NISTOROIU - FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI ORTODOXE de la MISLEA

FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI ORTODOXE de la MISLEA

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere şi du până la

   sfârşit chinul încercărilor, sfâşierea durerilor şi primeşte cu

   bucurie piroanele-ntristărilor, ca pe o coroană a slavei şi,

   aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor şi, lovit cu pietrele

   tuturor necinstirilor, vărsând lacrimi de sânge. Că totul

   izbuteşte plânsul de fiecare zi. Vei fi mucenic!”

                            (Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog)

   În Cetatea eternă a Carpaţilor dacilor nemuritori stă înfiptă de-a pururi Crucea veşniciei în care au odrăslit Suferinţa, Jertfa, Eroismul, Demnitatea, Martirajul, Iubirea şi Sfinţenia ca esenţă filocalică şi sofianică a Românismului. 

   Din Corola dimensiunii noastre ca Neam precreştin şi creştin se prelinge mireasma eroismului şi martiriului feminin: de la Crucea sacră a naşterii de prunci-„muguri de Dumnezeu”, la Crucea purtării propriului destin, la Crucea comuniunii familiei ortodoxe, la Crucea educaţiei creştine, până la apoteotica Cruce a trăirii depline întru Iisus Hristos.

   Eroismul şi Martiriul Feminin ortodox ancestral a fost dospit în aluatul sacerdotal al Sibilelor trace şi reginelor pelasge, iar la „plinirea vremii” s-a întrupat apoi dintru Frumuseţea, Măreţia şi demnitatea Crăiaso-dumnezeiască a Fecioarei Maria, devenind curgere peste vremuri, peste veşnicii, ca izvor existenţial al cuminecării eroismului, demnităţii şi martiriului dacic bărbătesc, precum şi sceptrul regal dinastic al continuităţii Neamului nostru primordial şi preaales.

   Rolul ei: Fecioară-Femeie-Mamă hărăzit de Bunul Dumnezeu, deşi sacru şi nemuritor s-a înveşmântat prin croiala faptelor divine în simplitate, smerenie, bunăcuviinţă, suferinţă, o continuă jertfă, o nesfârşită iubire şi o permanentă dăruire, ceea ce i-a conferit de fapt măreţia ei dumnezeiască, deasupra ecoului de baladă peste azurul aurei de legendă.

Din inima ei se răspândeşte lumina şi căldura Rugului aprins de Dragoste creştină din care răsar scânteile rugăciunii urcând voios şi smerit la cerurile străbunilor.

Femeia creştină dacoromână a fost destinată de Atotcreatorul, la Zidirea lumii, la zidirea Neamului, la zidirea Omului, la zidirea Casei, la zidirea Familiei, la zidirea Bisericii, la zidirea Şcolii, la zidirea prezentului continuu, primind: fie răbdare, fie credinţă, fie binecuvântare, fie iubire, fie cinstire, fie înţelepciune, fie onoare, fie eroism, fie mucenicie.

S-ar putea spune cu adevărat că FEMEIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este de fapt ÎNTRUPAREA SUFERINŢEI şi a IUBIRII dumnezeeşti.

 Deşi eroismul şi martiriul feminin n-a lipsit niciodată, el a fost dea pururi esenţial vieţii.

 În ţesătura maramei existenţiale, FEMEIA DACICĂ a brodat ciucurii anonimatului, dar  taina ei ca și chemare şi alegere celestă n-a putut rămâne ascunsă.

  Scena luptelor deschise din sânul poporului matern/ patern i-a înlesnit eroismul ca pe ceva firesc, ca pe ceva menit propriei naturi. De fapt în configuraţia ei de om-înger trei naturi divine îi sunt intrinsece: religiozitatea, eroismul şi martiriul, pentru a-şi sacraliza credinţa, libertatea, adevărul, dragostea întru totul ziditoare vieţii autentic creştine.

 Trece cu uşurinţă de la rostul firesc al casei, al familiei, din starea aparent liniştită pe baricada riscurilor, a confruntărilor, a încrâncenărilor, a luptei, a focului atunci când credinţa şi libertatea naţiei sale creştine sunt în pericol, dovedindu-se o mare cruciată.

În toate preocupările ei un rol aparte îl acordă formării caracterului de diamant, al moralei de stâncă, al educaţiei creştine, întrupând înălţarea patriotică întru naţionalismul creştin-ortodox, criteriu esenţial în vederea constituirii Elitei spirituale conducătoare.

Toate Fetele frumoase şi dârze ale nemuritoarei Dochia: Fecioare, Femei, Mame şi-au urcat măsura culmii ascetismului, piscul mistic al eroismului şi martiriului asumat întru Voirea Majestăţii lui Hristos şi a supravenerării Mamei Sale-Crăiasa Maria.

 Taina ei ca menire cosmică a fost „predestinată” de Dumnezeu, fiind supranumită de înţelepciunea noastră populară ca: „Micul dumnezeu” sau „Mica biserică”-Altar al Casei, al Vetrei familiei, al Gliei străbune.

Femeia dacoromână cu braţele Crucii ei-mâinile ce-au legănat prunci şi-au îndrumat destine, şi-a prins de o parte şi de alta propria soartă de Neam şi Ţară.

„Fiat”-ul Femeii dacoromâne a fot înaintemergător angelicului „Fiat!” al Fecioarei Maria, în tot ceea ce este omenesc, pământesc, angelic şi dumnezeiesc.

„Fie Mie după cuvântul tău!”, înseamnă de fapt: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea!

„Fiat”-ul Femeii dacoromâne: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea şi veşnic Neamului meu!

După aproape două milenii de triumf al Creştinismului ortodox a venit şi Apocalipsa secolului al XX-lea, cu triumful satanismului ateo-comunist.

„Printre amintirile copilăriei mele, mărturisea Aspazia Oţel-Petrescu, şi-a făcut loc şi o imagine din Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru la Mihalovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte-pe care le-am considerat şi le consider încă-testamentul său politic:

-Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” (Bogdan Mihăilă, „O viaţă în temniţele comuniste”, în „Monitorul de Neamţ”, 17 Martie, 2007)

Femeia dacoromână a călcat cu seninătate peste şerpi, peste aspide, peste tranşee, peste schije, peste obuze, peste sârma ghimpată, peste cătuşe, peste lanţuri, peste gratii, peste surghiunuri, peste carcere, peste deportări, peste frângeri, peste sfâşieri, peste golgotă, peste calvar, peste răstigniri, peste moarte, urcând prin Cruce la Învierea vieţii.

Filele memoriei acestor eroine-cruciate, adevărate amazoane dacice se deschid acum cu Oana Orlea-Marioana Cantacuzino, nepoata prinţului muzicii George Enescu şi fiica prinţului, unul dintre Aşii aerului, Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, născută la 21 Aprilie 1936, într-un cadru de vis, plăcut, de basm, cu adevărat princiar.

În plină exuberanţă adolescentină, la 16 ani, când aproape toţi tinerii/ tinerele au vise de aur, au mireasma îndrăgostiţilor prelinsă pe sufletul lor pur, precum mărgăritarele de rouă căzute dimineaţa pe bobocii de trandafir, şatirându-i, Oana era elevă a Liceului I. L. Caragiale-Bucureşti, în clasa a X-a, în 1952, când Securitatea i-a pus în scenă scenariul unui complot, al unui atentat subversiv împotriva statului roşu-proletar.

Soarta avea să-i rezerve un periplu de 12 închisori, pe care le-a pecetluit cu demnitate, curaj, fermitate, acceptare, bunăvoinţă, eroism, cu grija de a deveni „Zoia Românca!”

Când a ajuns la Mislea, după un stagiu de 6 temniţe, a descifrat secretul „secretelor”, o secţie destinată „secretelor” aflate la etajul clădirii. „Secretul Mic” cuprindea două camere cu câte 40-50 de deţinute, fiecare, una cu fetele frumoase verzi..., cealaltă, amestecate.

 „Secretul Mare”, revenea de drept deţinutelor religioase condamnate de la 10 ani în sus. Oana era bucuroasă că a ajuns aici. „Eram destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă.” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin. Compania, Bucureşti-2008, p. 66)

S-a integrat cu uşurinţă tuturor „ofertelor” răspândite cu multă risipă de sistemul concentraţionar, stând şi în compania doamnei Maria Antonescu, venită dintr-o puşcărie sovietică, iar mai apoi bucurându-se de Marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

„Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din mijlocul camerei. Plîngeam şi cîntam. Cîntam şi plîngeam. Ne simţeam unite... Într-o bună zi: <<Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!>> M-am trezit dată afară din rai!” (ibid., p. 70)

   Dacă Oana Orlea vedea „secretele” cu deţinute, Aspazia Oţel Petrescu vedea în camarade „casele cu rândunici”. Fiecare însă cu miasma simţului său spiritual.

   Aspazia Oţel Petrescu a împletit mistic un Şirag de mărgăritare, cu câte o sclipire preţioasă din amintirea camaradelor de crez, rugă, creaţie, suferinţă, jertfă şi iubire.

   Sofia Cristescu Dinescu-Nana purta permanent cu ea un aer parfumat de smirnă în care se ondula melodios graiul sufletului ei: „Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede, vibrant, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, ne gândeam la îngeri.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 102)

   Oltea Manoliu Bellu era un chip frumos reflectat dintr-o icoană strălucitoare, ce răspândea în jurui o distincţie rară, enigmatică, cu o prestanţă princiară, trecând între 1948-1964 prin toate ororile comuniste, dar rămânând pururea o floare rară, mistică.

   „O lăcrămioară mistică! O lăcrămioară mistică în a cărei discreţie sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii.

   O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuţe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (ibid., p. 108)

   Georgeta Iancu Gheorghiu a odrăslit sublim sub aripile sufletului ei care fâlfâiau sub un azur divin dincolo de surâsul privirii celeste. „Ea înţelegea credinţa nu atât ca o desfăşurare teologică a noţiunilor creştine ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenţei în comori ce amplifică abnegaţia şi devotamentul, calităţi ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii.” (ibid., p. 113)

   Iolanda Popescu-doctor fără de arginţi era o fiinţa tainică în care pulsa atâta elan de vise şi realizări, de energii creatoare întrupate, nu ca un ce? ci, în esenţialul CINE? DUMNEZEU-PATRIE-NEAM! „Avea ceva ce te atrăgea din primul moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare.” (ibid., p. 120)

   Teodosia-Zorica Laţcu-Maica, cuvioasa, binecuvântata ucenică mistico-lirică a Părintelui Arsenie Boca, apoi mireasă a Marelui Iubit. Toţi au admirat-o ca poetă genială, dar mai presus de toţi exigentul profesor Dimitrie Popovici, cu toată autoritatea sa didactico-pedagogică: „poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure!”

   Maica Teodosia Zorica Laţcu a fost Trubadurul mistic al Iubirii cereşti.

   „Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect. Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre lucruri şi printre oameni. Poezia Maicii Teodosia ne ducea pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu.”(ibid., p. 128)

   Maria Leşanu, tandră, discretă, duioasă, surâs al bunătăţii, o cascadă a revărsării dăruirii de o frumuseţe emblematică, ce suie serafic spre ceruri. „Ai fost bunătate nedezminţită, dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credinţă tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare. Ai fost floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumuseţea ta era aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui Solomon.” (ibid., p. 131)

   Valeria Ţifrea Curpănaru, ascultătoare, înţelegătoare, mângâietoare, şi-a păşit soarta pe cărarea siderală a unui model de viaţă exemplar.  „Sensibilă, inteligentă şi atât de delicat discretă, tu ai ştiut că numai trăirea în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer, la nemurire.” (ibid., p. 136)

   Rodica Airinei Ionescu, înzestrată cu luciditate, curaj, răbdare, intuiţie şi-a purificat iubirea prin suferinţa crucii de foc, căpătând sublima-divina putere a iertării.

   Viorica Pârnac Stănescu, prefigurată în nimb de muceniţă, a înfrumuseţat suişul mistic al eroismului-martiric prin excepţionala splendoare a caracterului ei: mare, dârz şi generos. „Viorica era o prezenţă discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumuseţea ei.” (ibid., p.143)

   Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, dăruită cu credinţă de cremene, cu răbdarea apei, cu discreţia nădejdii şi iubirea de foc şi-a brodat un frumos şi nobil caracter. „Cele care am cunoscut-o şi am iubit-o îi închinăm un gând luminat,, o lacrimă caldă, o floare parfumată, daruri nobile pentru viaţa ei nobilă, patriarhală.” (ibid., p. 146)

   Flora Căcea, a trăit viaţa cu intensitatea unui vulcan, având sufletul-un mare rug aprins în care s-au mistuit deopotrivă suferinţa, dăruirea, jertfa şi iubirea, împlinindu-şi destinul, urmându-şi şi asumându-şi chemarea unui caracter puternic metafizic.

   Eugenia Roşca Otparlic, împodobită cu mult talent, foarte generoasă, nobilă, delicată, dezvolta un mare rafinament spiritual, artistic, înfrumuseţând totul în jur, îndeosebi poezia ce emana din ea şi sculptura mirifică în os. „Ne-a luminat zilele de surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu  un anume umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de veselie în sufletele copleşite de tristeţe.”(ibid., p.161)

   Lenuţa Ilie, a trăit calvarul vieţii cel mai intens în marea tragedie a sorţii, chiar înainte de a se naşte, purificându-se prin suferinţă până dincolo la cealaltă naştere. „Lenuţa era un fel de copil al temniţei, iubită... Firea ei optimistă se manifesta cu voiciune, dar un ochi atent putea să observe că destinul aşezase în profunzimea fiinţei sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară.” (ibid., p. 171)

   Liliana Protopopescu, distinsă, deosebit de inteligentă, desprinsă parcă dintr-o tragedie tracă, lăsa o imagine de aristocrată dacică, raţională, erudită. „Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările noastre, indiferent de domeniu. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil, caracteristic omului de vastă cultură, cu mult har în închegarea metaforelor.” (ibid., p. 180)

   Fredina Metodie Zamfirescu, în caleidoscopul timpului vieţii şi-a aşezat inexorabil deasupra vremii tăinuita sa cărare a sorţii, cu un sens unic, cu o mare chemare. „Frida avea o voce frumoasă, cu un timbru elegiac, potrivit cu romanţele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le cânta.” (ibid., p. 182)

   Alexandrina Teglaru Voinea-orfana absolută şi-a înfiat cu multă şi totală înflăcărare neamul drag, cu subtilitatea unei preotese-vestale, trăindu-şi destinul într-o înfrumuseţare de sacerdot-anahoret, purtat pe urcuşul spiritual-cultural al suferinţei, al bucuriei şi al biruinţei pentru a mărturisi Adevărul în lumina sa dumnezeiască, lăsându-ne imperioasa chemare dacică: „Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-L preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi să faceţi nimic.Trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!” (ibid., p. 190)

   Paula Agapie, şlefuită din diamant cu reflexe de topaz şi rubin, împrăştia strălucire printre cei din jur. Părea ţesută dintr-un material de legendă, brodată pe margini cu frumoase metafore care-i fascinau fiinţa angelică, descoperindu-i aura nobilă a caracterului: onestitatea emblematică.

   Eugenia Fuică Purcărea, smălţuită prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu o varietate de însuşiri, viu colorate pe anfora sufletului. Avea o graţie de căprioară, pornită într-un iureş pe sub poale de munte. „Era o persoană deosebită, nu pentru că era frumoasă-erau atâtea la fel ca ea printre noi-ci, pentru că avea o graţie, o gingăşie ieşite din comun.” (ibid., p. 206)

   Maria Roşca Brahonschi, părea o romanţă de demult într-un trup veşnic care prin virtuozitatea sufletului serafic, rezonau sublim: poezia, ruga, dăruirea, suferinţa, frumuseţea, nobleţea, jertfa şi iubirea. „Am iubit-o şi am preţuit-o, ea, generoasă şi neostoită, ne-a atârnat la gâtul memoriei salba neuitării, urzită din pilduitoare fapte de virtute.” (ibid., p. 215)

   Eugenia şi Maria-surorile INDREICA

   Maria, poseda un dar ceresc al vocii ei catifelate, serafice, de aur care vibra precum cetele angelice în jurul Împăratului lor. Arpegiile glasului venea dintr-o lume de basm ce răspândea în sufletele sensibile aurore boreale şi dantele de lumini dumnezeeşti. „Maria (Loliţa) este o blondă, dăruită de Domnul cu o dulceaţă aparte şi cu o voce serafică ce sugera cum trebuie că răsună cântările de heruvimi şi serafimi în cer, dar şi pe pământ atunci când înfloreşte iubirea. Loliţa a fost aripa de înger care ne înălţa sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt şi a preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de <<Ave Maria!>>cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, nepreţuite cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină şi spre lumea cea liberă de orice zăvor, sufletele întemniţate.” (ibid., p. 145)

   Eugenia (Gigi), întrupată din fulgere de heruvimi şi serafimi, împodobită ca un păun regal cu harul şi darul sublim al poeziei, cu un suflet măreţ ca un arc de triumf proiectat cu turnul semeţ pe cerul albastru surâzător de deasupra Daciei noastre. „Este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumuseţe şi cu mulţi talanţi deosebiţi pe care ea cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul femeilor întemniţate, versurile sale au încântat şi au alinat sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos.” (ibid., p. 145)

   Toate dorurile, durerile, doinele, dorinţele, lacrimile ei doldora de rugă erau zămislite din har şi legende fermecătoare, care implorau un farmec ceresc. „Toată creaţia ei este străbătută de un farmec aparte ce vine din acel inefabil greu de descris ce caracterizează făptura ei frumoasă, nobilă, delicată.” (ibid., p. 179)

   Toate inimile şi sufletele frumoase ale Cruciatelor ortodoxe alese, din închisori s-au întrupat în Taina crucificării cu blândeţe şi har, cu tăcere şi contemplaţie, cu mireasmă de floare şi alint de smirnă, cu rugă şi jertfă, cu lacrimi fierbinţi căzute pe discul de platină al Lunii, cu discreţia stelelor căzătoare, cu dăruire şi discreţie, cu nelinişti metafizice şi singurătăţi solitare, cu durere şi generozitate, cu smerenie şi suferinţă, cu romantism şi iubire, cu cântec şi splendoare, cu Cruce şi Înviere, urcând la extazul mistic, la frumuseţea interioară pe care au revărsat-o tuturor celor dragi.

  Despre toate Inimile mari şi sufletele lor frumoase de care n-am amintit, Măicuţa Domnului a vorbit cu drag şi duioşie în faţa tronului ceresc al Fiului ei-Hristos.

  Admiraţie tuturor Eroinelor-Martire şi urmaşelor urmaşelor lor dea pururi!

  Din miraculoasele poezii ale Eugeniei Indreica am ales Imnul închinat eroilor-martiri.

   „Deschide, Părinte, ale cerului porţi/ Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi/ Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,/ Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,/ Cu feţele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cisme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.// Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă/ Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urme de spini./ Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniştea sfântă a grădinii cereşti./ Prin ierburi vor creşte aripi îngereşti,/ Iar jos, pe pământ când priveşti iertător,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor.”  

   (Eugenia Indreica Damian, Rugă pentru cei care au murit în închisori)

      Corola de lumini ale lunii August:

   1.08.1883, Pantelimon Halippa, profesor, ofiţer, militant de frunte al Unirii Basarabiei cu România, scriitor, publicist, ministru, parlamentar, d.p.; 1.08.1911, Dumitru Bălaşa, preot, istoric dacolog, scriitor, d.p.r, erou-martir; 1.08.1920, Nil Dorobanţu, doctor, triplu licenţiat, teolog mistic, arhimandrit, d.p.r., ofiţer, erou-martir, mare schimnic-un Arsenie Boca al Ţării Româneşti, caterisit de Sinodul necanonic al ierarhilor din Biserica Ortodoxă; 2.08.1922, Nicolae Nicolau, medic, publicist, d.p.r. ; 4.08.1968, Ştefan Doru Dăncuş, scriitor, publicist, editor de referinţă; 11.08.1907, Alexandru Bassarab, pictor, gravor, cronicar plastic, erou-martir; 15.08.1914, Arsenie Papacioc, Arhimandrit, mare Duhovnic, teolog-filocalic, scriitor-mărturisitor, d.p.r.; 15.08.1921, Dumitru Bordeianu, scriitor-mărturisitor, d.p.r., erou-martir, medaliat cu „Bărbăţie şi Credinţă”; 16.08.1907, Dumitru Goraş, preot, d.p.r.; 16.08.1912, Nicolae Ciolacu/ Ieromonahul Nectarie, luptător anticomunist, erou-martir, d.p.r.;  19.08.1881, George Enescu, compozitor, violonist, muzician, pianist, academician; 20.08.1921, Zahu Pană, poet, d.p.r.; 21.08.1920, Liviu Boldura, protopop, d.p.r.; 22.08.19.., Mariana Gheorghe-Pârşcov-Olt; 23.08.19.. ; Ancuţa Elena Călin -preşedinte executiv Fundaţia Culturală Apolon; 27.08.1923, Traian Popescu-Macă, scriitor-memorialist, publicist, compozitor, d.p.r.; 29.08.1905, Vasile Hanu, profesor, scriitor, d.p.r.; 29.08.1911, Ştefan Straja, preot, erou-martir, d.p.r.    

  

   Alese preţuiri tuturor!

   Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.