Dronele
- mijloace asimetrice de lovire la distanță
Ion Măldărescu
Art-emis
31
Decembrie 2025
Au trecut 243 de ani de la utilizarea primului mijloc
de transport aerian: balonul. Și, când spunem asta, avem în vedere „Balonul cu
aer cald al fraților Montgolfier” (1783), care a ridicat în văzduh un echipaj
uman. Dar, și la „Balonul L’Entreprenant”, folosit în Bătălia de la Fleurus
(1794), chiar dacă numai pentru observarea câmpului de bătaie și transmiterea
de informații. Apoi, la peste o sută de ani, s-a trecut la avioane (17
decembrie 1903, avionul Flyer I al
fraților Orville și Wilbur Wright și la dirijabile (29 septembrie 1908,
al fraților Paul și
Pierre Caudron). În context, să nu-i omitem pe românii Traian Vuia,
care a efectuat primul zbor autopropulsat (fără catapulte) cu un aparat
mai greu decât aerul (18 martie 1906), pe Aurel Vlaicu (în 1908 construiește un
planor, cu care efectuează un număr de zboruri în 1909) și pe Henri Coandă,
care a zburat cu primul avion cu reacție în 16 decembrie 1910 .
Independent de evoluțiile de mai târziu, trebuie
reținut însă că balonul deține întâietatea în materie, fiind considerat un
precursor al zborului, inclusiv în plan militar. De fapt, dacă ne mai amintim:
la confruntările Vienei din 1849, armata austriacă a lansat primele baloane
umplute cu explozibili, considerate a fi primele arme fără pilot.
Spre deosebire de înaintașul său, dirijabilul -
realizat la cinci ani după avionul Flyer I - având caracteristice tehnice
și operaționale în plus față de balon, este apreciat de experți ca fiind
prima platformă aeriană controlabilă. Tocmai de aceea, dirijabilul, dincolo de
menirea de transport aerian, spre finele secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX, se impune și în plan militar, prin transportul de armament și
muniție de bombardament. Și, orice s-ar zice, trebuie să fim de acord cp
Zeppelin-urile militare germane excelau în bombardamentul la distanță (lovirea
în adâncimea dispozitivului inamic).
Desigur, ulterior, din cauza vulnerabilității față de
tirul de la sol, condițiile meteo, viteza redusă și cheltuielile de
întreținere, dirijabilul a fost nevoit să cedeze în favoarea avionului.
În privința dronelor însă, situația se prezintă cu
totul altfel, pentru că, spre deosebire de balon și de dirijabil – care,
devenind perimate, nu și-au mai revenit vreodată – odată impuse, au evoluat
surprinzător de rapid. Începând cu aeronava Aerial Target (1916, Marea
Britanie) fără pilot, controlată prin radio, ca și cu avionul fără pilot
Kettering Bug (1918, SUA), avion cu ghidaj giroscopic, conceput ca armă aeriană
autonomă. Specialiștii în domeniu îl consideră ca prima dronă militară
propriu-zisă, chiar dacă nu a avut vreodată impact operațional. Iar, ca
alternativă la avioanele pilotate, în 1951, SUA a folosit Ryan Firebee, pentru
misiuni de spionaj, aparat modernizat în drona Ryan Model 147 (1955-1975),
folosit în războiul din Vietnam. Dar, ca o primă lovitură cu o dronă armată
trebuie să ne amintim de modelul MQ-1 Predator (în 2001, în Afganistan. Acesta
a fost considerat întâiul și principalul atac cu efect letal din istoria
conflictelor militare, executat cu o dronă armată.
Revenind la istoric, trebuie să ne deplasăm în timp la
perioada 1935-1944, când apar așa-zisele „dronele-țintă” (Queen Bee, Marea
Britanie și bombardierul BQ-7 Aphrodite, SUA, apreciat ca o veritabilă dronă de
atac). Dar, dronele, în înțelesul modern, se impun peste ani în perioada
1970-1980, prin dezvoltarea puternică a UAV-urilor (Unmannes Aerial
Vehicles – vehicule aeriene fără pilot) israeliene și, cu deosebire, în
anul1982, cu acea Valea Bekaa). O categorie specială de mijloc de „transport la
țintă” performantă, care rezidă în platforme de transport (care livrează
încărcătura la țintă) și în platforme de lansare (lansează muniție), precum și
în loitering munition (dronă sinucigașă, mijloc de transport și, în același
timp, focos).
Cu toate că nu pot rivaliza, în niciun fel, cu
rachetele sau cu avioanele (pentru că nu fac parte din aviația pilotată),
dronele sunt considerate mijloace asimetrice de lovire. Înălțimea de croazieră,
variind considerabil: de la 50-2.000 m, în cazul dronelor mici, la nivel tactic
militar; între 3000-6000 m, în plan operativ și până la 15.000 m, în plan
strategic, în cazul dronelor mari (tipul Male/Hale, MQ-9 Reaper, Bayraktar
TB2). Importantă fiind încărcătura de explozibil, pe care o pot transporta. Astfel,
începând cu dronele tactice – între 5-20 kg; și continuând cu dronele militare
mari, au apărut și dronele operativ-strategice – între 50-200 kg și chiar mai
mult, de ordinul tonelor, în cazul dronelor militare strategice (ca de pildă,
drona S-70 Okhotnik-B (Hunter).
O precizare importantă, înainte de a continua:Până în
prezent, nu deținem date că dronele sunt folosite și pentru transportul
încărcăturilor nucleare. Pentru că, din punct de vedere fizic, numai o dronă
foarte mare ar putea transporta un focos de tip nuclear, ceea ce, deocamdată,
nu este cazul. Dar, nu este nicidecum imposibil. Războiul cu drone, numai
aparent „preferabil” celui cu aviație sau rachete, este însă la fel de
periculos asupra omenirii prin efectele destabilizatoare, singurul „avantaj”
reprezentându-l ocrotirea expertului, care operează departe de câmpul de luptă.
Dar, nicidecum, distanța nu diminuează, în vreun fel, din grozăvia efectului
ucigaș. Și, deși unii specialiști evidențiază și manipulează asupra pragului
scăzut al escaladării față de războiul nuclear, de pildă, ușurința cu care se
poate declanșa un atac cu drone se poate amplifica înspăimântător. Mai mult,
dacă armele nucleare sunt de apanajul a doar câtorva state și - prin tratate
anume - pot fi supuse neproliferării și chiar reducerii, în privința dronelor
lucrurile se prezintă cu totul altfel.
Pe de altă parte, integrarea inteligenței artificiale
în dronele militare moderne declanșează un risc major greu de controlat. Se
spune că, și la drone, ca și în cazul focoaselor nucleare, o eroare de
algoritmi ori o interpretare greșită a datelor poate declanșa reacții în lanț
imposibil de gestionat.
Oricum, indiferent de supoziții și de orice
interpretare, importanța dronelor în războiul modern a crescut considerabil și
va căpăta amploare în viitor, devenind un element de structură nemijlocită al
teatrului de război. Fie și din simplul motiv că raportul cost/efect
favorizează dronele. Acestea, spre deosebire de celelalte mijloace de transport
la țintă, sunt mai accesibile din punctul de vedere al prețului, în comparație
cu avioanele și rachetele. Tocmai de aceea, viitorul dronelor rămâne o certitudine,
acțiunea lor în „roiuri”controlate destabilizând apărarea clasică. Iar,
dacă ar fi să luăm în calcul integrarea cu alte dispozitive, prin inteligența
artificială, trebuie să acceptăm că, în viitor, pot deveni inexpugnabile. Nu
degeaba se spune că dronele, în contemporaneitatea noastră, reprezintă ceea ce
mitraliera a reprezentat pentru Primul Război Mondial și tancurile pentru Al
doilea Război Mondial. O similitudine mai mult decât înfricoșătoare.
Astăzi, scena belică este dominată de o puzderie de
categorii de drone, care impun măsuri grabnice de contracarare. Sens, în care
Europa avansează soluții rapide împotriva „roiurilor de drone” (sistemul produs
de Nordic Air Defence/NAD). Polonia conturează deja un sistem antidronă la
flancul estic al NATO, prin instalarea unui modern sistem radar, în timp ce
suedezii dezvoltă sistemul Krueger 100XR. În același timp, Belgia lucrează la
un nou sistem de apărare antiaeriană (PIORUN) pentru evitarea incursiunilor cu
drone, îndeosebi în masă. Iar, Ucraina și Portugalia au în intenție producerea,
în comun, a unor drone cu specific maritim.
Rusia, la rându-i, acordă o atenție, în plus, dronelor
grele de asalt Berdiș, care își pot adapta configurația în raport de orice
misiune, în timp ce continuă să folosească mii de drone de atac unidirecționale
cu elice de tip Geran-2 și Geran-3, cu rază lungă de acțiune.
SUA au trecut la interzicerea dronelor fabricate în
China (DJI și Autel, recunoscută cu cea mai avansată industrie de drone din
lume, WZ-8, supersonică, de mare altitudine și de lungă durată, ca și cu Wing
Loong), prin restricționarea importurilor, accelerarea producției proprii
(Anduril Palantur și Shield AI fiind în topul celor care achiziționează
contracte, Shild AI MQ-35 V-BAT, care poate decola și ateriza vertical, General
Atomics MQ-9 Reaper) și prin fabricarea de aeronave mici, de tipul UAS.
În această ecuație, să nu omitem posibilitățile mari
ale Israelului (cu Heron, inteligentă, de altitudine medie, cu autonomie mare
și cu Heron TP, una dintre cele mai mari drone din lume, care poate transporta
și armament greu), cu Hermes 450, 900 și cu Harop, fiind printre cele mai
avansate și precise drone din lume). Apoi, Turcia, cu Bayaktar TB2, dronă de
recunoaștere și atac; cu Bayraktar Akinci, dronă de mare altitudine, ce poate
lansa rachete de altitudine, drona Bayraktar Kizilelma și aeronava de luptă
fără pilot ANKA-III și Iranul, cu Shahed-136, dronă cu rază lungă de acțiune și
capacitate de lovire prin impact, cu Mohajer-6, de recunoaștere și atac, fiind
recunoscut ca producător al unei game complexe de UAV-uri (Shahed 129, 131 și
136 și 149).
Japonia, chiar dacă este lider mondial în folosirea
dronelor în agricultură (Yamaha), deține și drone militare, cu specializare în
recunoaștere și supraveghere , precum și de monitorizare a zonelor maritime și
aeriene (RO-48 Global Hawk, drone mici, ScanEagle, drone mari și drone de luptă
(UAKV). Spre final, vom insista și asupra altor state, care se adaugă celor
menționate.
Cu toate, că nu poate fi inventariat exact, numărul
total al dronelor militare din lume se estimează la câteva zeci de mii. Între
care: SUA, cu13.000; China, cu 8500; și Rusia, cu 5000. Aceste trei state fiind
dominante în domeniu. Cele mai periculoase dintre toate, pe lângă „roiurile”
deja amintite, sunt „Roiurile de drone autonome și AI”. Acestea, spre deosebire
de „roiurile clasice” au capacitatea să învețe „din mers” și să se adapteze
autonom la câmpurile de luptă. Mai putem evidenția și așa-zisele „drone-killer”,
specializate în neutralizarea altora (Interceptor drones al Ucrainei și
sistemul Cobra Jet al Rusiei).
În privința României – în afară celor dezvoltate de o
companie sub licență ucraineană – producția internă este redusă ori, mai
degrabă, experimentală. Iar, pe ansamblu, apărarea teritorială nu este adaptată
la condițiile implicate de războiul dronelor. Așadar, în lipsa dronelor de
producție proprie, nemijlocită, trebuie recunoscut că, din acest punct de
vedere, se creează o vulnerabilitate majoră, chiar și prin dependență de
importuri. Totuși, au apărut primele prototipuri de drone românești cu inteligență
artificială, fără GPS și sub bruiaj intens, unele fiind deja testate, cu
rezultate satisfăcătoare.
Dintre tendințele momentului, exemplificăm
preocupările deținătorilor de frunte: Astfel, odată cu drona Lucas (o
variantă superioară dronei Shahed 136), trimisă pentru experimentare în
Orientul Mijlociu, SUA dezvoltă o dronă autonomă cu alimentare aeriană MQ-25
Stingray, precum și o platformă cu inteligență artificială Skyborg, un copilot
al dronelor de luptă. Totodată, se preocupă de perfecționarea dronelor de
apărare și atac, echipate cu lasere de mare putere (Energie Direcționată) și
lucrează la proiectul Loyal Wingman, ce include drone mai mici, dar care zboară
în tandem cu avioanele de vânătoare F-22 ȘI F-35, oferindu-le suportul
inteligent.
În privința Rusiei, aceasta continuă să integreze noi
tehnologii în modele tip Shahed-107, Geran-3, Altius-RU, concentrându-se,
îndeosebi, pe rezistența la bruiaj și capabilitățile de atac performante.
Concomitent, a perfecționat cea mai avansată dronă stealth grea, S-70
Okhotnik-B (Hunter), a cărei producție de serie a fost programată
pentru începutul anului 2025 (poate transporta până la 2,8 t de
armament în compartimente interne și are o rază de acțiune de 6.000 km. Până
astăzi, efectiv, în teatrul de război, drona Orlan-10 s-a dovedit a fi una
dintre cele mai eficiente.
Între timp, Israelul - ca lider recunoscut în
domeniul dezvoltării tehnologice militare – a trecut la desfășurarea sistemului
Iron Beam (Raza de fier) primul sistem de interceptare laser, care va funcționa
alături de sistemele Iron Dome (Cupola de Fier), David’s Sling (Praștia
lui David) și Arrow (Săgeata). Oun sistem recunoscut ca neutralizator perfect
al oricărei drone. Oricum, până acum, Israelul este atestat ca fiind cel mai
mare exportator de drone din lume.
Referitor la China, odată cu testarea dronei Lijian
(„sabie ascuţită”), aceasta se preocupă să-şi mărească flota de drone militare
de mare capacitate. pentru a-şi extinde, în perspectivă, operaţiunile militare.
India, la rându-i, dezvoltă o drona de mare altitudine, cu inteligență
artificială TAPAS (Tactical Air-launched PGM System), iar Iranul își
perfecționează drona Hadid-110,
odată cu multiplicarea seriei Shahed.
În contextul „războiului hibrid”, state precum Franța,
Marea Britaniei, Germania, Italia, Spania, Turcia, Pakistan, Japonia, Emiratele
Arabe Unite, Coreea de Sud, Australia, Canada și Brazilia au programe proprii
de dezvoltare și achiziție și își amplifică preocupările în domeniu.
În Europa de Est, în timp ce Belarus-ul, de pildă,
folosește rachete tip Iskander și Oreshnik ori avioane Suhoi Su-30, cu
echipamente pentru ghidarea dronelor iraniene Shahed, iar Ucraina deja
folosește deasupra spațiului maritim drona Sea Baby, Polonia construiește prin
programul SAFE (Acțiunea de Securitate pentru Europa), o adevărată
fortificație aeriană antidrone, la care mai adăugă sistemul STRATUS (scutul
invizibil) un complex electromagnetic care poate dezactiva instantaneu dronele
ostile, realizat cu fonduri proprii.
Dac-ar fi să rezumăm, putem afirma, fără a da greș, că
dronele militare reconfigurează structural modalitățile de purtare a războiului
și schimbă radical fața conflictelor. Și, chiar și așa, în asimetria ori în
neconvenționalismul lor, dronele au început să surclaseze superioritatea
clasică, printr-un impact strategic incontrolabil. Iar, dacă luăm în
considerare și adaptabilitatea relativ ușoară - inclusiv a dronelor comerciale
- la standardul de război, putem spune că extinderea dronelor militare și în
spațiul civil, în loc să „normalizeze” ori să atenueze violența, o amplifică
nepermis de mult. În ultimă instanță, o alternativă la un război - fie el și
nuclear sau „convențional” - printr-un alt tip de război este, la fel, de
neadmis. Cum de neadmis este tot ceea dăunează omenirii.
În altă ordine de idei, trebuie menționat că, în
absența unor reglementări eficiente și a unui control strict, la nivel
internațional, se sporește, din ce în ce mai mult, autonomia letală și
intempestivă a dronelor. Astfel, fără parametrii riguroși și exacți, războiul
cu drone riscă să se generalizeze și să devină un mod frecvent de luptă,
înlocuind în teatrul de război, armamentele cunoscute și chiar armatele
dezvoltate sau fronturile definite.
În concluzie, dacă nu se intervine oportun, clar, ferm
și operativ, războiul cu drone își va spori periculozitate nu numai în
perspectivă, ci și în prezentul, fără de acoperire. O temă extrem de delicată
și absolut necesară, pe care analiștii și experții militari, guvernanții și
toți politicienii trebuie să o aibă, cu prioritate, în atenție. Cum, la fel de
prioritar trebuie să se ajungă la acel consens major, atât de benefic lumii
întregi: Pacea, Pacea universală, Liniștea mondială. Căci, indiferent pentru care
dintre formele și categoriile de mijloace de luptă s-ar opta, nu va exista
niciodată bunăstare și prosperitate deplină pe Terra, după cum nici o
finalitate optimistă. Iar, planeta Pământ va continua să rămână, încă multă
vreme, într-un echilibru extrem de precar.
Asta, ca să nu anticipăm, în niciun fel, distrugerea
completă a omenirii.
Doamne, ocrotește-i pe români!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu