Nicolae
Onu - Ucenic al lui Zamolxe și al lui Hristos
Prof.
Gheorghe Constantin Nistoroiu, Teolog
Art-emis
31
Decembrie 2025
„Soarele Daciei m-a născut și am fost
trimis în Egipt cu o mână de Pământ în Sân ca Icoană a Ființei mele de adânc!” (Ierom.
Ghelasie Gheorghe, Zamolxe în port dacic, la Piramida Egipteană)
După ce Bunul Dumnezeu l-a creat pe primul Om perfect,
născând astfel seminția pelasgă, i-a dăruit o consoartă pe măsură în care s-au
sălășluit ca într-o Corolă înmiresmată totul în toate: frumosul, adevărul,
binele, ruga, cântarea, armonia, și i-a înmulțit familia pentru a-i înlesni
creația întru diversitatea ei serafico-umană în care să premărească pururea
familia cerească! A așezat familia umană într-un cadru paradisiac pentru a
sluji deplin logosului, Sfintei Treimi, prin gând, cuvânt, faptă bună în primul
Templu - Natura cu toată frumusețea ei serafică prin har, sinceritate,
puritate, inteligență, înțelepciune să rămână continuu întru comuniune cu El,
ca sacerdot și terapeut deopotrivă atât pentru trupul cât și pentru sufletul
său.
În pământul ales, binecuvântat care va arde permanent
dogoarea divină, în Vatra sacră - Dacia Mare a răspândit Dumnezeu toată Sămânța
virtuțiilor în care să-și desăvârșească Omul diversitatea vocațiilor înscrise
sinelui său: învățător, preot, filosof, poet, artist, medic, scriitor,
terapeut, profet, ca o compensare suavă și divină fiindcă, ne mărturisește
marele isihast carpatin Avva Ghelasie Gheorghe-Mănăstirea
Frăsinei-Vâlcea: „Poporul meu, Neamul nostru a „dus” din Moși-strămoși
Pământ la Cer, din care Dumnezeu „Trup” și-a făcut!” (Ierom. Ghelasie
Gheorghe, Moșul din Carpați, Căutarea Originilor, Colecția Isihasm,
2000).
Pe acest pământ străbun binecuvântat totul era sacru:
omul - familia, ogorul, plantele, apele, munții, codrul, „râul, ramul”,
vorba geniului național-universal Mihail Eminescu,care a gratulat pădurea, în
maniera lui caracteristică, numind-o „Codrul Măriei sale”, florile,
peștera, bogățiile subsolului, câmpiile, păsările, dealurile, aerul, soarele,
clima, toate îi slujeau terapeutic Omului și toate erau într-o deplină armonie
și comuniune cu Atotființitorul Dumnezeu. „Ceea ce trebuie să știm este
că România, mărturisește terapeutul Nicolae Onu, are o tradiție
foarte bogată de utilizare a plantelor medicinale, atât de bogată, încât nu
există nicio boală pentru care să nu poată fi găsită o plantă de leac la noi în
țară. Asta se întâmplă pentru că aici găsim toate formele de relief, o mulțime
de condiții ale solului și de climă… Dacii au ținut plantele la îndemână atât
în medicină, cât și în ritualuri și în hrana de toate zilele, fiindcă mâncarea
era și ea considerată un mijloc de a vindeca boli” (Nicolae Onu/
Mihaela Onu, Plante Tămăduitoare - Remedii naturale pentru cele mai
întâlnite boli, Ed. Bookzone, București, 2025).
Natura în întreaga ei ființialitate a fost creată
pentru a fi și ar mai putea fi încă templu natural în sânul căruia omul
religios pelasgo-traco-geto-daco-român și-a ridicat templul sacru spre a aduce
cinstire și mulțumire pentru tot și pentru toate cele spre ființă,Bunului
Dumnezeu! Natura în deplina ei sacralitatea-Dar divin era în același timp
Templu sacru și Templu natural. Aerul e în pădure, apa e în pădure, lumina e în
pădure, hrana e în pădure, casa e în pădure, biserica e în pădure.Totul era acolo
înmiresmat de Aurora cerească a fascinației hristic-divine: poezie, folclor,
rugă, basm, doină, artă, balsam, tămăduire, știință, profeție, Om și Dumnezeu!
„În natură ești aproape de Dumnezeu. E
Dumnezeu și în biserică. Numai că biserica noastră se închide seara, pe când
cea din natură nu se închide niciodată, nici ziua, nici noaptea” (ibid.). „În
priveliștea vieții pământești, în mijlocul naturii strălucitoare, mărturisea
cu admirație astronomul francez Camille Flammarion, în lumina soarelui,
pe marginea mărilor înfuriate sau a fântânilor limpezi, printre peisajele de
toamnă, sau florile de Aprilie și în tăcerea nopților înstelate, am căutat pe
Dumnezeu. Natura explicată de știință mi l-a arătat într-un chip deosebit. În ea
el e vizibil ca forță intimă a tuturor lucrurilor. Am privit în
natură raporturile armonice, care constituie frumusețea reală a lumii și în
estetica lucrurilor am găsit manifestarea glorioasă a cugetării supreme.Nici o
poezie omenească nu mi-a părut că s-ar putea compara cu adevărul naturii și
Cuvântul veșnic mi-a vorbit cu mai multă elocvență în cele mai modeste opere
ale naturii decât omul în cele mai pompoase poeme ale sale” (Camille
Flammarion, Dumnezeu în Natură, trad. Arhiereul Irineu
Mihălcescu-Târgovișteanu, Ed. Aurom, București-1997, p. 7).
Dacă, August Comte, conaționalul său ateu ponegrit
„părintele filosofiei pozitive”, a susținut în micimea sa rațională că: „știința
a exclus pe Dumnezeu din natură și l-a condus până la marginea ei, mulțumindu-i
de serviciile sale provizorii,” savantul Camille Flammarion i-a
înmânat Atotcreatorului sceptrul imperial asupra naturii, prin colosala
lucrare, Dumnezeu în Natură, demonstrând științific că „Dumnezeu
este în natură „Forța vie și personală, cauza mișcărilor atomice, legea
fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria și susținătorul lumii.”
Pădurea în veșmântul sacerdotal-verde e o înaltă
Școală. O adevărată Academie a spiritului! Creștinul ortodox valah trebuie să
fie într-o desăvârșită simbioză cu Natura așa cum tot el trebuie să fie într-o
deplină comuniune cu Dumnezeu și cu Maica Cerului - Fecioara Maria. „Pădurea
te învață multe, te învață inteligența naturii și uneori chiar glumele ei
tainice… Trebuie să fii în rezonanță cu pădurea și cu ce e în ea. Eu am în mine
apă cu memoria mea” (Nicolae Onu, op. cit.).
Marele istoric-geograf get originar din Pont, Strabon
(63 î.Hr.-17 d.Hr.), în capodopera sa, Geografia, alcătuită din 17 cărți
ilustre, mărturisea despre Zamolxe - profetul, legiuitorul și tămăduitorul
dacilor, care locuia în peștera Muntelui Kogainon, la poalele căruia susura
unda cristalină a râului Kogaionon, că templul lui era doar peștera, precum mai
târziu cea a Sfântului Apostol Andrei-Ocrotitorul Daciei, iar străbunii
săi, „Dacii nu se rugau înaintea altarelor. Cultul lor era celebrat în
păduri, pe înălțimile munților, fără temple” (Strabon, Geografia,
cartea a VII-a,c.f.Constantin Virgil Gheorghiu, Poporul
nemuritorilor, Ed. Sophia, București, 2014).
Sacerdoții Profetului Zamolxe purtau veșminte albe din
in, cu o croială impecabilă asemeni Esenienilor-traci, asemeni Mântuitorului
Hristos și celebrau cu admirație cultul trupului și al sufletului întru
apoteoza luminii. „Sănătatea și prospețimea trupului, grăia
nemuritorul Zamolxe, se menține prin exerciții și hrană curată, iar cea
a sufletului se îngrijește prin incantații care sunt rugăciuni și frumoase
discursuri!” (Hegel, Leqons sur la philosophie de
l-Histoire, Paris, 1946).
Aceste incantații sacre caracterizează în sacerdot și
credincioșii săi frumosul și divinul: „aducând înțelepciunea
în suflete și, continuă Zamolxe, odată ce ea s-a format și
este acolo, este ușor de dat sănătate capului și restului trupului” (Platon,
Charmide, I, V.).
Așadar, Omul pelasgo-traco-geto-dac trebuia să se
conformeze împărăției luminii. „Prescripția generală este, așadar,
puritatea spiritului și a trupului…” (Herodot, I,CXXXVI - CXXXVIII).
Din înțelepciunea Profetului Zamolxe picurau peste traco-dacii săi elixirile
vieții trupești și sufletești întru admirația Cerului și recunoștiința
pământului: „apărarea Cetății, Adevărului, ascultarea de preot, de
părinți, săparea unei fântâni, sădirea de pomi, ocrotirea naturii, a
vârstnicilor, cultul strămoșilor, curajul, libertatea, răbdarea,dreptatea,
jertfa” (Herodot,IV,XCV).
Înțeleptul sfânt Nicolae Velimirovici care, asemeni
tuturor sfinților a fost un iubitor de Natură, grăia plin de admirație: „Natura
întreagă se aseamănă unu pian mare, în care făpturile sânt, de fapt, clape.
Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său” (Sfântul
Nicolae Velimirovici, Gânduri despre Bine și Rău, trad. Ionuț/ Sladjana Gurgu,
Predania).
Traco-geto-dacii spuneau întotdeauna că oamenii la
care mintea stăpânește în chip desăvârșit peste gândire sunt inteligenți, poate
chiar înțelepți. Dar Dumnezeu a înzestrat toată Creația Sa cu inteligență.
Chiar și materia. Să nu uităm că la noi și numai la noi: „Pietrele
dacilor vorbesc!” „Când ne uităm la inteligența plantelor, reia
Ucenicul lui Zamolxe…, Nicolae Onu, ne dăm seama cel mai bine de ce nu
ne ajută doar planta în sine, ci și credința, rugăciunea, încrederea că puterea
naturii ne vindecă… Dumnezeu le-a pus acolo și le-a învățat să tămăduiască.
Fiecare plantă știe unde să se ducă… (are radarul ei de tămăduire
n.a.). Sau cum să nu aibă inteligență copacul? Vezi când se îngălbenesc
și cad frunzele, pentru că el a simțit că vine iarna, știe că dacă îngheață
apa, el crapă și moare, și atunci își lasă seva în jos, își oprește vegetația
și îi dă drumul din nou la primăvară. Cel mai inteligent copac de pe pământ din
punctul acesta de vedere este fagul, care așteaptă 18 zile de căldură
consecutiv ca să pornească în vegetație” (Nicolae Onu, op. cit.).
În pământul gliei nostre - Dacia Mare, binecuvântat de
Zamolxe, de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Mântuitorul Hristos, de Patriarhii,
Profeții și Sfinții noștri, în care au odrăslit lacrimile Mamelor, Fecioarelor,
Monahiilor, sfințit cu sângele cald al martirilor și pustnicilor, „Soarele
răsare în ochii de Țărână ai Vetrei străbune”. (Ierom.
Ghelasie Gheorghe, Moșul din Carpați - Căutarea Originilor,
Colecția Isihasm, 2000).
Tot ce a creat bunul Dumnezeu - logosul în Creația
Divină: om, munte, plantă, pom, floare, apă, iarbă, pasăre, animal, pământ,
cer, zi, noapte, stea, soare, lună, aur, argint, perlă, diamant, furnică,
albină, păianjen și toate celelalte aduc mulțumire,slujire, slăvire
Atotcreatorului prin: grai, semeție, aromă, fruct, mireasmă, undă,
legănare, viers, muget, odrăslire, lumina angelică, sărbătoare, inspirație,
călăuzire, surâs de luceafăr, plutire în ambrozia inimii, strălucire princiară
și clericală, prinos al frumuseții femeii, hărnicie și sârguință, miere și
nectar, harpă mirifică vibratoare… Pădurea a crescut bradul ca simbol al
înălțimii și neaplecării Marelui împărat Burebista, cutezătorului Decebal,
cuceritorului Mircea cel Mare, Leandrul Apostolului Andrei, Smochinul Sf. Ier.
Nicolae, Fagul, ca flamură a Sf. M. Mc. Gheorghe, i-a înlesnit marelui Țepeș
Vodă legiunea de țepi pentru „îndreptarea” vrăjmașilor lăuntrici și a
dușmanilor din afară, i-a dăruit lui Ștefan Vodă Stejarul din Borzești, le-a
plămădit Gorunul lui Horea și Zian Arsenie Boca, i-a conferit Arțarul
Întregitorului Daciei - Mihai Viteazul, i-a înflorit Salcâmul cu mireasma
serafică pe drumul Calvarului - Canalul Morții, altui poet nepereche Andrei
Ciurunga și multor camarazi de-ai săi, i-a mlădiat smerenia Salciei poetei
mistice Maica Teodosia - Zorica Lațcu și patriarhului Iubirii - Arsenie
Papacioc, și evident i-a decernat un Codru de argint cu Potirul de aur plin al
geniului, Craiului liric și profetului Mihail Eminescu.
Pădurea a dăruit cu prisosință din bunătatea sa
imperială material pentru Casă cu toate accesoriile ei, pentru școală cu toate
cele de trebuință, pentru lăcașuri sfinte cu toate împodobirile lor:
catapeteasmă, iconostas, toacă, cruce, amvon, Crucea ca apoteoză a martirilor,
Crucea Răstignirii lui Iisus - cea dătătoare de viață întru divina Sa Înviere.
Pădurea plămădește din trupul ei mare, regal și
tămăduitor toată materia primă necesară vieții omului de la naștere până la
plecare, pentru școală, biserică, spital, teatru, cinema, ateneu, stadion,
palat, muzeu, instrumente muzicale, articole sportive, iar pe întinsul ei covor
de catifea găsim hrană comestibilă, plante tămăduitoare și ciuperci
vindecătoare.
Pădurea e cel mai frumos poem al naturii în sânul
căreia își concertează rapsodia toate păsărelele măiastre și își află sălașul
multe dintre viețuitoare, fiind acoperământul sacru al Florei, Faunei, altar
schimnicelor, sihaștrilor, dar și refugiu pentru haiducii dreptății sociale.
Tradiția ne amintește că pământul Daciei Mari era de la un capăt la altul o
imensă pădure.
Povestea codrului
„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi
cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.// Lună,
Soare și Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ Împrejuru-i are dame/ Și curteni
din neamul Cerb.// Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de vești,/
Filomele-i țin orchestrul/ Și izvoare spun povești.// Peste flori, ce cresc în
umbră,/ Lângă ape pe potici,/ Vezi bejenii de albine,/ Armii grele de
furnici…// Hai și noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul
și iubirea/ Să ne pară jucării.// Mi-a părea cum că natura/ Toată mintea ei
și-a pus,/ Decât orișice păpușă/ Să te facă mai presus.
Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciți și
singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei.// Adormi-vom,
troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la
stânele de oi.// Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om strânge piept la piept…/
O, auzi cum cheam-acuma/ Craiul sfatu-i înțelept!// Peste albele izvoare/ Luna
bate printre ramuri,/ Împrejuru-ne s-adună/ Ale Curții mândre neamuri:/ Caii
mării, albi ca spuma,/ Bouri nalți cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne
rămuroase,/ Ciute sprintene de munte -// Și pe teiul nostru-ntreabă:/ Cine
suntem, stau la sfaturi,/ Iară gazda noastră zice,/ Dându-și ramurile-n
laturi:// – O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o
poveste/ Ei își sunt așa de dragi!” 1878,1 Martie
(Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură, 1965).
Nicolae Onu - Dica, susur limpede, năvalnic și
ademenitor, coborâtor din străbunii-panduri ai lui Tudor din Vladimiri, fratele
părintelui-profesor Constantin Onu, cu care am fost coleg un an de zile la
Academia Teologică Andrei Șaguna-Sibiu, a fost hărăzit de Măicuța Domnului -
Fecioara Maria, Ocrotitoarea Familiei creștine cu o admirabilă argeșeancă
- Mihaela, tămăduitoare în trup și spirit, pildă și armonie întru
continuitatea și dăinuirea dacoromânilor.
În Corola sufletelor lor pulsează continuu bunătatea,
balsamul tămăduirii, mireasma dăruirii, care le întețesc chipurile întru aura
frumosului, din care ei zugrăvesc tainic Icoana Patriei dragi. „Eu nu
cred că există pe lume ceva mai frumos decât România!” (Nicolae Onu…,
p.141).
Nicolae Onu și-a întregit în lucrarea sa de
căpătâi, „Plante Tămăduitoare – Remedii naturale pentru cele mai
întâlnite boli”, ființa și persoana, chemarea și alegerea slujirii
ucenicești a Tradiției străbune, Profetului Zamolxe, Mântuitorului Hristos,
Fecioarei Maria, sufletului daco-român, cu prodigiosele sale cunoștințe privind
farmacia și miracolul Pădurii Gliei noastre care a odrăslit la Facere, ajungând
la o înălțătoare filosofie tămăduitoare atât de folos celui doritor întru
refacerea, menținerea, perfectarea sănătății trupului și înmiresmării
sufletului religios.
Dimensiunea terapeutică a pogorârii harului lui
Dumnezeu este și în sânul Naturii nedespărțită de aspirația umană spre sănătate
fizică, psihică, spirituală, spre integritate și plenitudine, ca o izbăvire
simultană din suferință întru întregirea de sine sau desăvârșire în iubirea
creștină. Căutările omului contemporan în domeniul prevenirii și tratării
bolilor își găsesc în Nicolae și Mihaela Onu, un răspuns clar, cuprinzător,
sigur și deosebit de actual, cu un accent deosebit pe o abordare integrală a resorturilor
bolilor și tulburărilor vieții - confirmată de conștiința unui mare terapeut
creștin ortodox, care a străbătut în lung și în lat pădurea doldora de minuni.
Întru mulți ani frumoși și binecuvântați Nicolae
și Mihaela!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu