Stalingrad
1942 - Acuzații reciproce privind responsabilitatea înfrângerii. Încercări de
reconciliere
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
17
Decembrie 2023
Problema responsabilității înfrângerii armatelor 3 și
4 române în Cotul Donului, respectiv în Stepa Kalmucă, a fost ridicată încă din
noiembrie 1942, atât de comandamentele germane cât și de cele române.
Bătălia de la Stalingrad
1942-1943
La 26 noiembrie, la numai o săptămână de la
străpungerea frontului, generalul Maximilian von Weichs a acuzat comandamentele
celor două armate române, arătând că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit
de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări
cu armament antitanc. Generalul german mai acuza ,,completa nesupunere a
conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr
și Petre Dumitrescu), „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc”
etc.
Înainte de a face aceste afirmații, generalul
Maximilian von Weichs intervenise direct (20 noiembrie) pentru „restabilirea
ordinii în sectorul Armatei 3” ordonând „adunarea soldaților români care se
retrăgeau, aprovizionarea și retrimiterea lor pe front sub comanda unor șefi
energici”, cerând să se lupte „cu toate mijloacele și foarte hotărât” împotriva
panicii și zvonurilor.
Două zile mai târziu (22 noiembrie) a ordonat chiar
„deschiderea unei proceduri a Curții Marțiale” împotriva comenzii Diviziei 14
infanterie, considerând că aceasta și-ar fi părăsit pozițiile de luptă la
primul atac inamic, fără a opune rezistență (la 27 noiembrie 1942, generalul
Karl Hollidt l-a destituit de la comanda Diviziei 14 infanterie române pe
generalul Gheorghe Stavrescu și pe șeful său de stat major).
Modul tăios și arogant, tratamentul necamaraderesc
aplicat de germani comandamentelor și trupelor române, a fost relevat şi de
istoricul german Manfred Kehrig, care a concluzionat că problema a fost tratată
cu „o îngâmfare tradițională”.
Neîncrederea în armata română s-a manifestat și la
Berlin, de unde colonelul Ion Gheorghe, ataşatul militar român, raporta (27
noiembrie 1942) că înfrângerile erau privite ca „prima mare deziluzie” față de
trupele române considerate, totuși, „mult superioare celorlalți aliați”.
Conștient de pericolele pe care le implica o asemenea
comportare pentru viitoarea colaborare germano-română, generalul Arthur Hauffe,
șeful Misiunii militare germane în România, s-a străduit să diminueze
tensiunile apărute, solicitând Secției operații a O.K.H. (27 noiembrie 1944) să
determine Grupurile de armate „B” și „Don” să respecte „onoarea” armatei române
și să trateze cu ,,încredere” unitățile și comandamentele române, îndemnând ca
acestea să fie sprijinite ,,moral și material”.
Colonelul Hans Doerr, constatând consecințele
dăunătoare ale „atitudinii îngâmfate” a militarilor germani a încercat să
împiedice/limiteze manifestările necamaraderești. La fel a procedat și
colonelul Wenk.
Felmareșalul Erich von Manstein, comandantul Grupului
de armate „Don”, l-a asigurat pe Ion Antonescu (27 noiembrie) că va manifesta
aceeași grijă față de trupele române ca și față de cele germane.
Pentru micșorarea tensiunii româno-germane a
intervenit și Hitler, care l-a sancționat pe comandantul Corpului 38 tancuri
german, considerat de români vinovat de distrugerea Grupului „General Lascăr”
și și-a exprimat dorința ca neînțelegerile apărute în domeniul aprovizionării
să înceteze, soldatul român urmând să fie hrănit „la fel ca cel german”.
Pe aceeași linie de conduită, la 5 decembrie, s-a
ordonat încetarea cercetărilor în legătură cu comportamentul trupelor române
după 19 noiembrie 1942, însă neîncrederea, acuzațiile și manifestările
necamaraderști nu au încetat.
În aprecierea generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui
Cartier General român, „afirmațiile jignnitoare” ale generalilor germani erau
„în totul neîntemeiate”, el făcând cunoscut mareşalului Ion Antonescu (27
noiembrie 1942) „condiţiile obiective extrem de grele” în care fuseseră puse să
lupte trupele române „până la epuizarea totală a unităţilor şi a tuturor
posibilităţilor de rezistenţă” şi rugând să se intervină la Führer pentru a
ordona generalului Maximilian von Weichs să-şi retragă aprecierile negative referitoare
la comportarea trupelor române în luptă „pentru ca morţii noştri să nu fie
dezonoraţi”.
La 5 decembrie 1942, Ilie Șteflea s-a adresat și
feldmareșalului Erich von Manstein:
„Primesc zilnic extrem de multe informații din care
rezultă că atât comandamentele, cât și ofițerii și trupa române sunt tratate cu
desconsiderare și uneori chiar cu dispreț de către comandamentele și ostașii
germani pe motiv că trupele Armatei 3 și 4 române n-au luptat cu bravură și au
creat astfel trupelor germane o situație critică. Unele comandamente române au
fost puse în situațiuni umilitoare, astfel:
- La Armata 3 statul major a fost înlocuit cu un stat
major german, cu toate că generalul Arbore, fostul şef de stat major al Armatei
3, este unul din cei mai pricepuţi şi, cred, cei mai bravi generali din oştirea
noastră;
- De asemenea, Armata 3 a primit comanda a două
grupări germane, formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţii,
iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub
comandamente de corpuri de armată germane;
- Corpul 1 armată român a fost pus sub comanda unui
corp de armată german care tratează acest comandament într-un mod necunoscut în
oştirea noastră şi după câte ştiu nici în oştirea germană;
- Au fost ofiţeri români cărora trupele germane le-au
smuls revolverele de la centură, iar unităţi române au fost dezarmate şi
insultate.
Acest tratament este cu totul nedrept, creează o
demoralizare în rândul trupelor române, ceea ce nu poate fi decât în
detrimentul operaţiunilor ulterioare şi al legăturii de strânsă camaraderie
între cele două armate aliate. Această atitudine din partea comandamentelor şi
trupelor germane se face cunoscut fulgerător în rândurile ostaşilor români şi
provoacă o stare de indignare şi totală demoralizare. Când am primit primele
informații am crezut că sunt numai cazuri izolate și am căutat prin toate
mijloacele să îndemn ostașii români la menținerea mai departe a legăturilor de
bună camaraderie cu ostașii germani. Acum însă m-am convins că ar fi o mare
greșeală din partea mea dacă nu aș aduce aceste informațiuni la cunoștința
Excelenței Voastre, mai ales că, concomitent cu atitudinea comandamentelor,
ofițerilor și trupei germane, rușii fac o propagandă prin toate mijloacele
(radio, megafoane, manifeste etc.) scoțând mereu în evidență atitudinea
trupelor germane față de români”.
La rându-i, mareşalul Ion Antonescu a reamintit (9
decembrie 1942), feldmareşalului Erich von Manstein că România a pus la
dispoziţia Germaniei ,,aproape totalitatea forţelor sale armate”, îndeplinind
astfel ,,un rol european foarte îndepărtat de modestele sale idealuri naţionale
şi politice”, dar că ,,această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o
obligaţie fără restricţiuni”, că ,,nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce
noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând, până la această dată,
nici o convenţie, nici politică şi nici militară”.
Cu același prilej, el a atras atenţia (tardiv):
,,Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român.
El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme,
chiar când greşeşte. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile, cum nu au fost
masacrate nici diviziile germane nr. 62 şi 294. El nu poate fi pedepsit decât
de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispune oricine după
bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dumneavoastră. Constituţia
ţării mele opreşte acest lucru, după cum o opreşte pentru dumneavoastră
Constituţia şi onoarea ţării dumneavoastră. Eu sunt dator să vă previn că dacă
nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia
forțelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră”.
Încercând să reconcilieze relaţiile de comandament şi
cooperarea de arme româno-germană, feldmareşalul Erich von Manstein l-a
asigurat (15 decembrie 1942) pe Ion Antonescu de bunele sale intenţii şi de
faptul că nu va tolera ca ,,onoarea armatei române să fie jignită”.
A continuat însă să fie ferm în a cere trupelor române
să lupte în orice condiții, comunicând următoarele generalului Ilie Șteflea, la
27 decembrie 1942:
,Pe baza rapoartelor primite de la Armata 4 blindată
germană, Grupul de armate are impresia că voința de a lupta nu mai există la
mare parte dintre comandanții și trupele Armatei 4 române, respectiv nu mai
este ținută ridicată de către comandanți. Sub pretextul unei apărări anticar
insuficiente se execută retrageri sau se dă ordin de retragere fără ca să
existe nevoia urgentă pentru a se proceda astfel. În consecință, inamicul
obține succese considerabile numai cu câteva care de luptă, care tot s-ar imobiliza
în terenul mai înapoi, respectiv a căror infanterie de însoțire ar putea fi
nimicită fără mare greutate. Aceste succese inamice ar putea influența situația
de ansamblu la est de Don în mod hotărâtor. Atrag atenția Excelenței Voastre în
mod insistent asupra pericolului ce reprezintă această dezvoltare și aștept ca,
prin toate mijloacele să se refacă voința de a rezista a Armatei 4 română”.
A doua zi (28 decembrie), feldmareșalul Erich von
Manstein a apreciat că bătălia a fost pierdută din cauză că ,,trupele române
n-au opus rezistență serioasă” în fața atacurilor inamice, tancurile sovietice
trecând peste resturile diviziilor 5 și 8 cavalerie, fără a se interveni pentru
salvarea trupelor depășite.
Feldmareșalul german uita că în acel moment situația
Armatei 4 era ,,foarte gravă”, dispunând doar foarte puține trupe (în valoare
de 8 batalioane și 15 escadroane) dispuse, pe un front de 130 km, cu misiunea
de a rezista la încercuire, ceea ce constituia (după generalul Ilie Șteflea) „o
imposibilitate”. Șeful Marelui Stat Major român mai atrăgea atenția că toate
intervențiile făcute la comandamentul german se izbiseră de „neînțelegerea
situației adevărate” în care erau puse să lupte rămășițele armatei române, că
dacă se continuau operațiile tot în ideea de rezistență pe loc în fața
atacurilor cu tancuri inamice, „în câteva zile și aceste resturi vor fi
distruse sau capturate, iar drumul va fi lăsat total liber inamicului”.
Generalul Petre Dumitrescu avea să aducă şi el
argumente în ceea ce priveşte vina Înaltului Comandament german:
„Înaltul Comandament german nu a văzut de la început
considerabila disproporţie dintre mijloacele modeste ale apărării şi mijloacele
masive pe care atacatorul le pune în acţiune şi nu şi-a dat seama de situaţia
critică creată armatei prin penuria aprovizionărilor de muniţii, carburanţi şi
hrană, în care ne aflam la începutul bătăliei şi care a avut repercusiuni
capitale asupra desfăşurării apărării noastre. Pentru o apărare de durată toate
doctrinele tactice prevăd o aprovizionare de cel puţin 6-7 unităţi de foc,
stocate în cadrul diviziilor, în afară de muniţiile din depozitele eşaloanelor
superioare de comandament. Armata 3 nu a dispus în întreg cadrul armatei decât
de 1 (artilerie) la 3 (infanterie) unităţi de foc. Nu s-au putut executa
trageri de contrapreparaţie din cauza lipsei de muniţii şi nu s-au executat
decât cu mare economie tragerile de oprire. Răspunderea acestei situaţii revine
numai comandamentului german care avea în sarcina sa mişcarea trenurilor
noastre de muniţii, carburanţi, efecte de iarnă etc.
Trebuie subliniat că trenurile au fost expediate la
timp din ţară, cu toate cantităţile necesare, dar au întârziat cu lunile pe
traiect, din cauza priorităţii acordate transporturilor germane pentru
Stalingrad în detrimentul celor destinate trupelor române. Intervenţiile
nenumărate făcute la timp, scris sau verbal, pentru a se remedia situaţia
aprovizionării noastre cu muniii, n-au dus la rezultat. Abia când bătălia s-a
terminat, au început să sosească tren după tren, cu muniţii care nu mai
trebuiau… Atribuind vine imaginare comandamentului român, înseamnă că în mod
intenţionat voim să ignorăm situaţia tragică în care a fost pusă armata română
de către comandamentul german, pe care dorim să-l absolvim de vina totală şi
exclusivă care îi revine, nu numai în înfrângerea armatelor 3 şi 4 române, dar
şi a armatelor 8 italiană, 2 ungară şi 6 germană.
Comandantul şi statul major al Armatei 3 au făcut tot
ce omeneşte era posibil pentru a uşura situaţia trupelor, înaintea şi pe timpul
bătăliei. Am ţinut cel mai strâns contact cu trupele aflate în linia 1 prin
vizitele mele personale, ale ofiţerilor de stat major şi ale şefilor de
servicii, pentru a cunoaşte situaţia, nevoile şi a le satisface la timp. Am
ţinut legătura cu comandantul şi statul major al Grupului de armate „B”, sub
ordinele căruia opera Armata 3, şi de la care trebuie să primim toate materialele
de care aveam nevoie. În cele 39 zile ce au precedat bătălia am luat de două
ori contact personal cu comandantul Grupului de armate, iar organele mele de
stat major, cu organele similare germane, de cel puţin 8-10 ori. Nu cred că un
alt comandament de armată să fi ţinut o legătură, în sus şi în jos, mai strânsă
decât aceea pe care a ţinut-o Armata 3.
După cum am arătat deja, am raportat de repetate ori:
situaţia reală a inamicului; importanţa ce trebuie acordată frontului
încredinţat Armatei 3; valoarea reală a rezistenţei noastre, din cauza
condiţiunilor ce ni s-au creat; gravitatea lipsei de rezerve, la toate
eşaloanele de comandament, înţelegând să ating insubordonarea pentru a-mi
păstra rezerve; gravitatea lipsurilor materiale (muniţii, carburanţi, hrană,
material de geniu etc.). În concepţia bătăliei defensive a unei armate, după
doctrina franceză şi cea românească, dinaintea abolirii lor şi brutalei
înlocuiri cu doctrina germană (de către comandamentul nostru superior din 1940
şi începutul anului 1941), se acorda o elesticitate în conducere, imperios
necesară. Armata se bate într-un câmp defensiv având o suficientă adâncime. În
acest câmp, comandantul de armată poate armoniza rezistenţa rigidă pe loc cu o
apărare mai elastică – prin rezistenţa pe mai multe linii de teren şi mai ales
prin reacţiunea unr rezerve sufuciente, judicios amplasate.
Comandamentului Armatei 3 nu i s-a lăsat libera
exercitare a comenzii decât în hotărârea dispozitivului general. Înaltul
Comandament român (mareşalul Antonescu) şi O.H.K. au aprobat propunerile
armatei. Generalul Paulus (comandantul Armatei 6 germane - n.n.), fostul
comandant al zonei ce am luat în primire, a fost în totul de acord cu mine în
soluţionarea problemei de apărare. Conduita apărării a fost stabilită prin
instrucţiunile Führer-ului pe baza aprecierii greşite a posibilităţilor
imnamicului şi prin rigiditatea aplicării acestor instrucţiuni.
Am arătat că pentru zona ce s-a încredinţat Armatei 3
să o apere, trebuie să dispun de 8 divizii infanterie române şi că în spatele
lor trebuiau să se găsească Divizia blindată şi încă 4 divizii germane, din
care două de infanterie şi două blindate, adică în total 14 divizii, în loc de
cele 10 divizii slăbite de care am dispus (8 divizii de infanterie şi 2 divizii
blindate). Mi s-a impus totuşi o rezistenţă pe loc deşi nu am dispus de forţele
necesare pentru această conduită, obligându-mă la o apărare în cordon şi ceea
ce este şi mai grav, într-un cordon rigid. Am arătat clar şi la timp toate
riscurile situaţiei ce mi se crea; am primit răspunsul că «situaţia de
ansamblu… impune, iar actuala situaţie a inamicului, permite… să se admită
riscul unei ocupări… mai slabă şi unor rezerve mai limitate în sectorul Armatei
3».
Am revenit, totuşi, în mod repetat în arătarea
situaţiei, dar fără rezultat. Am căutat să obţin o apărare mai elastică, prin
retragerea la timp a Grupului Lascăr, dar am întâmpinat opunerea categorică a
O.K.H.-ului şi nu am primit dezlegarea mareşalului (de fapt, dezlegarea a venit
prea târziu - n.n.). Activitatea, priceperea, energia depusă de comandamentul
armatei ca să pregătească cât mai desăvârşit apărarea poziţiilor, nu poate fi
tăgăduită de nimeni. Slabele, aproape inexistentele lucrări luate în primire au
fost dezvoltate şi transformate în lucrări fortificate suficient de tari, s-au
făcut instalaţii pentru trupă şi animale, s-au construit depozite, s-a
organizat foarte satisfăcător serviciul sanitar, iar transmisiunile armatei au
fost atât de bine organizate şi orientate încât au putut deservi nu numai
comandmnetul armatei dar şi pe cel german, atât pentru legăturile spre nord cât
şi cele spre est, până când frontul a ajuns în apropiere de Morozovsk, când
postul de comandă al armatei era aproape încercuit”.
După ce acuzase şi el comportamntul Comandamentelor
germane, mareșalul Ion Antonescu s-a pronunţat, în final pentru conciliere,
cerând (29 decembrie 1942) să se comunice feldmareșalului Erich von Manstein:
„Nu este momentul a se aprecia cauzele adevărate care au făcut ca acțiunea
începută să nu reușească. Numai istoria le va putea găsi pe toate și tot ea va
trage concluziile. În aceste momente trupele și comandamentele române au
nevoie, în interesul binelui comun, de încurajare și nu de blam”.
Considerând că acuzaţiile „demoralizează şi sunt
nedrepte”, mareşalul român a solicitat lui Hitler, la începutul anului 1943, ca
atunci când „se judecă aportul armatelor 3 şi 4 române, să se ţină seama de
capacitatea lor de luptă. Ori, armatele 3 şi 4 nu au avut armament comparabil
cu al diviziilor germane. Armatei 3 i s-a dat un front prea mare faţă de forţa
şi puterea ei de foc (6 batalioane faţă de 9 la divizia germană). Fronturile au
fost enorme (15-20 km la Armata 3, 20-50 km la Armata 4. Adâncime aproape
deloc”.
Exprimându-şi hotărârea de a continua lupta, mai
preciza: „Doresc de 40 de ani să fac o armată cum o făcusem. Dar nu mă dau
bătut. Trebuie să fac altă armată. Să mi se dea material, căci este chiar în
interesul Germaniei ca România să aibă o armată puternică. Eu nu părăsesc
barca, dar cu braţele goale nu trimit soldaţii la luptă şi trebuie să ştiu cu
cine şi încotro merg în barcă. Moralul armatei nu e zdruncinat pentru că
fiecare ştie ce înseamnă o victorie rusească şi toţi soldsaţii mei sunt
hotărâţi să lupte. Ne trebuie material şi echipament. Nu am convenţie politică,
nici militară. M-am angajat pentru că problema era a fi sau a nu fi”.
Având, în continuare nevoie de prezenţa armatei române
pe front, Adolf Hitler s-a pronunţat pentru conciliere, considerând că în
viitor deviza trebuia să fie: „A ajuta, a ajuta, a ajuta şi a nu discuta”.
Chiar dacă la începutul anului 1943, camaraderia de
arme româno-germană „nu mai exista decât în vorbe”, aşa cum aprecia istoricul
german Manfred Kehrig, interesele comune au dus, în perioada următoare, la
compromis, la depăşirea crizei de încredere româno-germană, la care atât
germanii cât și românii au avut partea lor de vină.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu