi, când aflau că unul din ei
știe să citească, era executat imediat. Școlile sunt privatizate și date
fasciștilor ca să creeze noi pături sociale antagonice. Școala de stat a fost
și este fundația națiunii și de aceea a trebuit distrusă. Reprogramarea
copiilor să execute porunci și ce să gândească și cum să gândească este
promovată până la nivel academic. Populația este izolată prin internet și
materialism. Internetul a fost aruncat ca o plasă de prins peste peste întreaga
planetă. Suntem, electronic, halucinați!”
Cartea
se parcurge precum un traseu arborescent printr-un peisaj alternativ când
încântător, când amar, dar permanent incitant, surprinzător prin salturile de
la un subiect la altul, prin insistența cu care se dezbat idei, se conturează
situații, se descriu întâmplări cât se poate de reale, preluate din viața
diurnă, cele mai multe, păstrându-se numele reale ale subiecților lor și doar
puse în pagină. De aici, cartea se conturează și ca o cronică a timpului
nostru, văzut prin ochii unor oameni sensibili, convinși că fac lumea mai bună astfel, că ne ajută pe noi,
contemporanii și cititorii lor, mai atenți, mai preveniți, mai capabili să ne
apărăm în fața asaltului diurn ori să savurăm frumusețile clipei, în alt sens,
ale eternității surprinse în opere de artă, poezie, muzică, filosofie.
Volumul
acesta ca și celelalte din ciclul din care face parte, nu este literatură în
sensul deplin al cuvântului, nu are nimic imaginat în paginile lui, este fie
descriere a unor fapte de viață, alteori, meditații pe marginea unor subiecte
mai fizice ori mai metafizice, pe alocuri, considerații, opinii vizavi de fapte
politice, administrative, oameni aflați sau foști la guvernare. Un amalgam
stenic, dinamic, presărat cu pasaje de melancolie, de evaluări poetizante,
chiar poeme în vers alb, semnate de neobositul, energicul și molcomul, în
același timp, Pavel Rătundeanu-Ferghete. Ben Todică îl acompaniază discret și
incitant, provocându-l discret, persuasiv pe companionul său de dialog, de aici
rezultând o carte liniștită, plină de amănunte de pe multe, multe paliere ale
vieții, un model de cum ne putem fiecare dintre noi privi în oglinda proprie,
dar având curajul de a o arăta și semenilor, spre o cunoaștere și recunoaștere
reciprocă.
Prof. Dan
Șalapa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu