Istrate Mircea Dorin - TRECUTE VREMI

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

                

 

~*~

 

TRECUTE VREMI

 

Curcubee de lumină joacă-n frunze tremurate

În mirifica pădure de la margine de sat,

Loc de taină care naşte pentru suflete curate

Vii poveşti cu Cosânzene şi cu-n făt de împărat.

 

Mai apoi, când ani trecură, înfrăţiţi copii de-o seamă

Păstorem în primăvară vre-un ciopor de mieluşei,

Pe cărări de noi ştiute, ne-adânceam pe-acol’ cu temă

Căutând cuibar de păsări, lăcrămioare, ghiocei.

 

Vara-n cald, cea  mură coaptă dintr-un tainic luminiş

Ne plătea căutătura îndulcindu-ne pe toţi,

Iar la margini, mai pe lături, căprioare pe furiş

Ne priveau cu mare spaimă, de ziceai că suntem hoţi.

 

Toamna, către zmeurişuri ne făceam de-acum cărare 

Îmbiaţi de-a lor miresme şi de finul cimbrişor,

Fetelor mai sperioase noi curaj, c-o sărutare

Le dădeam să n-aibă teamă a lor suflet simţitor.

                                    *

Azi, pădurea iar mă  cheamă şi mă-mbie cu de toate,

Dară n-am,  că n-am cu cine să-i mai bat a sa cărare,               

Înierbatu-s-a de- o vreme şi-s tăcute-a sale şoapte

Pentru sufletu-mi ce-acuma, ce-a simţire n-o mai are. 

 

Doar în minte-mi cea pădurea o păstrez ca amintire

Şi cu ea de-aici m-oi duce cum a fost atunci , demult,

Când a vârstei tinerime cu iubire şi trăire

Era toată dor, visare, vii speranţe şi tumult.

 

Toate-n lume au o vârstă, toate-s puse-n locul lor,

Amintirea doar le-adună într-o ţandără de gând,

Stau acolo tăinuite şi trăieşti cu dumnealor

Sărutându-le în taină, mângâindu-le pe rând. 

 

                                    

 

DESTIN

 

M-am născut pe-un mal de VALE

În frumosul meu ARDEAL,

Şi-am rodit pe-a vieţii cale

Nemurindu-mă-ntr-un DEAL.

 

Cât am stat pe-a vieţii CALE

Am slujit un IDEAL,

Înălţat din a mea VALE

Şi sfârşit în cela DEAL.

 

Înfloriţi pe-a vieţii vale,

Muritori cu sfântul HAR,

Totivom băte-a lumii cale

Veşnicindu-ne-ntr-un DEAL.

 

Că aşa e viaţa noastră

Un noroc purtat de VAL,

Ca la urmă sus pe-o coastă

Să rămânem în HAR - DEAL

 

Ăsta-i drumul celor care

Au primit al vieţii DAR,

Să se nască jos în VALE,

Să se mântuie-ntr-un DEAL

                

 

 

NOI   AM    FOST

 

Noi am fost speranţa clipei făcătorilor de lume,

Bob de lacrimă curată într-o vreme schimbătoare,

Zvârcolirea ei din urmă, când acelea ce-au fost bune

S-au topit de-acum în umbra, unui petic de uitare.

 

Satule, tu-ai fost cuibarul lumii veşnic înoite

Şi pecetea apăsară ce ai pus-o peste toate,

Te-ai nălţat în vrednicie, şi cu capul sus nainte

Ai trecut prin tina-ţi sfântă, de la naştere la moarte.

 

Brazda ţi-a făcut-o plugul veşnicită-mbucătură

Învăţând cât preţuieşte munca-n codrul cel de pâine,

Iară dascălul ce-n picuri tot ne-a dat învăţătură,

Ne-a deschis a lumii poartă, pentru ziua cea de măine.

 

Preotul ne-a pus în suflet miruita cea credinţă

Şi îndemn ca-n fapte bune viaţa asta să ne-o trecem,

Ca la urmă când lăsa-vom astă lume-n suferinţă

Într-o alta mult promisă, veşnicia s-o petrecem.

 

Datini sfinte şi-obiceiuri, călindare peste an

Învăţat-am să le ţinem de la bunii noşti’ părinţi,

Ce ne-au spus că din vechime ele-s aurul din ban

Ce-l adună fiecare, umple-şi sufletul cu sfinţi.

 

  ***

Toate le-am făcut comoară într-o ţandără de gând

Şi le-am dus prin largul lumii, urmei să nu-i fac ruşine,

Iar acuma moştenire ţi le las într-un cuvânt

Să îţi fie îndreptarul, când gândi-vei despre mine.

 

                                     

 

CUIBARUL  LUNII

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,

Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,

Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie

Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.

 

Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă

De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,

La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,

Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.

    **

Ca apele în susur mereu preumblătoare

Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,

Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare

Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor  ‘nainte.

                             

    ***

Acum în miez de noapte doar vântul se alintă

Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,

Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită

Suflarea obosită a mândrului Ardeal.

 

                                                                                                                                                                                                                                                             

LAUDĂ   SATULUI   MEU

 

Doamne, când m-ai pus în raiul lumii mele de copil,

Ţi-am luat îmbucurate lungi clipite şi tiptil,

Ca şi hoţul care fură prima dată , un ceva,

Fericit am fost ca numeni, azi mă iartă, de vei vrea.

 

N-am fost rău, am fost ca alţii, ce-s copiii ăstei lumi,

Tot aşa cum sunt atâţia, mai zburdalnici, ori mai buni,

Ce-au crescut sub soarta lumii în ce-a dragoste şi dor

A părinţilor ce dus-au, grija lumii-n cârca lor.

 

Ridicaţi  din talpa gliei, stând în umbra altor fraţi

Ne-am crescut unii pe alţii doar de Domnul lăudaţi,

Când cei mari erau cu lucrul, noi cei mici în urma lor

La nimicuri, care-s multe, am fost buni de ajutor.

 

O, de câte ori cu joaca am uitat amiaza mare

Stând la scaldă la Târnavă, lenevindu-ne la soare,

Ori cătând la păsări cuiburi prin răriştea cea umbrită,

S-au umblând desculţi  prin tina ploii ceea repezită.

 

Pe hotar, în lunga vară am prins stol de greieraşi,

Iar din iarbă, roi de fluturi şi bondari din ceia graşi,

Am cules pe săturate colilie cât am vrut

Şi-am mâncat grădini de poame,  pepeni dulci, cât am putut.

 

Ne-a-ncântat privirea toamna cu mirifice culori

Şi a sufletului coardă ne-a-nvrăjit-o-n mii de ori,

Iară iarna, ninşi cu albul de colinzi care mângâie,

Miroseam a mere coapte, a colaci şi a tămâie.

 

  ***

Astăzi scot din cuta vremii îndulcita amintire,

Care sufletu-mi încântă, care minţii-i dă de ştire

Că demult a fost ce-a vreme fără griji, fără păcate,

Când furam din  raiuri sfinte, lungi clipite, înstelate.

 

Pentru tot şi pentru toate câte-n lume tu mi-ai dat,

Satule, ţi-aduc din suflet un cuvânt de lăudat,

Tu mi-ai fost pornitul vieţii şi de-aceea cât trăiesc

În adâncă plecăciune, mă închin, şi-ţi mulţumesc.

 

                

 

SEARĂ    DE    TOAMNĂ

 

A căzut de-acuma frunza nucilor bătrâni din vii

Şi rugina ei murdară în covoare foşnitoare,

Înfrăţitu-s-a cu vântul, să o ducă-n pribegii

Pân’ la stâna-nsingurată, cuibărită-ntre hotare.

 

Peste vale , ceţuri sure se tot nasc din apa rece

Umezind ascunse maluri sărutate-n clipocit,

Iar de-asupra, zgribulite, stol grăbit de ciori îmi trece

Către limba de pădure, arămită-n asfinţit.

 

De acolo mai departe tot rotindu-se în zboruri

Se deşiră şi se-adună ca armonica uşor,

Şi-n puhoi spre nicăierea, ca şi norii în fuioruri

Se tot duc spre malul zării, croncănind în limba lor.

                               

*

Peste câmpuri reci şi triste, turme trec în păşunat

Tot lungindu-se în şiruri, căutând un smoc de iarbă,

Iar ciobanii-n a lor urmă mi le mână-n neuitat,

Până pier sub dunga zării, tot micindu-se în grabă.

 

Apoi seara se prelinge peste toate aşteptată

Şi sub mantia-nstelată mii de vise-ademeneşte,

Şi-n morgane tremurate, viaţa ce-a adevărată

Mi-o preface pănă mâine, în mirifică poveste.

                                        

 

 

BIET   MOŞNEAG

 

Trecător pe uliţi strâmte, ajutat de-al său toiag,

Furişat ca umbra serii de nici unde când coboară,

Tot mai rar se-ncumentează în spre locul lui cel drag

Coasta Mare, Continitul, cerul larg ce le-nconjoară.

 

S-a lungit cumva cărarea ce-a bătut-o viaţa toată

Din răzorul casei sale până sus în Continit ?

S-a scurtat de-o vreme pasul, ori cum scrisă e în soartă

Vremea lui de-acuma-i gata şi sfârşitul i-a venit?

 

Poate timpul, bată-l vina, şi-a lungit de-acum clipita

Ori prea repede se scurge în clepsidra-i mincinoasă,

S-au ocolul de le vie, cărăruia prea lungit-a

De când ruptă-i Coasta Mare pe-o bucată lunecoasă

***

Azi, cu gândul le străbate cînd duminica la poartă

Pe băncuţa lui bătrână în visare-şi trece timpul,

Aşteptând să vină clipa când sfârşita lui ce-a soartă

O să-l treacă-n veşnicie, când l-o-nchide ţintirimul.

                            

                                                             

 

DUCÂND   ÎN  CÂRCĂ  VREMEA

 

Încet îţi este pasul ce-a fost cândva zglobiu,

Auzul nu mai prinde cea vorbă-abia şoptită,

Mâncarea nu-i sărată , iar vinul e sălciu

Şi somnu-i scurt în noaptea de-acuma prea grăbită.

 

Pe ochi-ţi trişti o pleoapă stă grea şi aplecată

Şi riduri taie faţa ce-a fost de catifea,

Iar mâna tremurată ar vrea ca altădată

Să bage aţa-n acul ce nu-l mai poţi vedea.

 

Topit în seul vieţii, cu trupul tot mai sec,

Mai nins cu alb în plete, în ochi cu lăcrimare,

Mai gârbovit sub vremuri prea triste ce te trec

Eşti cel rămas din mulţii, ce-aţi fost la numărare.

 

Tot mai uitat de ceia ştiuţi de altădată,

Mai mult pe la pomene la cei suiţi la cer,

Un gol se face-n juru-ţi, iar viaţa ta-i o pată,

Nimicul ce încurcă, uitat într-un ungher.

 

Când pleci, o ziuă-două, ştiuţi-şi amintesc

C-ai fost ceva pe lume, odată, de demult,

În vorbe lungi, de bine, puţinii te căiesc,

Apoi, în cea uitare vei sta în rece lut.

 

Aşa vei trece lumea ca alţii nesfărşiţi

Din cele începuturi, în cele ce-or să vină,

Mereu ca şi ’nainte pleca-vor cei sortiţi,

Aşa că înc-odată, fii vesel azi la cină.

 

    ***

Nimic în astă lume nu este veşnicit

Ci numai timpul care prea lung e pentru noi,

O clipă-i viaţa noastră rămasă-n pomenit

Sub licăriri de stele, ce se rotesc în roi.

 

                         

 

EI ,   BĂTRÂNII     LUMII    NOASTRE

 

Cărăuşi ce duc în spate, ani din clipe adunaţi

Stau plecaţi sub grea povară ce-a tot fost un rău şi-un bine,

Plumbi îmi au în paşii zilei ce îi calcă-ngreunaţi

Aşteptând dezpovărarea raiului, ce nu mai vine.

 

Umbre sunt, ce tot încurcă mersul vremii prea grăbit,

Nu sunt buni de puşi la treabă şi-s prea mulţi la numărat,

Pentru unii-s o povară şi-nc-o gură de hrănit

Ce nu-ncap în rostul lumii, bani în vânt de aruncat.

 

Duc cu ei, prin colbul vieţii, puse-n tainiţe de gând,

Amintiri din vechea vreme ce trăitu-le-au cândva,

Ne-nţelese de aceeia ce-au venit acum la rând,

Mici istorii dintr-o vreme, cînd făcutu-mi-au ceva.

 

Ei, bătrânii lumii noastre, martori vii din vremi trecute

Trec uşor prin sita vieţii tot rărindu-se mereu,

Câţi născuţi, atâţi s-or duce, alţii-n loc veni-vor iute

Să se prindă-n hora vieţii, ce se-nvîrte trist şi greu.

 

Cînd i-avem, i-am da la alţii, că prea mult călcat-au locul

Iar a lor poveşti de-acuma tot le ştim, că nu sunt noi,

Când ni-i greu, şi-am vrea povaţă, să lipim de noi norocul

Le-am da bani cât nu pot duce, să ne scoată din nevoi.

 

Toţi ca ei la urm-ajungem, că aşa ne e sortitul,

Să fim roata care-mpinge carul vieţii înainte,

Din stejar bătrân să crească lujer tânăr, înnoitul,

Ce să-ndese cea pădure, veşnicindu-se cuminte.

 

Câţi ne-om naşte, toţi ne-om duce, unu afară nu rămâne

Ca în lumile acestea el vecie să se facă,

Deşi unii, ca şi mine, tainică speranţă-şi pune

Că cel bob al nemuririi, a rămas în noi să zacă.

 

                                     

 

CEI  OBOSIŢI  DE  LUNGUL   DRUM

 

Bătrâni zbârciţi, uscaţi de timpuri,

Smerite umbre trecătoare,

Trecute, scorojite chipuri

Cu supţi obraji fără culoare,

Cu pas târşit şi negrăbit

În sprijin pe-un toiag de lemn,

Cu trup bolnav şi obosit

Dar sufletul curat şi demn,

 

Crescuţi în bună preacuvinţă

O viaţă au trudit din greu

Şi-acum, nedreapta umilinţă

Mi-i întinează, mai mereu.

 

E drept, încurcă multă lume,

Nu mai aud, uită uşor,

Nu tot ce fac mai sunt şi bune

Şi tot mai mică-i lumea lor,

 

Nu mai încap în vreo măsură,

Stau clipe lungi în timp întorşi,

Un soare blând la somn mi-i fură,

Nimic nu cer de-s sănătoşi.

 

De-i cerţi în vorbe, se-ntristează

Şi lacrimi varsă-n pumni ascunşi,

Un junghi de rău i-nfiorează

Şi-n rugi firbinţi dori-s-or duşi.

 

Ca toţi născuţi într-o durere

În ea se duc şi la sfârşit,

A vieţii îndulcită miere

Demult a fost, azi s-a sfârşit.

 

 ***

De-i întâlniţi le daţi bineţe,

C-o vorbă bună-i mulţumiţi

Şi nu uitaţi, ce-a tinereţe

O veşnicesc doar marii sfinţi.

 

Şi voi ve-ţi fi bătrâni ca mâine

Poate mai rău ca ei acum,

Gusta-ve-ţi dară neagra pâine

A celor obosiţi de drum.

 

          

 

ÎNTORSUL

 

Drumeţule, pe-aicea ai mai umblat vreodată

Că prea le ştii pe toate şi prea ţi-s cunoscute,

Prea gânditor îmi cauţi în vremea de-altădată

Ceva, ce tăinuit-ai, din timpuri ce-s trecute.

 

Mi-ai numărat cu grijă acăţi-n Continit

Şi nucii de pe Coastă, ca unul care-i ştie,

Şi prunii din pomişte, şi-n zarzăru-nflorit

Cătat-ai cuibul lunii, din îndulcita vie.

 

La şipot lăcrimat-ai, şi picurii de rouă

S-au mestecat cu apa, în cercuri rotitoare,

Când ai băut, o cruce făcut-ai pe din două

La ceruri şi izvorul cu sfânta lui răcoare.

 

Mi-ai stat în drumul ţării, la Cruce, în durere

Şi-ai îngânat o vreme o rugă murmurând,

Şi-o lungă iertăciune tot spus-ai, cum se cere,

La ceia dragi pe care, i-ai mângâiat în gând.

 

Apoi, privirea roată lungit-ai până-n zare

Cătând bătrâna stână în geana unui deal,

Şi parcă-n depărtare, o turmă de mioare

Văzut-ai cum îmi paşte vecia, în Ardeal.

 

Trecut-ai vadul morii desculţ, şi-nfiorat

Simţeai cum apa-n vaduri se duce susurând,

Visând ai stat acolo o clipă-ngândurat

Ştiind că ani-s valuri, ce ţi se trec, pe rând.

 

În ţintirim ales-ai un loc mai înierbat

Aprope de părinţii, ce-i tot măreşti în gând,

Lor, muc de lumânare le-ai pus să fii iertat

Şi le-ai şoptit s-aştepte, că vii şi tu curând.

 

Cu cei bătrâni, la crâşmă, te-ai prins la un pahar

Vorbind de ale voastre din timpuri ce-au trecut,

La urmă închinat-a-ţi de bine şi de-amar

Şi picuri tot vărsat-a-ţi, la ceia duşi, de mult.

 

Atunci ai spus o vorbă ţinută ferecată

Din sufletu-ţi pornită, cum inima a vrut,

Cum că, târzie-i vremea, ca mâine ţi se gată

Şi-ai vrea să-ţi dormi vecia, aici, un’ te-ai născut.

 

Cu-ai tăi să toarceţi timpuri în vârful celui deal

Din satul ce-i cuibarul în care ai crescut,

Unde strămoşi-s încă, cea humă de Ardeal,

Iat tu grăunt din dânsa, ca mâine, umed lut.

 

 *

Târziu, pe o cărare, spre Coastă mi te-ai dus

Şi te-ai topit în zare, cu-n suflet lăcrimat,

Venit-ai aşadară să vezi, când vei fi dus,

Unde-o să-ţi dormi vecia, în locul luminat.

 

Noi locul ţi l-om ţine, că lumea te mai ştie

Şi ţi-o ierta întorsul de unde ai plecat,

Un popă te-o petrece spre drumul către vie

Şi-n urma lui veni-va, tot neamul tău din sat.

 

La cap ţi-om pune-o cruce şi-un prun pe la picioare

Să mai rămâi o vreme aminte la ai tăi,

Apoi, încet şi sigur, pleca-ve-i în uitare

C-aşa e datul firii, să nu mai vii ‘napoi.

 

Cu toţi aceeaşi soartă avea-vom rând pe rând,

Niciunul n-o rămâne uitat pe dinafară,

Un nume însemna-vom în umbra unui gând,

Apoi, în scurtă vreme, mai toţi,ne vor uitară.

                        

 

 

CUIBARUL   CU   VISE

 

Te-am văzut trecând prin vii,

Prin Habic, prin dosul stânii,

N-au lătrat la tine câinii

C-au simţit că ai să vii.

 

Şi-ai mai fost prin ţintirim

Numărînd în gând vecinii

Şi-o lumină la bătrânii

Ai aprins, noi nu-i mai ştim.

 

Mai apoi spre Continit

Ai urcat cu greu pe Coastă

Şi-ai trecut de casa noastră

Către Bedea, necăjit

 

Ochii tăi s-au umezit

Când văzut-ai ghiocei,

Iar pe Rât, privind la miei

Te-am văzut, cum le-ai vorbit.

 

Ai gustat frăguţa dulce

Prins de gânduri şi-ntristat

Şi-ncă mult ai aşteptat

Vină ciurda, dinspre Cruce

 

Să miroase a-nserat,

A mohor şi-a lapte dulce,

Şi a vreme ce se duce

Într-un timp, de-acum uitat.

 

Iar la salca de la gat

Oglindită-n cea Târnavă,

Prefăcându-te cu treabă

Vreme lungă iar mi-ai stat.

 

Gânditor priveai cum valul

Amintiri îţi tot stârnea

Şi în murmur îţi spunea

Că-ncurând  vei trece malul.

 

Noaptea-n braţe te-a cuprins

Învrăjindu-te-n iubire,

Şi-un luceafăr în rotire

Nemuritu-te-a-ntr-un vis.

    *                  

 -Ce-ai cătat la noi străine ?

Că mă uit şi nu te ştiu,

Eşti de-aici? a cărui fiu?

Că n-am auzit de tine.

 

-N-ai de unde să mă ştii

C-am trăit aici demult,

Într-o lume cu tumult

Ca-ntr-un cuib, de nebunii.

 

Tu erai un nenăscut

Când, cu alţi copii de-o seamă

Eu plăteasm la vremuri vamă

Pentru căte, am făcut.

 

Iar poveştile ştiute

Ce părinţii ţi le-au spus,

Eu le-am tors pe-al vieţii fus

Că le-am vrut şi-au fost plăcute.

 

Şi-am venit aici, să şii,

Să mai văd măcar odată

Cum a fost, şi-acum se gată

Raiul, când eram copii.

 

   ***

Şi s-a dus acela-n patimi

Ca un vis în amintire

Şi în urmă-i, în neştire,

Picurau din stele, lacrimi.

 

      

 

CUIBARUL  LUNII

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,

Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,

Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie

Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.

 

Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă

De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,

La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,

Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.

 

Ca apele în susur mereu preumblătoare

Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,

Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare

Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.

                             

     ***

Acum în miez de noapte doar vântul se alintă

Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,

Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită

Suflarea obosită a mândrului Ardeal.

      

     &&&

 

~*~

Istrate Mircea Dorin