SF.
ȘTEFAN ȘI INVIDIA OAMENILOR
-
IOAN VLĂDUCĂ -
Cuvânt la Praznicul Sfântului Arhidiacon
Ştefan, întâiul Mucenic
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte astăzi pe
Sfântul Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic. Acesta, pentru dragostea lui faţă
de Hristos şi pentru curăţia inimii lui, era plin de har şi putere şi făcea
minuni şi semne mari în popor. Pentru aceasta a fost invidiat de farisei, care
nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el vorbea.
Aceştia au întărâtat poporul şi, năvălind asupra-i, l-au răpit şi l-au dus în
sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care să-l acuze pe nedrept.
Şi, aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau
în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger. Iar când el a început să-i
mustre pentru împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau
din dinţi împotriva lui. Iar Sfântul Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind
la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, stând de-a dreapta lui
Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a
dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi
au năvălit asupra lui. Şi, scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre.
Iar el se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind,
a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi, zicând
acestea, a murit.
Acestea sunt faptele prezentate pe scurt. Iar acum, să
analizăm câteva aspecte.
Primul aspect: a fost invidiat de farisei, care nu
puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el vorbea.
Al doilea: au întărâtat poporul şi, năvălind asupra-i,
l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care să-l acuze
pe nedrept.
Al treilea: toţi, cei ce şedeau în sinedriu, au văzut
faţa lui ca o faţă de înger.
Al patrulea: când el a început să-i mustre pentru
împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi
împotriva lui.
Al cincilea: Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au
astupat urechile şi au năvălit asupra lui.
Al şaselea: Şi, scoţându-l afară din cetate, îl băteau
cu pietre.
Al şaptelea: Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare:
Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.
Invidia
Primul aspect: Sfântul Ştefan a fost invidiat de
farisei, care nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el
vorbea. Aşa Îl invidiau fariseii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, precum este
scris în Sfânta Evanghelie după Matei, că din invidie L-au dat în mâna lui
Pilat (MT. 27: 18).
Ce este invidia? Invidia este strâmbarea minţii, care
face din binele aproapelui pricină a nefericirii proprii. Sfântul Ioan
Damaschin defineşte invidia astfel: Invidia este mâhnirea provocată de bunurile
altora. Aceste bunuri despre care vorbeşte Sfântul Ioan Damaschin, pot fi
lăuntrice sau exterioare, trupeşti sau sufleteşti, naturale sau supranaturale.
În cartea Mântuirea păcătoşilor, monahul Agapie
Criteanu, arată că invidia cea mai rea decât toate este când cineva se mâhneşte
de darurile cele dumnezeieşti ale aproapelui, şi aceasta se numără între
păcatele care sunt împotriva Duhului Sfânt. Păcat împotriva Duhului Sfânt au
făurit fariseii care îl invidiau pe Sfântul Ştefan, fiindcă îl invidiau pentru
darurile lui duhovniceşti, neputând sta împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu
care el vorbea. Ne-am gândit noi vreodată că invidia este păcat împotriva Sfântului
Duh?
Al doilea aspect: au întărâtat poporul şi, năvălind
asupra-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care
să-l acuze pe nedrept. Exact aşa au făcut şi Domnului nostru Iisus Hristos,
precum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa
arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii... Iar arhiereii, bătrânii
şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare
(Mt 26: 57-59). Şi arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba,
iar pe Iisus să-L piardă (Mt. 27: 20).
Aşa se comportă cel ce invidiază: nu se mulţumeşte
numai cu invidia lăuntrică, ci îi întărâtă şi pe alţii împotriva persoanei
respective şi o pârăşte pe aceasta la stăpânitori, care au puterea să o
pedepsească. De ce procedează invidiosul în felul acesta? Din două motive: În
primul rând, fiindcă el nu are putere să pedepsească, neavând autoritate asupra
persoanei respective. În al doilea rând, din viclenie, pentru ca ceilalţi să
aibă impresia că nu el a dat pedeapsa, ci conducătorul. De multe ori în istoria
lumii, împăraţii erau înconjuraţi de astfel de oameni cu cugete viclene, care
le câştigau încrederea şi care conduceau din umbră.
Al treilea aspect: toţi cei ce şedeau în sinedriu au
văzut faţa lui ca o faţă de înger... De ce? Fiindcă era plin de har şi de
putere (Fapte 6: 8), plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6: 5), precum este
scris. Şi precum Nikolai Motovilov a văzut faţa lui Dumnezeu, tot aşa şi
fariseii au văzut faţa Sfântului Ştefan.
Puterea distrugătoare a invidiei
Al patrulea aspect: când el a început să-i mustre
pentru împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din
dinţi împotriva lui. Aici se împlineşte cuvântul din Psalmi care zice: Pândi-va
păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi (Ps. 36:12).
Precum citim în Pildele lui Solomon, că o inimă veselă
înseninează faţa (15: 13); tot aşa, o inimă rea întunecă faţa.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spune că invidioşii
devin evidenţi prin expresia feţei lor. Privirea acestora este seacă şi
nestrălucitoare, obrazul mohorât, sprânceana ofilită, sufletul tulburat de
patimă, nemaiavând criteriul adevărului asupra lucrurilor. Tot Sfântul Vasile
ne spune că toate aspectele pozitive pe care le vede la cei de lângă el sunt
lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă pe cel invidios.
Şi grozăvia bolii constă în aceea că nu poate să şi-o
mărturisească; dimpotrivă, priveşte sub sprâncene, e trist, abătut, plângăreţ,
mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi
mărturisească chinul sufletului şi să spună: „Sunt un invidios şi un amărât; mă
roade fericirea prietenului meu, bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de
durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice prosperitate a
altui om mă face nenorocit”.
Aşa ar grăi, dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu
vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul
sufletului, şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.
Aşa spune şi Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur: Omul
invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine.
În limba Greacă, invidie se spune φθόνος; acest
substantiv provine de la verbul φθίνω, care înseamnă a se strica, a se ofili, a
se veşteji, a se topi, a se sfârşi, a muri; fiindcă invidia strică mintea
omului, îi veştejeşte trupul, îi topeşte inima, îi sfârşeşte puterile şi îi
omoară sufletul.
Înșelarea invidiosului
Al cincilea aspect: Iar ei, strigând cu glas mare,
şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Aşa face invidiosul şi
mâniosul când aude adevărul. Îşi astupă urechile şi năvăleşte asupra celui care
doreşte să-l ajute.
Al şaselea aspect: scoţându-l afară din cetate, îl
băteau cu pietre. Aceasta este reacţia celor care invidiază şi urăsc pe
aproapele: nesuferind să-l vadă fericit, îşi doresc să scape de el, să-l
îndepărteze, să-l scoată afară. Iar de la ură până la ucidere nu mai este decât
un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindcă aşa spune Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan, în Prima Epistolă Sobornicească: Oricine urăşte pe fratele
său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică.
Al şaptelea aspect: Sfântul Ştefan a îngenunchiat şi
s-a rugat, zicând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Aşa S-a rugat şi
Domnul nostru Iisus Hristos când a fost răstignit: Părinte, iartă-le lor, că nu
ştiu ce fac! (Lc. 23: 34). Aşa se rugau şi Sfinţii Mucenici pentru iertarea
prigonitorilor.
Drept aceea, se cuvine să ne rugăm şi noi pentru
iertarea celor ce greşesc nouă. Ca fără de osândă să rostim rugăciunea Tatăl
nostru şi să zicem: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri.
Puterea dumnezeiască a iertării
Ştim bine că trăim vremuri de mărturisire şi
mucenicie. Dacă nu vom ierta din inimă pe cei ce au greşit nouă, nu vom reuşi
să mărturisim pe Hristos. Să ne aducem aminte de Saprichie, cel care începuse a
merge pe calea muceniciei, dar a pierdut cununa de mucenic precum şi-a pierdut
şi sufletul, lepădându-se de Hristos. De ce? Fiindcă nu a iertat pe Sfântul
Nichifor (+9 februarie). Şi, neiertându-l, a pierdut harul; şi, pierzând harul.
a pierdut puterea de mărturisire; şi, pierzând puterea de mărturisire, s-a
lepădat de Hristos.
Astăzi i-am văzut pe iudeii cei necredincioşi,
omorându-l cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan. Să luăm aminte la noi
înşine, ca nu cumva să aruncăm şi noi cu pietre în aproapele nostru! Fiindcă
piatră este şi vorba aspră; piatră este şi clevetirea; piatră este şi
defăimarea; piatră este şi dispreţul; piatră este şi privirea duşmănoasă;
piatră este şi nemilostivirea; piatră este şi indiferenţa; piatră este şi
judecarea aproapelui.
Să respectăm cu frică şi cu dragoste porunca Domnului,
care zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Mt. 7: 1).
Să nu aruncăm în aproapele nostru cu piatra judecării,
chiar dacă l-am vedea căzând în păcate grele. Fiindcă fariseii au adus la
Domnul pe o femeie prinsă în desfrânare şi au zis Lui: Învăţătorule, această
femeie a fost prinsă în desfrânare, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele
ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Domnul nu le-a zis:
aplicaţi Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel
dintâi piatra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget,
plecau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. Şi a rămas Iisus singur
şi femeia, stând în mijloc. Şi Domnul i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi?
Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu
te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti!
Iar dacă Fiul lui Dumnezeu – Care are toată puterea în
Cer şi pe pământ – nu a osândit-o şi nu a judecat-o pe aceasta, cine suntem noi
să judecăm pe aproapele nostru?
Acoperă păcatul fratelui
Şi dacă vrem să ne comportăm duhovniceşte, atunci, cu
dragoste frăţească să acoperim păcatul aproapelui nostru şi să luăm acel păcat
asupra noastră, făcând pocăinţă şi primind canon de la duhovnic, ca şi cum am
fi păcătuit noi înşine.
Aşa învăţăm din Pateric, unde scrie că doi fraţi de
mănăstire au mers împreună la târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor. Iar unul
din ei a căzut în desfrânare. După aceea, aflându-l pe el celălalt frate, i-a
zis: Eu nu mai vin cu tine, fiindcă am căzut în desfrânare. Şi celălalt frate,
având dragoste adevărată şi voind să-l izbăvească din ghearele deznădejdii, i-a
zis că şi el a căzut în acelaşi păcat şi că este bine să se întoarcă împreună
şi cu osârdie să se pocăiască, pentru că Dumnezeu este milostiv şi-i va ierta
pe ei. Şi au mers împreună la duhovnicul lor, mărturisindu-şi împreună căderea.
Iar duhovnicul le-a dat canon de pocăinţă, neştiind că unul din ei nu căzuse în
păcat. Şi amândoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul
pentru altul. Văzând Dumnezeu dragostea fratelui care nu căzuse, şi osteneala
sa pentru aproapele lui, peste puţine zile, i-a iertat aceluia păcatul. Şi l-a
înştiinţat Dumnezeu pe duhovnic că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a
greşit, s-a iertat păcatul celui ce-a greşit.
Fiindcă nu s-a dus să-l pârască la duhovnic; nu a zis:
Părinte, iată ce-a făcut cutare frate!... Nici nu a pârât pe ocolite, zicând:
Părinte, m-am tulburat, tare m-am smintit de fratele cutare că a căzut în aşa
păcat greu!
Nicidecum nu a zis unele ca acestea, ci cu adevărată
dragoste a tăinuit păcatul fratelui şi chiar l-a luat asupra lui, primind
canon. Fiindcă aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva
sufletul pentru mântuirea fratelui său.
Să ne rugăm şi noi să dobândim o astfel de dragoste,
ca să fim în comuniune cu Sfinţii, în vecii vecilor. Amin.
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr.
9)
NUMELE
SFINTILOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Numele Sfintilor, alcatuit din sunete articulate, are însemnatate oarecum ca si
trupul Sfântului sau cu Sfântul însusi… În mic, oarecum se rasfrâng în gura
noastra fiintele lumii de Sus si ale celei de jos – si asta prin credinta, prin
Duhul Sfânt, Singurul Care este, Care pretutindeni este si toate le plineste.
Când îi chemam pe Sfinti în rugaciune, a le rosti numele din inima înseamna
deja a-i apropia de însasi inima noastra. Sa ceri atunci, fara sa te îndoiesti,
si rugaciuni si mijlociri pentru tine, si ei te vor auzi, si vor înfatisa
rugaciunea ta Stapânului grabnic, într-o clipita, ca Aceluia ce pretutindeni
este si toate le plineste.
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 72
CARAMIDA
-
Sfantul Teofan Zavoratu -
Trebuie sa tinem piept vapaii patimilor cu vapaia focului dumnezeiesc. Pâna
când nu este arsa, caramida este farâmicioasa si moale, iar dupa ce petrece în
foc si se coace acolo, se face stavila în calea focului si a apei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu