FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI ORTODOXE de la
MISLEA
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Luând pe umeri
crucea, strânge-o cu putere şi du până la
sfârşit chinul
încercărilor, sfâşierea durerilor şi primeşte cu
bucurie
piroanele-ntristărilor, ca pe o coroană a slavei şi,
aruncat în
fiecare zi în lăncile ocărilor şi, lovit cu pietrele
tuturor
necinstirilor, vărsând lacrimi de sânge. Că totul
izbuteşte
plânsul de fiecare zi. Vei fi mucenic!”
(Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog)
În Cetatea eternă a Carpaţilor dacilor nemuritori stă
înfiptă de-a pururi Crucea veşniciei în care au odrăslit Suferinţa, Jertfa,
Eroismul, Demnitatea, Martirajul, Iubirea şi Sfinţenia ca esenţă filocalică şi
sofianică a Românismului.
Din Corola dimensiunii noastre ca Neam precreştin şi
creştin se prelinge mireasma eroismului şi martiriului feminin: de la Crucea
sacră a naşterii de prunci-„muguri de
Dumnezeu”, la Crucea purtării propriului destin, la Crucea comuniunii
familiei ortodoxe, la Crucea educaţiei creştine, până la apoteotica Cruce a
trăirii depline întru Iisus Hristos.
Eroismul şi Martiriul Feminin ortodox ancestral a fost dospit în aluatul
sacerdotal al Sibilelor trace şi reginelor pelasge, iar la „plinirea vremii” s-a întrupat apoi dintru Frumuseţea, Măreţia şi
demnitatea Crăiaso-dumnezeiască a Fecioarei Maria, devenind curgere peste
vremuri, peste veşnicii, ca izvor existenţial al cuminecării eroismului, demnităţii
şi martiriului dacic bărbătesc, precum şi sceptrul regal dinastic al
continuităţii Neamului nostru primordial şi preaales.
Rolul ei: Fecioară-Femeie-Mamă hărăzit de Bunul Dumnezeu, deşi sacru şi
nemuritor s-a înveşmântat prin croiala faptelor divine în simplitate, smerenie,
bunăcuviinţă, suferinţă, o continuă jertfă, o nesfârşită iubire şi o permanentă
dăruire, ceea ce i-a conferit de fapt măreţia ei dumnezeiască, deasupra ecoului
de baladă peste azurul aurei de legendă.
Din inima ei se răspândeşte
lumina şi căldura Rugului aprins de Dragoste creştină din care răsar scânteile
rugăciunii urcând voios şi smerit la cerurile străbunilor.
Femeia creştină dacoromână a fost
destinată de Atotcreatorul, la Zidirea lumii, la zidirea Neamului, la zidirea
Omului, la zidirea Casei, la zidirea Familiei, la zidirea Bisericii, la zidirea
Şcolii, la zidirea prezentului continuu, primind: fie răbdare, fie credinţă,
fie binecuvântare, fie iubire, fie cinstire, fie înţelepciune, fie onoare, fie
eroism, fie mucenicie.
S-ar putea spune cu adevărat că
FEMEIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este de fapt ÎNTRUPAREA SUFERINŢEI şi a IUBIRII dumnezeeşti.
Deşi eroismul şi martiriul feminin n-a lipsit
niciodată, el a fost dea pururi esenţial vieţii.
În ţesătura maramei existenţiale, FEMEIA DACICĂ
a brodat ciucurii anonimatului, dar
taina ei ca și chemare şi alegere celestă n-a putut rămâne ascunsă.
Scena luptelor deschise din sânul poporului matern/ patern i-a înlesnit
eroismul ca pe ceva firesc, ca pe ceva menit propriei naturi. De fapt în
configuraţia ei de om-înger trei naturi divine îi sunt intrinsece:
religiozitatea, eroismul şi martiriul, pentru a-şi sacraliza credinţa,
libertatea, adevărul, dragostea întru totul ziditoare vieţii autentic creştine.
Trece cu uşurinţă de la rostul firesc al
casei, al familiei, din starea aparent liniştită pe baricada riscurilor, a
confruntărilor, a încrâncenărilor, a luptei, a focului atunci când credinţa şi
libertatea naţiei sale creştine sunt în pericol, dovedindu-se o mare cruciată.
În toate preocupările ei un rol
aparte îl acordă formării caracterului de diamant, al moralei de stâncă, al
educaţiei creştine, întrupând înălţarea patriotică întru naţionalismul
creştin-ortodox, criteriu esenţial în vederea constituirii Elitei spirituale
conducătoare.
Toate Fetele frumoase şi dârze
ale nemuritoarei Dochia: Fecioare, Femei, Mame şi-au urcat măsura culmii
ascetismului, piscul mistic al eroismului şi martiriului asumat întru Voirea
Majestăţii lui Hristos şi a supravenerării Mamei Sale-Crăiasa Maria.
Taina ei ca menire cosmică a fost „predestinată” de Dumnezeu, fiind
supranumită de înţelepciunea noastră populară ca: „Micul dumnezeu” sau „Mica
biserică”-Altar al Casei, al Vetrei familiei, al Gliei străbune.
Femeia dacoromână cu braţele
Crucii ei-mâinile ce-au legănat prunci şi-au îndrumat destine, şi-a prins de o
parte şi de alta propria soartă de Neam şi Ţară.
„Fiat”-ul Femeii dacoromâne a fot înaintemergător
angelicului „Fiat!” al Fecioarei
Maria, în tot ceea ce este omenesc,
pământesc, angelic şi dumnezeiesc.
„Fie Mie după cuvântul tău!”, înseamnă de fapt: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea!
„Fiat”-ul Femeii dacoromâne: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea şi veşnic Neamului
meu!
După aproape două milenii de
triumf al Creştinismului ortodox a venit şi Apocalipsa
secolului al XX-lea, cu triumful satanismului ateo-comunist.
„Printre amintirile copilăriei mele, mărturisea Aspazia
Oţel-Petrescu, şi-a făcut loc şi o
imagine din Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar
pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru la Mihalovka, crucea,
clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se
întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci bunicul ne-a spus nouă,
copiilor, următoarele cuvinte-pe care le-am considerat şi le consider
încă-testamentul său politic:
-Priviţi, ţineţi minte şi nu
uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” (Bogdan Mihăilă, „O
viaţă în temniţele comuniste”, în „Monitorul
de Neamţ”, 17 Martie, 2007)
Femeia dacoromână a călcat cu
seninătate peste şerpi, peste aspide, peste tranşee, peste schije, peste obuze,
peste sârma ghimpată, peste cătuşe, peste lanţuri, peste gratii, peste
surghiunuri, peste carcere, peste deportări, peste frângeri, peste sfâşieri,
peste golgotă, peste calvar, peste răstigniri, peste moarte, urcând prin Cruce
la Învierea vieţii.
Filele memoriei acestor
eroine-cruciate, adevărate amazoane dacice se deschid acum cu Oana Orlea-Marioana Cantacuzino,
nepoata prinţului muzicii George Enescu şi fiica prinţului, unul dintre Aşii
aerului, Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, născută la 21
Aprilie 1936, într-un cadru de vis, plăcut, de basm, cu adevărat princiar.
În plină exuberanţă
adolescentină, la 16 ani, când aproape toţi tinerii/ tinerele au vise de aur,
au mireasma îndrăgostiţilor prelinsă pe sufletul lor pur, precum mărgăritarele
de rouă căzute dimineaţa pe bobocii de trandafir, şatirându-i, Oana era elevă a
Liceului I. L. Caragiale-Bucureşti, în clasa a X-a, în 1952, când Securitatea
i-a pus în scenă scenariul unui complot, al unui atentat subversiv împotriva
statului roşu-proletar.
Soarta avea să-i rezerve un
periplu de 12 închisori, pe care le-a pecetluit cu demnitate, curaj, fermitate,
acceptare, bunăvoinţă, eroism, cu grija de a deveni „Zoia Românca!”
Când a ajuns la Mislea, după un
stagiu de 6 temniţe, a descifrat secretul „secretelor”,
o secţie destinată „secretelor”
aflate la etajul clădirii. „Secretul Mic”
cuprindea două camere cu câte 40-50 de deţinute, fiecare, una cu fetele frumoase
verzi..., cealaltă, amestecate.
„Secretul
Mare”, revenea de drept deţinutelor religioase condamnate de la 10 ani în
sus. Oana era bucuroasă că a ajuns aici. „Eram
destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea
era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă.” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!
Interviu realizat de Mariana Marin. Compania, Bucureşti-2008, p. 66)
S-a integrat cu uşurinţă tuturor „ofertelor” răspândite cu multă risipă
de sistemul concentraţionar, stând şi în compania doamnei Maria Antonescu,
venită dintr-o puşcărie sovietică, iar mai apoi bucurându-se de Marea sărbătoare
a Naşterii Domnului.
„Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din
mijlocul camerei. Plîngeam şi cîntam. Cîntam şi plîngeam. Ne simţeam unite...
Într-o bună zi: <<Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!>> M-am
trezit dată afară din rai!”
(ibid., p. 70)
Dacă Oana Orlea vedea „secretele” cu deţinute, Aspazia Oţel
Petrescu vedea în camarade „casele cu
rândunici”. Fiecare însă cu miasma simţului său spiritual.
Aspazia Oţel Petrescu a
împletit mistic un Şirag de mărgăritare, cu câte o sclipire preţioasă din
amintirea camaradelor de crez, rugă, creaţie, suferinţă, jertfă şi iubire.
Sofia Cristescu Dinescu-Nana purta permanent cu ea un aer
parfumat de smirnă în care se ondula melodios graiul sufletului ei: „Era frumos glasul tău, un firicel suav de
voce ca de copil, limpede, vibrant, un clopoţel de argint, care revărsa atâta
puritate peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, ne gândeam la îngeri.”
(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM
SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 102)
Oltea Manoliu Bellu era un chip frumos reflectat dintr-o icoană
strălucitoare, ce răspândea în jurui o distincţie rară, enigmatică, cu o
prestanţă princiară, trecând între 1948-1964 prin toate ororile comuniste, dar rămânând
pururea o floare rară, mistică.
„O lăcrămioară mistică! O lăcrămioară mistică în a cărei discreţie sunt
îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele
cupe ale florii.
O lăcrămioară mistică în ale cărei potire
micuţe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile
să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată
Creatorului Sublim” (ibid.,
p. 108)
Georgeta Iancu Gheorghiu a odrăslit sublim sub aripile sufletului
ei care fâlfâiau sub un azur divin dincolo de surâsul privirii celeste. „Ea înţelegea credinţa nu atât ca o desfăşurare teologică a noţiunilor creştine
ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul
existenţei în comori ce amplifică abnegaţia şi devotamentul, calităţi ce
înmoaie inimile cu lacrimile iubirii.” (ibid., p. 113)
Iolanda Popescu-doctor fără
de arginţi era o fiinţa tainică în care pulsa atâta elan de vise şi
realizări, de energii creatoare întrupate, nu ca un ce? ci, în esenţialul CINE?
DUMNEZEU-PATRIE-NEAM! „Avea ceva ce te
atrăgea din primul moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te
fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare.” (ibid., p.
120)
Teodosia-Zorica Laţcu-Maica, cuvioasa, binecuvântata ucenică
mistico-lirică a Părintelui Arsenie Boca, apoi mireasă a Marelui Iubit. Toţi au
admirat-o ca poetă genială, dar mai presus de toţi exigentul profesor Dimitrie
Popovici, cu toată autoritatea sa didactico-pedagogică: „poezia domnişoarei Zorica Laţcu
a atins cerul poeziei pure!”
Maica Teodosia Zorica Laţcu a
fost Trubadurul mistic al Iubirii
cereşti.
„Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era
un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul
acesta interior se calma în versul ei atât de perfect. Forţa ei de a iubi se
potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce
curge fără întrerupere printre lucruri şi printre oameni. Poezia Maicii
Teodosia ne ducea pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu.”(ibid., p.
128)
Maria Leşanu, tandră, discretă, duioasă, surâs al bunătăţii, o
cascadă a revărsării dăruirii de o frumuseţe emblematică, ce suie serafic spre
ceruri. „Ai fost bunătate nedezminţită,
dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere lăuntrică, iubire
nemăsurată, jar de credinţă tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de
floare. Ai fost floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumuseţea ta era
aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui
Solomon.” (ibid., p. 131)
Valeria Ţifrea Curpănaru, ascultătoare, înţelegătoare,
mângâietoare, şi-a păşit soarta pe cărarea siderală a unui model de viaţă
exemplar. „Sensibilă,
inteligentă şi atât de delicat discretă, tu ai ştiut că numai trăirea în
comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer,
la nemurire.” (ibid., p. 136)
Rodica Airinei Ionescu, înzestrată cu luciditate, curaj, răbdare,
intuiţie şi-a purificat iubirea prin suferinţa crucii de foc, căpătând sublima-divina
putere a iertării.
Viorica Pârnac Stănescu, prefigurată în nimb de muceniţă, a
înfrumuseţat suişul mistic al eroismului-martiric prin excepţionala splendoare
a caracterului ei: mare, dârz şi generos. „Viorica
era o prezenţă discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la
ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumuseţea ei.” (ibid.,
p.143)
Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, dăruită cu credinţă de cremene, cu răbdarea
apei, cu discreţia nădejdii şi iubirea de foc şi-a brodat un frumos şi nobil
caracter. „Cele care am cunoscut-o şi am
iubit-o îi închinăm un gând luminat,, o lacrimă caldă, o floare parfumată,
daruri nobile pentru viaţa ei nobilă, patriarhală.” (ibid., p. 146)
Flora Căcea, a trăit viaţa cu intensitatea unui vulcan, având
sufletul-un mare rug aprins în care s-au mistuit deopotrivă suferinţa, dăruirea,
jertfa şi iubirea, împlinindu-şi destinul, urmându-şi şi asumându-şi chemarea
unui caracter puternic metafizic.
Eugenia Roşca Otparlic, împodobită cu mult talent, foarte
generoasă, nobilă, delicată, dezvolta un mare rafinament spiritual, artistic,
înfrumuseţând totul în jur, îndeosebi poezia ce emana din ea şi sculptura
mirifică în os. „Ne-a luminat zilele de
surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu
un anume umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de veselie
în sufletele copleşite de tristeţe.”(ibid., p.161)
Lenuţa Ilie, a trăit calvarul vieţii cel mai intens în marea
tragedie a sorţii, chiar înainte de a se naşte, purificându-se prin suferinţă
până dincolo la cealaltă naştere. „Lenuţa
era un fel de copil al temniţei, iubită... Firea ei optimistă se manifesta cu
voiciune, dar un ochi atent putea să observe că destinul aşezase în profunzimea
fiinţei sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară.” (ibid., p. 171)
Liliana Protopopescu, distinsă, deosebit de inteligentă, desprinsă
parcă dintr-o tragedie tracă, lăsa o imagine de aristocrată dacică, raţională,
erudită. „Răspundea competent şi în
amănunt la toate întrebările noastre, indiferent de domeniu. Frazele sale erau
ample, vocabularul bogat şi subtil, caracteristic omului de vastă cultură, cu
mult har în închegarea metaforelor.” (ibid., p. 180)
Fredina Metodie Zamfirescu,
în caleidoscopul timpului vieţii şi-a aşezat inexorabil deasupra vremii
tăinuita sa cărare a sorţii, cu un sens unic, cu o mare chemare. „Frida avea o voce frumoasă, cu un timbru
elegiac, potrivit cu romanţele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le cânta.”
(ibid., p. 182)
Alexandrina Teglaru Voinea-orfana
absolută şi-a înfiat cu multă şi totală înflăcărare neamul drag, cu
subtilitatea unei preotese-vestale, trăindu-şi destinul într-o înfrumuseţare de
sacerdot-anahoret, purtat pe urcuşul spiritual-cultural al suferinţei, al
bucuriei şi al biruinţei pentru a mărturisi Adevărul în lumina sa dumnezeiască,
lăsându-ne imperioasa chemare dacică: „Să
detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să
realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de
frică şi să-L preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi să faceţi nimic.Trebuie să
ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda
şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!” (ibid., p. 190)
Paula Agapie, şlefuită din diamant cu reflexe de topaz şi rubin,
împrăştia strălucire printre cei din jur. Părea ţesută dintr-un material de
legendă, brodată pe margini cu frumoase metafore care-i fascinau fiinţa
angelică, descoperindu-i aura nobilă a caracterului: onestitatea emblematică.
Eugenia Fuică Purcărea, smălţuită prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu cu o varietate de însuşiri, viu colorate pe anfora sufletului. Avea o
graţie de căprioară, pornită într-un iureş pe sub poale de munte. „Era o persoană deosebită, nu pentru că era
frumoasă-erau atâtea la fel ca ea printre noi-ci, pentru că avea o graţie, o
gingăşie ieşite din comun.” (ibid., p. 206)
Maria Roşca Brahonschi, părea o romanţă de demult într-un trup
veşnic care prin virtuozitatea sufletului serafic, rezonau sublim: poezia,
ruga, dăruirea, suferinţa, frumuseţea, nobleţea, jertfa şi iubirea. „Am iubit-o şi am preţuit-o, ea, generoasă
şi neostoită, ne-a atârnat la gâtul memoriei salba neuitării, urzită din
pilduitoare fapte de virtute.” (ibid., p. 215)
Eugenia şi Maria-surorile INDREICA
Maria, poseda un dar ceresc al vocii ei catifelate, serafice,
de aur care vibra precum cetele angelice în jurul Împăratului lor. Arpegiile
glasului venea dintr-o lume de basm ce răspândea în sufletele sensibile aurore
boreale şi dantele de lumini dumnezeeşti. „Maria (Loliţa) este o blondă, dăruită de Domnul cu o dulceaţă aparte şi cu o voce
serafică ce sugera cum trebuie că răsună cântările de heruvimi şi serafimi în
cer, dar şi pe pământ atunci când înfloreşte iubirea. Loliţa a fost aripa de
înger care ne înălţa sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt şi a
preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de <<Ave
Maria!>>cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate
de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, nepreţuite cântări celeste ce
ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină şi spre lumea cea liberă de
orice zăvor, sufletele întemniţate.” (ibid., p. 145)
Eugenia (Gigi), întrupată din fulgere de heruvimi şi serafimi,
împodobită ca un păun regal cu harul şi darul sublim al poeziei, cu un suflet
măreţ ca un arc de triumf proiectat cu turnul semeţ pe cerul albastru surâzător
de deasupra Daciei noastre. „Este o
brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumuseţe şi cu mulţi talanţi
deosebiţi pe care ea cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe,
prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul
femeilor întemniţate, versurile sale au încântat şi au alinat sufletele
încarcerate după măsura sufletului său generos.” (ibid., p. 145)
Toate dorurile, durerile,
doinele, dorinţele, lacrimile ei doldora de rugă erau zămislite din har şi
legende fermecătoare, care implorau un farmec ceresc. „Toată creaţia ei este străbătută de un farmec aparte ce vine din acel
inefabil greu de descris ce caracterizează făptura ei frumoasă, nobilă,
delicată.” (ibid., p. 179)
Toate inimile şi sufletele
frumoase ale Cruciatelor ortodoxe alese, din închisori s-au întrupat în Taina
crucificării cu blândeţe şi har, cu tăcere şi contemplaţie, cu mireasmă de
floare şi alint de smirnă, cu rugă şi jertfă, cu lacrimi fierbinţi căzute pe
discul de platină al Lunii, cu discreţia stelelor căzătoare, cu dăruire şi
discreţie, cu nelinişti metafizice şi singurătăţi solitare, cu durere şi
generozitate, cu smerenie şi suferinţă, cu romantism şi iubire, cu cântec şi splendoare,
cu Cruce şi Înviere, urcând la extazul mistic, la frumuseţea interioară pe care
au revărsat-o tuturor celor dragi.
Despre toate Inimile mari şi sufletele lor
frumoase de care n-am amintit, Măicuţa Domnului a vorbit cu drag şi duioşie în
faţa tronului ceresc al Fiului ei-Hristos.
Admiraţie tuturor Eroinelor-Martire şi
urmaşelor urmaşelor lor dea pururi!
Din miraculoasele poezii ale
Eugeniei Indreica am ales Imnul închinat eroilor-martiri.
„Deschide, Părinte, ale cerului porţi/ Să intre cohorta de îngeri şi
sfinţi/ Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,/ Cu ochi mari de lumini în
orbite de morţi,/ Cu feţele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cisme pe
piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.// Deschide-le,
Doamne, şi ultima uşă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă/ Şi vor intra
ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urme de spini./
Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În
liniştea sfântă a grădinii cereşti./ Prin ierburi vor creşte aripi îngereşti,/
Iar jos, pe pământ când priveşti iertător,/ Vei vedea prin celule doar crucile
lor.”
(Eugenia Indreica Damian, Rugă
pentru cei care au murit în închisori)
Corola de lumini ale lunii August:
1.08.1883, Pantelimon Halippa,
profesor, ofiţer, militant de frunte al Unirii Basarabiei cu România, scriitor,
publicist, ministru, parlamentar, d.p.; 1.08.1911,
Dumitru Bălaşa, preot, istoric
dacolog, scriitor, d.p.r, erou-martir; 1.08.1920,
Nil Dorobanţu, doctor, triplu
licenţiat, teolog mistic, arhimandrit, d.p.r., ofiţer, erou-martir, mare
schimnic-un Arsenie Boca al Ţării Româneşti, caterisit de Sinodul necanonic al
ierarhilor din Biserica Ortodoxă; 2.08.1922,
Nicolae Nicolau, medic, publicist, d.p.r. ;
4.08.1968, Ştefan Doru Dăncuş, scriitor, publicist, editor de referinţă; 11.08.1907, Alexandru Bassarab, pictor, gravor, cronicar plastic, erou-martir; 15.08.1914, Arsenie Papacioc, Arhimandrit, mare Duhovnic, teolog-filocalic,
scriitor-mărturisitor, d.p.r.; 15.08.1921,
Dumitru Bordeianu,
scriitor-mărturisitor, d.p.r., erou-martir, medaliat cu „Bărbăţie şi Credinţă”; 16.08.1907,
Dumitru Goraş, preot, d.p.r.; 16.08.1912, Nicolae Ciolacu/ Ieromonahul Nectarie, luptător anticomunist,
erou-martir, d.p.r.; 19.08.1881, George Enescu, compozitor, violonist, muzician, pianist,
academician; 20.08.1921, Zahu Pană, poet, d.p.r.; 21.08.1920, Liviu Boldura, protopop, d.p.r.; 22.08.19.., Mariana Gheorghe-Pârşcov-Olt;
23.08.19.. ; Ancuţa Elena Călin -preşedinte executiv Fundaţia Culturală Apolon; 27.08.1923, Traian Popescu-Macă, scriitor-memorialist, publicist, compozitor,
d.p.r.; 29.08.1905, Vasile Hanu, profesor, scriitor,
d.p.r.; 29.08.1911, Ştefan Straja, preot, erou-martir,
d.p.r.
Alese preţuiri tuturor!
Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu