Vasilica Grigoraş cu
admiraţie printre „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă
Când anul
2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba
şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de
elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin
prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră
didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri),
o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…”
(proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi
profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat
„Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.
Sursele de
inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii,
cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare
de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.
Deşi
imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din
evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe
ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la
ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie
care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici,
părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa
seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună
cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate
cerneala din papirusul povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre
personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei,
cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de
inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala
oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc
promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi
penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum
mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi
neguri”. (În dor de ducă)
Stilul
scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima
lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii,
observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor
cu privire la fapte, situaţii, personaje…
Limba
literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter”
talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând
imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un
tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii,
pentru că „Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul
se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la
biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul
Grigore)
Proza din
această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate
striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele
dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o
sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…
Minunate
descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi
limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în
dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie,
zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între
spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea.
N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de
scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai
pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe
amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru
călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea
şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)
Pe firul
arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie
drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei Brânduşa, care a
jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă
pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi farmecul studenţiei aduc
aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe
portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans
eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de
inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de
ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul
inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi
copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.
Cartea are
şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în
care doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de
comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl,
învăţător a înaintaşilor din familie.
Revenirea,
reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din
povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de
vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului,
venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din
povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar
animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt,
acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din
România în scrierile lor.
Scriitoarea
ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau
bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge,
declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare
parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee,
autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se
poate să nu fii mândră de ei.
Meticulozitatea
autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi, sate cu semnificaţie
profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la
sat”.
Folclorul
local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi
artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei, fiică de învăţători,
admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările
şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură,
plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la
izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.
Sărbătorile
din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare.
Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt
prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea
evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are
întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă,
cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.
Naraţiunea
evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de
convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim
şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se
complice cu lucruri importante, însă relaţiile dintre oameni nu ajungeau la
conflicte ireconciliabile.
„Amintiri,
portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata
caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi
oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul
Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi
diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi
convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.
Mesajul
Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să
renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de
import, pentru că am devenit nişte snobi, iar snobismul manifestându-se astăzi
ca un sport de masă.
Aducând în
atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei:
„Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului,
veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte
ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi
vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu