IOAN MICLĂU-GEPIANU - FLORILE DE PRIMĂVARĂ

 

DE-ALE VIEȚII ANOTIMPURI

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: FLORILE DE PRIMĂVARĂ

 

(-dedicație familiei mele)

 

 

~*~

 

Știm că-i primăvară, numai,

Când cresc florile pe plai

Și-n covor multicolor

Nasc icoanele din rai;

 

Vezi, și florile-au mândrie

Când se leagănă-n câmpie,

În culori li-s a lor șoapte,

Ce șoptesc cu bucurie;

 

Mi-am ales și eu o floare,

Cu doi ochi ca rupți din soare

Și mi-am zis, întreaga viață

S-o am stea luminătoare.

 

Doar și florile sunt vii,

Cu glas tainic în culori

Viselor dând cânt de viață,

Cântul veșnicelor zori.

Vezi? Familia-i grădina,

Unde tineri, grădinarii

Ce-mplinesc o sfântă taină*,

Devin flori ai omenirii.

* taina căsătoriei

*

AUZITĂ DE LA BUNICI

 

De cum vine primăvara,

De din zori și până seara

Auzi corurile dragi

În pădurea cea de fagi,

Auzi Cucu prin dumbravă

Repetând a lui ispravă:

”Cucu, cucu ”,

” Cucu-cucu”...

Iar eu numărându-mi anii,

Câți mai am să mai trăiesc,

Socotindu-mi-i totalul

De câte-am să mai pățesc,

Mă-ntristam cum anii zbor,

Și-l rugam să stea din zbor,

Să tot cânte, să nu mor!

*

PRINTRE RAMURI ÎNFLORATE

 

Printe ramuri înflorate

Și-a făcut Mierla căscioară,

Când din lumi îndepărtate

Veni mândra Primăvară.

 

Iar Mierloiul cu cioc galben

Și cu pene de tăciune,

Stând pe-o ramură de palten,

Se-ncerca cu drag ai spune:

 

Cum să rotunjească cuibul,

Cu mătăsuri și flori albe,

Cu fir tras să țeasă rândul,

Pe la margini flori de nalbe.

*

MIELUL

 

Ce sprinten saltă sus pe dâmb,

Iar roua ierbii cum scânteie,

De-abia privind cu gâtul strâmb

Un arc încremenit să steie.

 

Și iar în tumbe sus zvâcnind

Ca o săgeată la izvor,

Unde cu drag la el privind,

Mămuca-l aștepta cu dor.

 

Cât infinit și cât frumos,

În fire pune-o clipă de viață,

Și cât e iar de dureros

Când iarna florile le-ngheață.

*

SEMĂNĂTORUL

 

E vremea să ies pe-afară

Și să-mi cercetez ogorul,

Își zicea, sătul de iarnă

Și de griji, Semănătorul!

 

Mâna dreaptă și-o ridică

Peste ochi ca să privească

Mai adânc, unde lumina

Începu să se ivească!

 

Ce frumos se schimbă zarea!

Raze vii îi țes covorul!

Parcă-ncepe ca să scadă -

Să se-mprăștie și norul!

 

Timpul e s-aleg sămânța,

Să o vântur de neghină!

”Vin-o blândă Primăvară -

El zâmbește și suspină!”

 

Grea e iarna cea geroasă,

Când îngheață apa-n cofă!

Iar poetu-n vise sfinte,

Leagă viața lui de-o strofă!

 

La fel e Semănătorul,

-Simbol, arhetip, origini!

El în mintea lui curată,

Vindecă a lumii pricini!

 

Alegând sămânța bună:

”O să dea pâine ogorul”

Și cu multă râvnă-n suflet,

”Spera iar Semănătorul!”

 

~*~

IOAN MICLAU-GEPIANU