alexandru stanciulescu barda - Starea de har - DOAR O VORBĂ....! cu GÂND DE SEARĂ

 

RĂZBOIUL CU ANTIHRIST ȘI CU NOI ÎNȘINE

- PR. IOAN SABĂU -

 

 

 

Ce reprezintă războiul cu antihrist?

 

Noi luptăm cu duşmanul din noi. Păcat, trebuie să vă gândiţi că am dus multe biruinţe politice cum le-am dus dar avem încă o misiune: să ne biruim pe noi înşine.

 

Ori la ora actuală nici nu există mai mare confuzie spirituală în lume ca acum. Ştiţi de ce? Pentru că noi suntem profeţiţi de Mântuitorul Hristos. Nu noi am fost profeţiţi, neamul celălalt care nu L-a primit, când i-a spus: „ce-Mi cereţi Mie semne şi minuni?”. Că spuneau: „Arată-ne un semn”. Mântuitorul le-a răspuns: „Nu li se dă lor nici un semn, în afară de acela care s-a dat lui Iona”.

 

Iisus Hristos, ca şi Iona care a stat în pântecele chitului, va sta sub pământ şi va învia. Aceasta ei n-au crezut-o. Din păcate cu aceste cuvinte pe care le-a spus El iudeilor: „Neam curvar şi păcătos şi viclean”, acestea s-au răsfrânt din păcate şi asupra noastră.

 

 

Creștinii care au abandonat armele

 

Noi, creştinii, am devenit aşa din momentul în care noi nu mai cunoaştem datoria noastră de creştini.

 

Imaginaţi-vă la ora actuală, un mare front care se numesc creştini, au abandonat piramidele principale. Maica Domnului şi Ioan Botezătorul şi Crucea nu le au.

 

Există un text în Apocalipsă, Maica Domnului va apărea în luptă cu balaurul, înveşmântată în soare, la picioare cu luna, cu douăsprezece stele pe cap. Va duce război împotriva balaurului, războiul acela care acum a început şi nu ne dăm seama.

 

 

Războiul cu antihrist a început. Puterea Maicii Domnului

 

Antihrist terfeleşte dogmele ortodoxiei şi amestecă toate religiile, să creeze aceste confuzii. De aceea pentru noi, cei care avem pe morţii aceştia sub glie, ăştia sunt martirii care au murit pentru cauza de atunci, dar acum urmează cauza viitorului.

 

Războiul sfânt cu Maica Domnului împotriva lui antihrist. Va trebui să gândim că va fi un război mai greu decât acesta pe care-l duc rachetele balistice. E mai greu pentru că trebuie să ne biruim pe noi înşine.

 

Aici este mandatul pe care îl avem de la morţii noştri, de la cei care am fost cu o credinţă cu ei.

 

 

Familia biruită

 

Aceste păcate despre care vorbesc acum, curvia şi vicleşugul desfiinţează familia şi desfiinţează societatea. Uitaţi-vă astăzi când a fost familia mai decăzută? Când a fost mai încurajată să se piardă? Acuma când este prostituţie, când sunt avorturi, homosexualii şi toate acestea. Vor să le legifereze. În momentul în care am pierdut familia, am pierdut viitorul, am pierdut orice.

 

Iubiţilor credincioşi, aş vrea să citesc şi un mesaj de-al părintelui Stăniloae pentru tineretul de acum după ’89. Mai întâi avertizarea lui Mircea Eliade.  „Omul nu s-a născut niciodată din mişcarea politică, ci totdeauna dintr-o revoluţie spirituală într-o vastă prefacere lăuntrică”.

 

Ne spune nouă, mai departe: „Să fim conştienţi de acest război sfânt … profeţit încă de proorocul Isaia care spune împotriva acestui antihrist cu care ne vom lupta: «Va fi ucis de o sabie dar nu condusă de un om»”.

 

Nu simţiţi că-i sabia lui Mihail, arhanghelul Mihail care vine şi în ajutarea Maicii Domnului în acest sfinţit război? Scriptura spune clar: „În mâna Domnului e cârmuirea pământului. El ridică la timp cârmuitorul potrivit”, cum zice Isus Sirah.

 

 

Testamentul Pr. Stăniloae

 

Să nu uităm că în Piaţa Universităţii, imediat după revoluţia din 1989, cel mai mare teolog al veacului al XX-lea şi peste protestanţi şi peste catolici a fost Pr. Stăniloae şi zice: „Iubiţi tineri ai României, Hristos a Înviat! Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţilor nu-mi permite să vin direct în faţa voastră. Vă rog să fiţi tari şi uniţi în credinţă. Precum ne iubeşte El, să ne iubim şi noi unii pe alţii.

 

Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi. Aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii”.

 

 

Să sădim vise!

 

Nu se poate un răspuns mai clar. De aceea eu mă închei cu versurile lui Radu Gyr:

„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri

Nici când în lacrimi ochii ţi-s

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis”.

 

 

Suntem bătrâni toţi, dar la vise nu renunţăm şi să le sădim în sufletul tinerilor noştri. Ei sun cei care trebuie să ducă războiul sfânt cu Mihail în frunte şi cu Maica Domnului!

 

(Cuvânt rostit la Aiud, publicat în Revista Atitudini Nr. 5)

 

 

 

TELECOMUNICATII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Asa cum putem comunica rapid cu persoane aflate la mare distanta, cu ajutorul telegrafului, asijderea, prin credinta vie, ca printr-un altfel de telegraf, putem intra îndata în relatie cu Dumnezeu, cu îngerii, cu sfintii. Asa cum ne bizuim pe rapiditatea si pe eficienta curentului electric, trebuie sa ne bizuim întru totul si pe rapiditatea si eficienta rugaciunii. Trimite-ti prin telegraful credintei cererea catre Dumnezeu sau catre sfinti si vei primi neîntârziat raspuns. Semnalele de raspuns ale telegrafului sunt simple si cunoscatorii pot sa le citeasca. Simple sunt si semnalele prin care lucreaza asupra inimii Dumnezeul Duhurilor, a toata faptura si al sfintilor, dar cineva cu experienta le poate percepe.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 410.

 

 

RUGACIUNEA LUI IISUS

- Compozitorul Arvo Part -

 

 

Rugaciunea lui Iisus are zeci, sute, mii, milioane de versiuni. Câti oameni pe lume, atâtea rugaciuni si suspinuri. Uite asa… e ca îmbratisarea. Cauti aici si acolo si peste tot ca sa simti perceptibilul. Îl vrei viu si proaspat. Asemenea sunt si relatiile cu un cuvânt. Îl privesti din toate unghiurile. Dar nu-l poti apuca. Nu-l poti cuprinde niciodata.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 77.

LATURI SI LANTURI

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

 

Naravurile cele rele ma înfasoara ca niste laturi, si eu ma bucur ca sunt legat. Ma cufund în adâncul raului, si aceasta ma veseleste. Vrajmasul înnoieste zi de zi legaturile mele, caci vede cât ma bucur de felurimea acestora.

 

Tocmai lucrul acesta este vrednic de plâns si de tânguire, tocmai aici este rusinea si ocara: ca sunt legat de propriile mele voi. Si mai cumplit este ca ma leg singur cu legaturile pe care mi le da chiar vrajmasul si omor cu patimile, care pe el îl bucura.

 

Stiind, totusi, cât sunt de îngrozitoare aceste lanturi, cu osârdie le ascund de toti privitorii sub o înfatisare frumoasa. La aratare sunt îmbracat cu haina cucerniciei, dar sufletul mi-e legat cu gândurile spurcate. Înaintea celorlalti sunt evlavios, iar pe dinlauntru sunt plin de toata netrebnicia.

 

Constiinta ma pâraste pentru aceasta, si as vrea cumva sa scap din lanturile mele, si zi de zi ma tângui si suspin, dar ma tot încurc în aceleasi curse.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 24-25

 

 

 

CHEMAREA LA VIATA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Esti lacom, nesatios, zgârcit? Gândeste-te: cine ti-a dat viata? Banii? Sau pâinea? Nu Dumnezeu? Nu oare cuvântul Sau te-a trezit la viata pe tine si toate fapturile? Nu Fiul lui Dumnezeu „tine toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3)? Oare, te mentii în viata numai cu bani, cu pâine, cu apa si cu vin? Nu cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu va trai omul (cf. Matei 4, 4)? Banii si pâinea nu sunt oare praf si pulbere? Oare nu pâinea este cel din urma lucru de care avem nevoie pentru a ne mentine în viata? Totul a fost creat si se tine prin cuvânt. Din Cuvânt izvoraste viata. Prin El se mentine.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 310

FIRUL INTRERUPT

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

Omul trebuie sa fie constient de elementul etern din el. Pierzând acest lucru, e ca si cum ai rupe un cablu de la sursa. Lipsa aceasta de reînaltare a omului la elementul nemuritor. Ei, elementul acesta viu si puternic care este sufletul, când pleaca din trup, e nemuritor. Fara mentinerea acestei certitudini nu se poate face legatura între suflet si trup. Nu se poate transmite iubirea pentru ca sunt doua elemente cu totul straine unul de altul. Dar atunci când se întâlnesc doua elemente unul cu altul, atunci se transmite caldura din unul la altul. Si atunci si lipsa de legatura sufleteasca între oameni a deschis aceasta prapastie. Lipsa sufleteasca, lipsa de la suflet la suflet pe care o au oamenii între ei, doar oamenii cu legaturi materiale. Aceasta e materie moarta. Ce legatura e aceea pe care încercam sa o facem cu o materie moarta, nu cu un suflet de la suflet? De la inima la inima?

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 64-65

 

 

 

DRAGOSTEA DUMNEZEIASCA

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

 

Cine sa îndure neplacerile îngrijirii pruncului, daca nu maica ce l-a nascut? Cine sa îndure nedreptatile lumii, daca nu Domnul ei?

 

Pentru Facator este usor sa îndure toate greutatile din partea fapturilor Sale, caci daca n-ar fi vrut sa le îndure, nici nu le-ar fi zidit.

 

Oare va uita femeia pe pruncul ei, ca sa nu miluiasca odrasla pântecelui ei? Dar si de va uita femeia pe pruncul ei, Dumnezeu nu va uita lumea pe care a facut-o.

 

Miscatu-s-au îndurarile Lui cele firesti, si El a zamislit si a nascut faptura; lumea a aparut din voia Lui ca un prunc din pântecele maicii sale.

 

Si iata, El a ridicat si poarta lumea cum maica ce alapteaza poarta cu dragoste rodul nascut din pântecele ei.

 

Tatal Cel Milostiv ne-a nascut si ne hraneste cu Sângele Fiului Sau, asa cum maica da sânii sai odraslei sale ca s-o hraneasca.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 191-192

 

 

 

Scrisoare către Eminescu(I)

 

 

 

„Bădie Mihai!…

 

 Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

 

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti.

 

Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor dintotdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stânii, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.

 

Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi.

 

Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în vâltori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvântu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

 

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă.

 

La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

 

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

 

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

„VREI SĂ TE MÂNTUIEȘTI? TREBUIE SĂ TRECI BARAJUL DE ARTILERIE”

- Arhim. Justin Pârvu -

 

 

De aceea, meritul Ortodoxiei noastre este cu atât mai puternic, cu cât o să știm să ne descurcăm în vremurile acestea. Acum se pune problema mântuirii, nu în masă, se pune problema mântuirii individuale. Vrei să te mântuiești? Trebuie să treci barajul de artilerie, cum e în război. Acolo, nu ai comandant de grupă, nici de pluton, nici de companie. Ești singur cu arma ta și te strecori printre proiectilele care cad în dreapta și în stânga. Iar tu trebuie să pătrunzi prin acest zid de foc. Așa se strecoară și creștinul la ora aceasta. Vrei să te mântuiești? Trebuie să-ți iei viața în mâini, de unul singur.

 

Au venit vremurile când nu mai avem comandant. Și atunci trebuie să rezistăm, să ne rugăm, să ne lumineze harul Domnului și, privind în urma cortegiului de martiri și mucenici, punem și noi aici, o mică jertfă la viitorul nostru istoric. Astăzi, dacă aștepți sfaturi sau metode, e greu, nu ieși la liman… Trebuie să te lași în voia lui Dumnezeu, să te lepezi de toate și să te strecori cum poți.

 

PREGĂTIREA DUHOVNICEASCĂ INDIVIDUALĂ PENTRU VREMURI DE RESTRIȘTE

 

Nu mai vorbim de alte lucruri care se strecoară în viața creștină. Dar Dumnezeu i-a dat creștinului bunul simț ortodox. Bunul creștin are o răbdare a lui.

 

De aceea, se face apel la îndemânarea și pregătirea de sine ca fiecare să se poată ridica. Înainte, se ridicau în viața creștină niște bătrâni și niște tineri mai cu râvnă pentru Hristos, se izolau în cele ale ascetismului și ale vieții aspre. La fel este și în zilele noastre când îți iei viața de unul singur ca să te pregătești să fii câtuși de puțin în numele Domnului.

 

 

 

I-A CAZUT CU TRONC

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

„I-a cazut cu tronc la inima”, se spune când în relatia dintre doua persoane, situate pe trepte diferite, una – cea mai puternica – ofera protectie celei mai slabe. Cel ce s-a învrednicit de protectia celui mai mare, cazându-i aceluia cu tronc la inima, îsi da seama de aceasta si, prin reciprocitate, cauta sa-i fie aproape de inima. Asa se întâmpla si între Dumnezeu si cei ce-L slujesc din toata inima: inima acestora este întotdeauna aproape de Dumnezeu si Dumnezeu este aproape de inima lor. Asa trebuie sa se întâmple ori de câte ori se roaga crestinul. Sa fim aproape de Dumnezeu cu inima când ne rugam. Aceleasi relatii bune, sincere, pe care cautam sa le avem cu oamenii, se cuvine sa le avem si cu Dumnezeu.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 50

 

 

 

IMNELE BISERICII

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

 

„Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”. Este o lucrare grea, dar aceasta este calugaria adevarata. Acesta este continutul tuturor imnelor Bisericii. Prin imne, prin tropare exprimam neputinta, stricaciunea noastra (tine-ti mintea în iad) si cerem de la Dumnezeu mila Lui (nu deznadajdui). Oricare alta stare fata de Dumnezeu este straina duhului Ortodoxiei, ascezei Bisericii Ortodoxe. Toata vietuirea noastra este recapitularea rugaciunii: „Numai noi am pacatuit si numai Tie ne-nchinam”.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 23

MIREASMA TRANDAFIRULUI

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

 

Mirositi un trandafir ori o alta floare si va bucurati de mirosul placut, iar când simtiti un miros urât va îndepartati si va acoperiti nasul. Talmaciti astfel: fiecare suflet emana propriul sau miros: sufletul bun, un miros bun; cel rau, un miros rau. Apostolul spune: „Suntem… buna mireasma a lui Hristos” (2 Corinteni 2, 15). Îngerii din Cer si Sfintii, iar adeseori si dreptii de pe pamânt simt acest miros si se bucura daca el este bun, dar se întristeaza daca este rau.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 206

 

 

 

I N I M A

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Inima este, prin natura sa, sensibila, usoara, de esenta spirituala, cereasca, pazeste-ti-o. Nu o îngreuna, nu o trage spre pamânt, fii cumpatat în mâncare, în bautura, în general în placeri trupesti. Inima este templul lui Dumnezeu. „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (1 Corinteni 3, 17).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 251

 

 

 

TABLOURI INTR-O MANASTIRE

- Compozitorul Arvo Part -

 

 

Artista Irina Brjevskaia mi-a povestit o istorisire cu multa învatatura. Ei îi placea sa picteze tablouri într-o manastire. Si într-o zi, când a vrut sa picteze portretul unei monahii, i-a cerut aceleia îngaduinta. Iar monahia i-a raspuns: „Uite, alearga o scroafa pe acolo. Picteaz-o si numeste-ti desenul Monahia Maria”. Si cât mi-as dori sa fiu si eu un astfel de „porc desavârsit”...

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii, puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 79.

PAINEA VIETII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

În locul pomului vietii ne-a dat pâinea vietii; în locul roadelor pomului cunoasterii binelui si a raului ne-a dat pâinea care da viata. Atunci s-a spus: „nici sa va atingeti de el, ca muriti” (Facerea 3, 3), acum ni se spune: „Cine manânca din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 51, 58). Atunci Adam si Eva i-au dat crezare ispititorului si au murit; acum, dimpotriva, dam crezare cuvintelor Domnului vietii: „acesta este Trupul Meu, acesta este sângele Meu” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24) si ne umplem de viata. Ne ridicam prin caderea de altadata. Am cazut neavând încredere în Dumnezeu, prin neascultare (necredinta), ne-am ridicat prin ascultarea credintei. Atunci am cazut la întelegere cu diavolul împotriva lui Dumnezeu, unindu-ne cu el, înselatorul, spre moartea noastra; acum ne întelegem din toata inima cu Adevarul Însusi, cu Dumnezeu-Mântuitorul si ne unim cu El, cu inima curata, spre viata noastra, spre pace, spre bucurie. „O, înfricosata Taina! O, buna mila lui Dumnezeu! Cum eu, fiind tina, ma împartasesc cu Dumnezeiescul Trup si Sânge si ma fac fara stricaciune” (Canonul Sfintei Împartasiri, Tropar, Cântarea a 8-a).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 419

 

 

 

APELE PRIMAVERII

- Sfantul Inochentie al Odessei -

 

 

Semn al apropierii primaverii sunt pâraiele de apa. Toata fata pamântului începe în acest rastimp a se topi si a lacrima; însesi nisipurile sunt umede, însesi pietrele sunt ude. Acelasi lucru se petrece si la începutul reînnoirii duhovnicesti a omului prin mijlocirea pocaintei: inima lui e plina de cainta si ochii lui sunt plini de lacrimi. Dupa cum în starea lui de nesimtire, omul ar vrea ca numai sa se veseleasca si sa râda necontenit, tot astfel acum plecarea lui de capetenie este tristetea dupa Dumnezeu si lacrimile. Caci ori pe ce-si pune ochii pacatosul acum, lumina fetei lui Dumnezeu, catre Carele s-a întors, îl face sa se rusineze si sa-i para rau. De se uita la sine si la sufletul sau, vede cât e de nepretuita rascumpararea pacatelor omenesti, cât de putin s-a folosit el de aceste scumpe si mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii – si plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face sa se caiasca si sa plânga, întocmai precum privirea cea blânda a tatalui umple de lacrimi ochii fiului care pentru prima oara se înfatiseaza înaintea lui, dupa întoarcerea de pe calea cea rea a pierzarii. „Izvoare de apa” – zice Sfântul David – „au izvorât ochii mei, pentru ca n-am pazit Legea Ta” (Psalm 118, 136); atât de puternic si de statornic era în el simtamântul de umilinta pâna la lacrimi, cu toate ca vrednicia sa cea mare de împarat al lui Israil cerea de la el sa aiba o fata vesela si plina de barbatie. Pâraiele primavara, de obicei contenesc dupa câtva timp; însa aceste izvoare de apa ale pocaintei, nu arareori, curg pâna la sfârsitul vietii omului.

 

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 42-43

 

 

TENSIUNEA FOLOSITOARE

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

 

Tensiunea provocata de aversiunea fata de pacat trebuie pastrata ca sa nu ajungem sa traim împreuna cu pacatul. Pacatul e atât de perfid; e prezent – desi adeseori fara ca noi sa ne dam seama – aproape în fiecare pas pe care îl facem.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 168

Starea de har la care a ajuns Ioan Ianolide în temniță și grija sa față de cei bolnavi

 

 

 

Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie:

 

„Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer.

 

Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos”[1].

 

 

 

ÎI SALVEAZĂ VIAȚA LUI RADU

 

„La Aiud, Radu s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954, într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obişnuite ale gripei, dar febra, transpiraţiile, o stare profundă de oboseală nu s-au mai lăsat plecate. Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari.

 

 

 

După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe un cot. Forţa vederea. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ţinând în mâna stângă un flacon: «Stai liniştit. Stai liniştit. Deschide gura. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoşti?». «Nu, mul…. Mulţumesc. E  ta.. tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!». «A! Uitaţi-vă băieţi, zâmbeşte. S-a trezit. Aşa… Mai primeşte o lingură din tonicul pe care ţi-l oferă cu atâta grijă dl. Ianolide şi după aceea ai să mai dormi, că-ţi face bine».

 

 

 

Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce-l înconjura. Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara neagră, l-a recunoscut pe Ioan Ianolide, studentul care-şi deşira anii prin închisori încă din 1941”[2].

 

 

 

DOBÂNDISE RUGĂCIUNEA INIMII

 

„Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam în clipe grele, izvorul de înţelepciune şi tăria de a le putea depăşi; era un fel de alter-ego al lui Valeriu[3]”.

 

[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 217

 

 

 

Minuni ale Părintelui Arsenie Boca în închisoare

- Dan Lucinescu -

 

 

„Să nu mă plângeți când mor”

 

Părintele Arsenie înainte de a muri a spus: „Să nu mă plângeți când mor, pentru că eu de dincolo vă pot ajuta mult mai mult”. A fost un sfânt.

 

La Canal, l-au dus într-un grup cu bătrâni care nu făceau norma și nu primeau mâncare. Când a venit Părintele Arsenie, dintr-odată au venit și milițienii, toți făceau norma. Uite așa, așa creșteau munții de pământ! Și el a căpătat simpatia gardienilor de acolo. „Măi frate, a venit preotul ăsta și uite cum crește pământul, așa, mormane!”. Își făceau norma, primeau bătrânii de mâncare.

 

 

 

Cum a ajuns la înmormântarea mamei lui?

 

La un moment dat, Părintele Arsenie îl roagă pe gardian: „Îmi dai voie să mă odihnesc vreo trei ore?”. Și spune: „Da, păi, datorită dumitale au crescut munții ăștia, fac norma, sigur, odihnește-te pentru că meriți!”. Și asta a fost dimineață.

 

Pe la 11 vine un control de la Ministerul de Interne cu numărarea deținuților din sector: „Unul lipsește! Alarmă!”. Nu era spart nimic. „Unde-i?”. Îl căutau. Nicăieri! S-a auzit la Ministerul de Interne. Peste vreo patru ore, a început din nou verificarea, poate au greșit. Când au numărat iar după vreo patru ore, a ieșit numărul. Și îl văd pe Părintele Arsenie. „Dar dumneata, unde ai fost?”. „Păi nu v-am cerut voie și mi-ați dat voie?”. „Da!”. „Dar, unde-ai fost, că nu te-am văzut?”. „Am fost la înmormântarea mamei mele de la Vața de Sus”, o distanță de 800 de kilometri.

 

S-au uitat unul la altul. Coloneii de Securitate au dat repede telefoane să se confirme declarația. Vine răspunsul: „Da, preotul Boca, fiul «moartei» a fost la înmormântare”. Au făcut un consiliu și au spus: „Domnule, dacă omul ăsta se duce cu toată paza unde vrea, de ce să-l mai ținem? Pentru că el pleacă când vrea și unde vrea”. Și i-au dat drumul de la Canal. Asta e absolut adevărat, adevăr confirmat.

 

 

 

Rugăciunea din temniță

 

Avea o forță extraordinară. Inițial, l-au luat de la Sâmbăta de Sus și l-au dus la pușcăria Făgăraș să-l mai izoleze de masele de oameni. Când lumea a aflat, a blocat drumul mașinilor Securității. Părintele Arsenie a spus: „Lăsați-mă pe mine!”. A coborât din mașină și a spus: „Oameni buni, vedeți-vă de treabă. Eu mă duc, pot să mă elibereze. Voi aveți probleme, gospodării, copii. Dați-vă la o parte! Lăsați-mă să mă duc!”. Și a spus: „Mergeți pe linia muntelui că nu o să mai ajungeți cu mine până la Făgăraș”.

 

Și au ajuns la Făgăraș și l-au băgat într-o celulă. Se uitau pe vizetă, o măsuță mică, o lumânare aprinsă și Evanghelia și Părintele se ruga. Când se uitau la el, el se ruga. La un moment dat vine un securist în grad mare de la Brașov, că era regional la Brașov, deschide ușa, probabil ca să-l tulbure în rugăciune. Când deschide ușa, celula goală. Alarmă! Nebunie! Îl ia pe ăsta: „Ce s-a întâmplat?”. „Domnule, era aici!”. Și închide ușa celulei că nu avea rost și când se uită, el era acolo: „Uite, domnule, că este! Uită-te!”. Desface ușa, nu era! Când venea să-l tulbure din rugăciune, el nu era! Pe vizetă era! Și au venit de la Brașov. Au chemat  un psihiatru, au chemat vreo șapte medici. Toți se bâlbâiau între ei și până la urmă au spus: „Domnule, gata! Ne facem de râs!”. Și l-au trimis de acolo.

 

… Și cu două luni înainte de căderea lui Ceaușescu, l-au omorât. L-au ucis în chinuri mari. Cine are urechi de auzit să audă![1]

 

[1] Fragment dintr-o convorbire, ce a avut loc în trapeza mănăstirii Petru Vodă; publicat și în Revista Atitudini Nr. 60

 

 

 

RUINELE

- Parintele Arsenie Boca -

 

 

Bobul care nu vrea sa moara, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roada. Mântuirea se lucreaza numai pe ruinele egoismului.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 112

 

 

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,

Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania

tel. 0724 998086