„Să
nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame!”
-
Arhim. Arsenie Boca -
Prigoana
ca o binecuvântare
Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o
spele întâi de păcate.
La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră
are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care
vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
Să vă pregătiţi pentru martiraj.
În rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în
ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti
asuprit, răstignit pe nedrept, să te rogi.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu,
acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu
tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Cum
să ne curățim de patimi?
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta
Dumnezeu cu noi.
Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina
noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.
Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului,
seamănă a lene.
Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi
şi învăţătura de credinţă.
Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă
adevărurile de credinţă.
Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi,
aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca
gândurile omul.
Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin
prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a
puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui
Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
Bogăția
lui Dumnezeu
Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L,
iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate
împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.
Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti
neputinţele şi să te lupţi cu ele.
Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este
aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care
le-ai făcut plângând.
Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi
defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii,
cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 4
Ce
este păcatul împotriva Duhului Sfânt, ce nu se va ierta niciodată?
-
Sf. Isidor Pelusiotul -
Cum trebuie înţeles ceea ce s-a scris, că: „Celui care
va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta lui” (Mt. 12, 32)
Contestarea
Adevărului
Ai căutat răspuns la o întrebare cu adânc înţeles şi
mult purtată pe buzele tuturor, cercetată de mulţi, dar pricepută doar de cei
insuflaţi de Dumnezeu, anume: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului
Omului, se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se
va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel viitor”. Şi ai spus că:
<<De ce, dat fiind că una singură este fiinţa dumnezeieştii Treimi, hula
împotriva Fiului nu e răzbunată, ci numai cea împotriva Duhului?>>.
Aşadar, ascultă: Domnul a spus că cel care va zice
cuvânt hulitor împotriva Fiului Omului nu e judecat, pentru că celor înceţoşaţi
la ochiul cugetului, le este cu anevoie de priceput şi de contemplat un
Dumnezeu unit în chip negrăit cu netrebnicia unui trup văzut, dat fiind că
necunoscută e Dumnezeirea cea ascunsă [în trup].
Dar cei curaţi la cuget, cărora li S-a făcut vădită
Dumnezeirea cea întrupată, nu au avut nicidecum necredinţă, nici nu au fost
ameninţaţi cu răsplata judecăţii.
Dar hula împotriva Duhului Sfânt de aceea e neiertată,
fiindcă însele faptele arătate pe faţă [tuturor] îi dovedesc ca lipsiţi de
bunăvoinţă şi nemulţumitori pe cei ce [le] hulesc. Căci depărtate fiind
pătimirile şi alungaţi fiind demonii cu puterea Dumnezeirii, cârcotaşii iudei
cleveteau că aceste semne dumnezeieşti se fac cu Beelzebul (cf. Mt. 12, 27).
Prin urmare, această hulă, care este în chip limpede împotriva fiinţei
dumnezeieşti, Domnul a hotărât că este neiertată.
Degetul
lui Dumnezeu
Ai spus că e limpede că împotriva Duhului Sfânt e hula
din însăşi vorba Domnului care zice: „Celui care va grăi împotriva Duhului
Sfânt, nu i se va ierta”. Asemenea, că hula împotriva Duhului Sfânt va fi
pedepsită e iarăşi limpede. Dar că Duhul Sfânt ţine de fiinţa dumnezeiască,
asta ai mai cerut să-ţi fie limpezit din Scriptură.
Tu, care eşti ascuţit la minte, dacă te uiţi puţin mai
înainte, din chiar cuvintele Domnului aflate acolo vei găsi dezlegare. „Dacă
Eu, zice, scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? Dar dacă Eu
îi scot cu Duhul lui Dumnezeu, înseamnă că a ajuns la voi împărăţia lui
Dumnezeu”.
Iar în alt loc, evanghelistul spune mai clar: „Dacă Eu
scot demonii cu degetul lui Dumnezeu…” (Lc. 11, 20). Deget al lui Dumnezeu Îl
numeşte pe Duhul Sfânt. Iar degetul, precum ne arată pilda folosită pe potriva
noastră, ţine de fiinţa trupului. Aşadar, prin numele de deget a arătat că
ipostasul Duhului Sfânt e nedespărţit şi de acelaşi gen cu dumnezeiasca fiinţă.
(Fragment din „Epistola 54, Către
Teologhie scolasticul PG 78”, 216-217)
INFRUMUSETAREA
MORMINTELOR
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Varuirea si înfrumusetarea mormintelor sunt un simbol
al oamenilor celor fatarnici. În zadar le este munca înfrumusetarii mormintelor
pe dinafara, daca acestea „înauntru sunt pline de oase de morti si de toata
necuratia” (Matei 23, 27). „Oasele celor morti” sunt un simbol al inimii
împietrite si al mintii omenesti pline de ratacire, care nu lasa ca Duhul Sfânt
sa patrunda înauntru. „Necuratia” întruchipeaza multe alte vicii si patimi.
Toate viciile si le ascund oamenii fatarnici cu prefacuta evlavie si virtute,
precum mormântul cel frumos ascunde întru sine un mort.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 59
SEMNIFICAȚIA
BOTEZULUI DOMNULUI ȘI AL FIECĂRUI CREȘTIN
SF.
CHIRIL AL IERUSALIMULUI
DE
CE NE DEZBRĂCĂM DE HAINE ȘI INTRĂM GOI LA BOTEZ?
Îndată ce-ați intrat, v-ați dezbrăcat de haine.
Aceasta înseamnă că „v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu toate
faptele lui”. După ce v-ați dezbrăcat, ați rămas goi, imitând și în aceasta pe
Hristos Care gol a fost răstignit pe cruce; prin goliciunea Sa Domnul „a
dezbrăcat domniile și stăpâniile” și așa a biruit îndrăzneala pe cruce.
Nu se cade ca de acum înainte să mai purtați acea
veche haină, pentru că în mădularele voastre se încuibaseră puterile cele
potrivnice. Când spun asta nu mă gândesc la hainele ce le purtați, ci la omul
cel vechi, cel stricat prin poftele înșelăciunii. Să nu se întâmple cumva ca
sufletul care l-a dezbrăcat o dată să se îmbrace din nou cu el! Dimpotrivă, să
spună ca și mireasa lui Hristos din Cântarea cântărilor: „M-am dezbrăcat de
haina mea; cum mă voi mai îmbrăca cu ea?”. Ce lucru minunat! Stați goi înaintea
tuturor, și nu vă rușinați! Într-adevăr, sunteți ca și Adam cel dintâi zidit,
care era gol în rai, și nu se rușina.
Pentru
ce suntem unși cu Sfântul Mir?
Apoi, așa dezbrăcați, ați fost unși cu untdelemn
sfințit din creștetul capului până la picioare. Astfel ați ajuns părtași
măslinului celui bun, ai lui Iisus Hristos. Ați fost tăiați din măslinul cel
sălbatic, ați fost altoiți în măslinul cel bun și ați ajuns părtași grăsimii
adevăratului măslin.
Untdelemnul sfințit era simbolul participării la
ungerea lui Hristos; el pune pe fugă orice urmă a lucrării celei potrivnice.
Căci după cum suflările sfinților și invocarea numelui lui Dumnezeu, ca o
flacără foarte puternică, ard și alungă pe demoni, tot așa și acest untdelemn
sfințit, prin invocarea lui Dumnezeu și prin rugăciune, capătă atât de mare
putere, încât nu numai ca și printr-o ardere curățește toate urmele păcatelor,
dar alungă și toate puterile cele nevăzute ale vicleanului.
Ce
înseamnă întreita afundare în apă?
După aceasta ați fost conduși la sfânta colimvitră
(cristelniță) a dumnezeiescului botez, după cum și Hristos a fost dus de pe
cruce la mormântul care era alături. Fiecare din voi a fost întrebat de crede
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Ați mărturisit mântuitoarea
mărturisire și v-ați cufundat de trei ori în apă și v-ați scos afară din apă
tot de trei ori.
În chip simbolic ați arătat prin asta îngroparea cea
de trei zile a lui Hristos. Căci după cum Mântuitorul nostru a stat trei zile
și trei nopți în pântecele pământului, tot așa și voi prin întâia scoatere din
apă ați arătat prima zi a lui Hristos în inima pământului, iar prin cufundarea
în apă ați indicat noaptea. După cum cel care e în noapte nu vede deloc, iar
cel care e în zi este în lumină, tot astfel în timpul cufundării în apă erați
ca în noapte și nu vedeați nimic; în timpul scoaterii din apă, însă, ați ajuns
din nou ca în zi.
În aceeași clipă ați și murit, dar v-ați și născut;
iar acea mântuitoare apă v-a fost și mormânt, și mamă. Cuvintele lui Solomon,
spuse cu privire la alte lucruri, vi s-ar potrivi și vouă. El spunea: „Vreme
este să te naști și vreme este să mori”; despre voi însă se poate spune
contrariul: vreme este să mori și vreme este să te naști. Într-un singur timp
s-au săvârșit și moartea, și nașterea; nașterea voastră a avut loc o dată cu
moartea voastră.
Scopul
Botezului
Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea
păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică „botezul pocăinței întru
iertarea păcatelor”; dimpotrivă, Botezul dă și harul înfierii. Mai mult încă,
noi știm bine că după cum botezul este curățitor de păcate și pricinuitorul
darului Sfântului Duh, tot așa este și antitipul patimilor lui Hristos.
Pentru aceasta Pavel spune mai sus, strigând: „Au nu
știți că toți cât în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am
botezat? Ne-am îngropat împreună cu El în moarte prin botez”. Pavel spunea
aceste cuvinte împotriva celor ce socoteau că botezul este pricinuitor numai al
iertării păcatelor și al înfierii, dar că acela care se botează nu participă
prin asemănare la adevăratele patimi ale lui Hristos.
(Extras din Sfântul Chiril al
Ierusalimului- Cateheze, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române
DUMNEZEU
A CREAT TIMPUL
SF.
VASILE CEL MARE –
Ce este timpul, după care noi calculăm zilele și anii,
ne învață Sf. Vasile cel Mare, marele teolog al Bisericii și descoperitor al
tainelor lui Dumnezeu.
Când, însă, trebuia adusă între existențe şi lumea
aceasta — mai întâi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor
omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor
supuşi naşterii şi stricăciunii — atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu
viețuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului,
care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul.
Definiția
Timpului
Nu-i, oare, aşa timpul, al cărui trecut a dispărut, al
cărui viitor nu-i încă de faţă, iar prezentul fuge înainte de a-l cunoaşte
bine? Aşa este şi natura tuturor celor din lume: sau cresc, sau se sfârșesc;
întemeiere şi stabilitate nu-şi pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile
vieţuitoarelor şi ale plantelor, legate în chip necesar de scurgere şi
stăpânite de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune, se cădea, deci,
să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.
De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre
lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «întru început
a făcut», adică: la începutul acesta al timpului. Când Moise spune că s-au
făcut «întru început», n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai
vechi decât toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de
simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.
Timp
și creație
Îți este cu putinţă să afli din ce timp a început
alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te în urmă cu gândul din timpul de
acum, te vei sili să găseşti cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din
care moment este prima mişcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai
întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul.
Apoi vei vedea că o raţiune tehnică a condus
împodobirea celor ce se văd, aşa cum îl arată sensul cuvântului „început” ;
apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în desert, ci pentru un
scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe
pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune
şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute
şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum
zice apostolul, că «cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd,
înțelegându-se din făpturi»(Rom. 1, 20).
Deci Moise a spus: «Întru început a făcut», ca să
cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui
Dumnezeu.
(Sf. Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, PSB 17
FRUMUSETEA
-
Sfantul Luca al Crimeei -
De duhul unei forte grandioase sunt patrunse masivele
montane învaluite de nori întunecati si valurile oceanului bântuite de furtuna,
care napadesc asupra stâncilor de pe tarm. Duhul vesniciei si al nemarginirii
se revarsa în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului noptii.
Câta bucurie si pace ne aduc culorile blânde ale rasaritului si câmpiile si
lacurile învaluite de lumina lunii! Natura vadeste valoarea suprema a
frumusetii morale si repulsia fata de urâtenie în ochii blânzi si curati ai oamenilor
buni, în înfatisarea respingatoare a raufacatorilor si a infamilor. Si daca
aceasta este într-atât de evident, atunci în aceste forme ale frumusetii si ale
urâteniei morale noi percepem în mod real iradierea duhului frumusetii si a
duhului rautatii, care influenteaza inimile noastre; asadar nu suntem oare
îndreptatiti sa afirmam ca la baza acelor profunde perceptii duhovnicesti pe
care le primim de la frumusetea sau urâtenia formelor lumii anorganice stau
influente, proprii întregii naturi, care actioneaza asupra noastra, în chip
asemanator energiei duhovnicesti?
Nu este important ca materia amorfa nu produce
nicidecum asupra noastra impresia ordinii duhovnicesti, ci este important ca
Duhul e asociat cu forma. Noi vorbim despre faptul ca Duhul orienteaza
dezvoltarea corpurilor omenesti în forme corespunzatoare. Acum vom spune ca
prin contributia creatoare a Duhului se creeaza si formele lumii anorganice,
toate formele creatiei. În acea actiune profund duhovniceasca, chiar
interactiune morala, pe care o produce asupra noastra frumusetea naturii
patrunse de energie duhovniceasca, trebuie sa vedem telul si însemnatatea
frumusetii. Daca creatia ar fi fost ceea ce îsi închipuie materialistii, atunci
în ea nu ar fi existat frumusetea formelor create de catre Duhul.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 70-71
Se
putea să ne mântuim fără întruparea lui Hristos?
-
Sf. Atanasie cel Mare -
Căderea
lui Adam și din ce este alcătuită firea omenească
Noi (oamenii) am fost motivul pogorârii Lui și
neascultarea noastră (în Rai) a făcut iubirea de oameni a Cuvântului ca Domnul
să vină la noi și să Se arate între oameni. Pentru că noi am fost pricina
întrupării Lui și pentru a noastră mântuire S-a lăsat mișcat de iubirea de
oameni ca să Se sălășluiască în trup omenesc și să Se arate în el.
Căci Dumnezeu a făcut pe om și a voit să rămână în
nestricăciune. Dar oamenii, nesocotind aceasta și întorcându-se de la
cunoașterea Lui și gândind și născocind răutatea pe seama lor, cum s-a spus mai
înainte, au căzut sub osânda morții cu care au fost amenințați (atenționați)
mai înainte, și deci n-au mai rămas cum au fost făcuți, ci s-au făcut
stricăcioși, potrivit cu ceea ce au gândit și moartea a pus stăpânire pe ei.
Căci călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea cea
după fire, ca așa cum, neexistând, au fost aduși la existență, așa să suporte
precum se cuvine și stricăciunea spre neființă în cursul timpului. Căci, dacă
având odată drept fire neființa, prin prezența și iubirea de oameni a
Cuvântului, au fost chemați la existență, în chip firesc, golindu-se de gândul
la Dumnezeu și întorcându-se spre cele ce nu sunt – (iar cele bune sunt cele ce
sunt) – odată ce s-au despărțit de Dumnezeu, Care este, s-au golit și de existență.
De aceea, desfăcându-se, rămân în moarte și în
stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele
ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o
păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire și ar fi ajuns
nestricăcios… Și fiind nestricăcios ar fi viețuit ca Dumnezeu, cum arată și
dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Eu am zis: dumnezei sunteți și fiii Celui
Preaînalt. Iar voi muriți ca niște oameni și cădeți ca unul din căpetenii” (Ps.
81,6-7).
Fire
și har, chip și asemănare
Căci Dumnezeu nu numai că ne-a făcut din cele ce nu
sunt, ci ne-a dăruit și viețuirea după Dumnezeu prin harul Cuvântului. Dar
oamenii, depărtându-se de la cele veșnice și, prin sfatul diavolului,
întorcându-se spre cele ale stricăciunii, s-au făcut lor înșiși pricinuitori ai
stricăciunii morții. Căci fiind, precum am zis, după fire stricăcioși, ar fi
scăpat de ceea ce sunt după fire, prin împărtășirea după har de Cuvântul, dacă
ar fi rămas buni. Deci, datorită Cuvântului care era cu ei, stricăciunea cea după
fire nu s-ar fi apropiat de ei…
Iar aceasta întâmplându-se , oamenii mureau și
stricăciunea prindea putere împotriva lor și era mai tare ca firea în tot
neamul…
Refacerea
firii
Dar era totodată necuvenit ca cele odată create ca
ființe raționale (cuvântătoare) și părtașe de cuvântul să se piardă și să se
întoarcă iarăși prin stricăciune la neexistență. Nu era potrivit cu bunătatea
lui Dumnezeu să se strice cele făcute de El, datorită înșelăciunii uneltite de
diavol împotriva oamenilor.
Era propriu doar Lui să aducă iarăși pe cel stricăcios
la nestricăciune și să împlinească pentru toți ceea ce se cuvenea în fața
Tatălui. Căci fiind Cuvântul Tatălui și fiind mai presus de toate, era firesc
că numai El avea puterea să creeze din nou toate și să pătimească pentru toți
și să fie pentru toți sol vrednic pe lângă Tatăl.
Din pricina aceasta Cuvântul netrupesc, nestricăcios
și nematerialnic al lui Dumnezeu vine în latura noastră, nefiind departe, nici
înainte. Căci nicio parte a zidirii nu a rămas goală de El. El el umple pe
toate pretutindeni, fiind în același timp împreună cu Tatăl Său. … Căci știind
Cuvântul că nu se putea desființa altfel stricăciunea oamenilor decât prin
moarte – dar nu era cu putință să moară Cuvântul, odată ce era Însuși Fiul cel
nemuritor al Tatălui, Își ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta,
împărtășindu-se de Cuvântul Cel e peste toate, să se facă în stare să moară
pentru toți, dar prin Cuvântul ce locuia în el, să rămână nestricăcios, și,
drept urmare, să înceteze la toți stricăciunea prin harul învierii.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântări
împotriva elinilor, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă)
Cum
au răsunat cuvintele Sf. Ștefan – „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”
- Sf. Ioan Gură de Aur -
Rugăciunea
pentru ucigași
A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sf.
Ștefan? Pe cine nu ar fi împăcat blândețea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat
rugăciunea lui pentru ucigași, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta!”?. (Fapt. VII 5, 9)
Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul
acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei.
Adică, curând după moartea lui Ștefan, Pavel s-a
întors la credință și Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia. În adevăr Ștefan
merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a apostolului Pavel,
cât și pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice:
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”.
Puterea
rugăciunii pentru vrăjmași
Această rugăciune trebuie să o asculte toți cei ce au
vrăjmași și sunt jigniți de dânșii. Când ți-ar fi făcut vrăjmașii tăi mii de
jigniri, totuși nu te-au ucis cu pietre ca pe Sf. Ștefan. Dar uită-te ce s-a
întâmplat!
S-a astupat un izvor al creștinătății, adică Sfântul
Ștefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie și
râuri. Când a amuțit gura lui Ștefan, a răsunat trâmbița Sfântului Pavel.
Așa Dumnezeu nu părăsește nici odinioară pe cei ce
năzuiesc la dânsul, ci le dăruiește mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmașii.
Adevărat, iudeii prin uciderea Sf. Ștefan au răpit un luptător slăvit din
oastea creștinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul și mai slăvit, adică cu
Sf. Pavel.
(Extras din Sf. Ioan Gură de Aur, „Predici
la duminici și sărbători”, Editura Bunavestire
Tainele
înomenirii Domnului nostru Iisus Hristos
-
Sf. Ioan Damaschin -
De
ce a trebuit să se logodească Fecioara Maria cu Iosif?
Așadar, după ce ne-am lămurit cuvântul pentru cei ce
ne privesc, haideți acum și noi să ne învățăm urechea în chipul în care am
adunat flori din toate felurile de trandafiri. Să-l aducem acum în mijlocul
nostru, pe evanghelistul Matei, astfel ca, bine începând, să vorbim pe îndelete
despre Nașterea lui Hristos. «Iar Nașterea lui Iisus Hristos așa a fost:
logodită fiind Maria, mama Sa, cu Iosif, fără a merge ei împreună, s-a aflat
având în pântece de la Duhul Sfânt. Însă Iosif fiind drept și nevoind să o dea
în vileag, a vrut să-i dea carte de despărțire pe ascuns. Gândind aceasta în
sine, a fost trimis la el în vis îngerul Domnului, care i-a zis: Iosif, nu te
teme să iei pe Maria, femeia ta, căci ceea ce s-a zămislit într-însa, este de
la Duhul Sfânt»[1].
Ascultă cu luare-aminte acum explicarea amănunțită a
urmării celor petrecute, căci nu simplu și fără rost s-au petrecut cele legate
de înomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci toate sunt cu un scop anume și
în chip tainic. Ascultă așadar, cu băgare de seamă cum se leagă cele tainice
între ele: Iosif se logodește cu Maria ca bărbat, astfel ca nu cumva, aflând
diavolul de Nașterea cea fără de bărbat din Fecioară, ca din întâmplare să o
afle fără de paznic. L-ai auzit puțin înainte pe evanghelistul Luca zicând:
«Ieșit-a poruncă de la cezarul August să fie înscrisă toată lumea. Această
numărătoare a avut loc prima dată pe când Quirinius ocârmuia Siria. S-au
înscris toți oamenii, fiecare în orașul său. S-a dus și Iosif în Galileea, din
orașul Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se cheamă Betleem, pentru
că acesta era din casa și seminția lui David, ca să se înscrie dimpreună cu
logodnica sa, Maria, care era însărcinată»[2].
De
ce a trebuit să se înscrie în Betleem?
Cercetează deci iubirea de oameni a Stăpânului;
Dumnezeu, Cel care are toată zidirea scrisă (în cer) și Care le-a spus
ucenicilor Săi: «întru aceasta să vă bucurați, că numele voastre sunt scrise în
ceruri»[3], a primit Să-i fie înscrisă Maica Sa în registrele cele neînsemnate
ale romanilor, ca nouă, cei ce ne-au robit, de bunăvoie zidirii, să ne fie
dăruită libertatea și să fie înscrise în ceruri numele noastre ca ale unor robi
casnici, pentru ca această înscriere a bunei-rânduieli a lumii să se facă arvună.
Astfel că El Însuși a binevoit să fie înscris ca un supus al stăpânirii romane,
spre adeverirea legilor instituite: atunci este de netăgăduit legea celui care
împărățește, atunci când împăratul care legiuiește împlinește cel dintâi legea.
Și se plinește ceea ce s-a spus prin proorocul, care
zice: «În zilele Lui va răsări dreptatea și prisos de pace»[4]. Mergând ei să
se înscrie, zice, Fecioara vedea două neamuri, unul de-a dreapta, care este
nobil, duhurile proorocilor și ale sfinților care se veseleau și se bucurau de
Nașterea lui Hristos, și altul de-a stânga, fiind în doliu și plânset, hoarda
demonilor jeluindu-și pierirea lor și pe drept.
Smerenia
Domnului Iisus Hristos
Însă ascultă-l iarăși pe evanghelistul care zice: «Și
pe când erau acolo s-au împlinit zilele nașterii și L-a născut pe Fiul ei Cel
Întâi-Născut»[5]. O, preaslăvită minune! Făcătorul anilor a așteptat un răstimp
de nouă luni, rânduit în chip firesc, spre a nu fi socotită iconomia
(dumnezeiască) părere sau închipuire.
«Și pe când erau acolo, zice, s-au împlinit zilele
Nașterii. Și L-a născut pe Fiul ei, Cel Întâi-Născut și L-a înfășat și L-a
culcat în iesle, pentru că nu au găsit loc de găzduire pentru ei». Căci locul
era pustiu, și ceasul spre seară, și nu a aflat acolo decât o mică peșteră.
Însă aceasta a fost bună voirea (dumnezeiască): Stăpânul, Cel de nimic încăput,
Care are cerul tron și pământ așternut picioarelor[6], a primit să Se nască
într-o peșteră mică pentru ca omului celui căzut în mare cădere, care a ajuns
peșteră de tâlhari prin schimbarea chipului, cu ajutorul dumnezeiesc să-i redea
strălucirea unei mai luminoase împodobiri de frumusețe (dumnezeiască). Și este
înfășat în scutece de Maica Sa, Cel ce Se îmbracă dumnezeiește cu lumina precum
cu o haină[7], ca să dezlege legăturile păcatelor noastre prea apăsătoare.
De
ce Maica Domnului nu a avut dureri la naștere?
Ia aminte la nașterea tainică a Fecioarei! Căci nu
știu să fi cunoscut necurăția nașterii și s-a slobozit de cele ale femeilor;
fiindcă fiecare naștere strică fecioria și se face în dureri pentru pedeapsa
cuvenită blestemului: «în dureri vei naște prunci»[8]. Aceasta este Fecioară și
înainte de naștere, și după naștere. Căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut.
Aceasta este Maică fără dureri și slujitoare a nașterii și se face moașă fără a
fi învățată, născându-L din ea pe Cel mai presus de ea, mai presus de fire,
fără dureri, pe Care L-a înfășat și L-a culcat în iesle.
Ce
reprezintă peștera, dobitoacele, ieslea necuvântătoarelor?
O, taină înfricoșătoare! Dumnezeu, Cel care stă pe
tronul de heruvimi, se așază în ieslea necuvântătoarelor, din necunoaștere
aducându-i pe pământeni la cunoștința dumnezeiască; căci viețuitoarele, așa cum
ni se pare, închipuie prezența heruvimilor alături de Stăpânul, zugrăvind
totodată și lipsa de rațiune a oamenilor înzestrați cu rațiunea, arătând
nefolositoare și dureroasă închinarea la cele zidite; precum și chemarea
prietenoasă a Stăpânului, adresată neamurilor, către cunoștința dumnezeiască și
buna orânduială îngerească. Isaia prorocind despre acestea, spunea: «Boul își
cunoaște stăpânul, și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște;
poporul Meu nu Mă pricepe»[9].
Biserica neamurilor este închipuită asemeni moașei
care Îl întâmpină ca pe un Mire adevărat pe Stăpânul, Cel ce Se naște;
(Biserica) numindu-se în loc de Salem – Sion, vopsită în roșu, din Betleem în
loc de Edem[10], din sângiuirile nepătate și preacurate ale Fecioarei, care
este roșeața hainelor din via Bosor, din adevarata vie a lui Hristos Dumnezeu,
vopsită în preacinstitul și preacuratul Lui sânge
Cum
S-a născut deci Fiul?
Sf.
Grigorie de Nazianz
Pentru
cei ce nu înțeleg cum S-a născut Dumnezeu din Fecioară?
Nu ar mai fi mare naşterea Lui, dacă ar fi cuprinsă de
mintea ta, care nu cunoaşte nici propria-ţi naştere, sau ai înțeles puțin din
ea şi numai atât cât îți este ruşine să spui[1]. Şi apoi gândeşti tu că cunoşti
totul?
Mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti
explicațiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariției, ale
legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu
mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria,
amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparțin
celor două părți ale omului, sufletului şi corpului, iar altele împărțite între
suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror
desăvârşire se face mai la urmă, îşi iau legile lor puse deodată cu naşterea.
Spune, care sunt acele legi? Şi nici atunci să nu
filozofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol.
Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar
dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poți să o cunoşti pe a lui Dumnezeu? Căci
cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât un om, cu atât este mai greu
de înțeles cu mintea şi naşterea de sus faţă de naşterea ta.
Iar dacă (naşterea aceasta) nu este cu putință de
înțeles de către mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut,
atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai
înțeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuși; căci nu vei putea
să apui ce este El, oricât de îndrăzneț şi oricât de plin de suflet ai fi tu
când este vorba de lucruri de prisos.
„Naşterea
Lui să fie cinstită în tăcere”
Aruncă-ţi la o parte vărsările şi despărțirile şi
tăierile[2] şi felul tău de a gândi, când este vorba de natura necorporală, ca
despre un corp şi poate astfel ai putea să cugeți ceva vrednic de naşterea lui
Dumnezeu. Cum s-a născut El? Căci iarăşi voi striga plin de indignare acelaşi
lucru. Naşterea Lui să fie cinstită în tăcere. Mare lucru este pentru tine să
ştii că S-a născut. Cum s-a născut însă, vom fi de acord că nu le este dat nici
îngerilor, necum ție să cugeți. Vrei să-ţi înfățișez cum s-a născut? S-a născut
cum a ştiut Tatăl care L-a născut şi Fiul care S-a născut. Ce este dincolo de
acestea, este ascuns de nor, scăpând slabelor vederi ale minților noastre.
Exista
aşadar Fiul când L-a născut Tatăl sau nu exista?
Ce aiureli! Asemenea socotințe se potrivesc cu mine şi
cu tine, care în parte eram, ca Levi, în coapsa lui Abraham[3], în parte ne-am
născut. Aşa că într-un fel, ființa noastră s-a născut şi din lucruri care
existau şi din lucruri care nu existau[4]; cu totul altfel stau lucrurile când
este vorba de materia primită, care fără îndoială, este creată din nimic, chiar
dacă unii şi-o închipuie necreată[5].
În cazul Fiului, naşterea îi coincide cu existenţa şi
de la început, încât unde vei pune această întrebare a ta înconjurată de
prăpăstii? Căci este mai vechi decât ceea ce există de la început, pentru ca să
punem în acest timp existenţa sau neexistenţa Fiului? Căci şi într-un chip şi
în altul va fi dărâmată expresia „de la început”; dacă nu cumva şi Tatăl, la
întrebarea noastră repetată, născut după socotința ta din lucruri existente,
sau neexistente să fie în pericol de a exista de două ori, odată preexistând,
iar altă dată existând, fie de a păți acelaşi lucru cu Fiul, adică să fie din
lucruri existente, din cauza neseriozității întrebărilor şi clădirilor tale de
nisip, care nu rămân în picioare nici la adieri uşoare de vânt.
[1] Aici
se referă la cele câte au loc până să se nască un om
[2]
Revărsări, divider, spintecări. Aici face aluzie la josnicia naşterii trupeşti
faţă de sublimul şi minunea naşterii dumnezeieşti. La naşterea omenească
trebuie ca pruncul să iasă din pântece, ca substanța lui să se dividă în oase,
nervi, carne, să spintece membrana care îl învăluie în pântecele mamei, spre a
ieşi la iveală.
[3] Evrei
VII, 10
[4] Din
existene şi neexistenţe, adică noi am existat mai înainte virtual în coapsa
străbunilor şi de abia mai apoi am existat real.
[5] Este
vorba de Platon, în Timaeus, şi de Aristotel
(Extras
din Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Editura Herald)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu