CANTURILE SUFLETULUI - Compozitorul
Arvo Part
~*~
Învata-ti sufletul sa cânte. Fiecare
stare sufleteasca are cânturile ei. Fie ca în tot ce faci cântul sa te
însoteasca.
Trebuie sa-ti curatesti sufletul pâna
când va cânta.
Un suflet fara grija cânta.
Inima trebuie sa se transforme în
ureche, iar auzul, sa fie readus în inima.
În viata de zi cu zi trebuie sa ne
izolam de orice zgomot.
*
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii
– puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66
OCTAVIAN PALER -Mi-e teamă de moarte!
. E o taină pe care nu sunt încă în
stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru greci ochii
Gorgonei, în care te uitai şi împietreai. Nu mai am nimic de aşteptat. Mi-e
frică, nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui
Dumnezeu. Sunt incapabil să gândesc o lume în care El nu ar exista, pentru că
atunci toate s-ar prăbuşi. Dumnezeu
înseamnă pentru mine falimentul raţiunii mele, punctul unde raţiunea începe să
nu mai aibă explicaţie, unde încep să bâjbâi prin întuneric. Nu cred în Viaţa de
Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simplă, care nu avea nicio problemă cu
dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-aş fi dorit să pot crede în misticism.
Matisse răspundea atunci când era întrebat dacă
el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Aşa zic şi eu. Cred în
Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de aşteptat. Da, mă dor cei 80 de
ani ai mei.
Interviu realizat pe 2 iulie 2006. Interviul a fost publicat în
volumul "30 de interviuri eveniment", de Simona Chiţan, Editura
Tritonic, 2008).
MAIMUTA SI OMUL - Sfantul Nectarie al
Eghinei
Mai nou, omul a fost considerat de
asemenea a fi o maimuta care a atins perfectiunea. S-a presupus ca prin
acceptarea evolutionismului teoriile darwiniste au ajuns la elucidarea
chestiunii antropologice.
Prin aceste teorii fiecare a
încercat sa ofere solutii la problema în cauza − aceea a originii omului − si
sa explice care este adevarata ratiune a unei asemenea diversitati prezente în
neamul omenesc. Însa aceste teorii, pentru ca au fost neîntemeiate, în loc sa
rezolve problema au facut-o si mai greu de înteles; tagaduind autoritatea
adevarului revelat si socotind ca omul este pe aceeasi treapta cu animalele, au
distrus coeziunea care asigura unitatea genului uman, l-au produs asemenea unei
ciuperci din celule, i-au negat originea spirituala si i-au atribuit un
principiu cauzator dintre cele mai umile. Principala ratiune a esecului lor
consta în negare a originii sale superioare si a firii sale spirituale straine
cu totul de materie si lume; în general, fara acceptarea unui adevar revelat,
omul ramâne o problema fara rezolvare. Acceptarea acestui principiu este
fundamentul durabil si de neclintit pe care trebuie sa se sprijine orice
cercetator în studierea omului; se impune ca acesta sa fie punctul de plecare
pentru clarificarea diferitelor aspecte ale chestiunii si sa se cunoasca
adevarul prin mijlocirea veritabilei stiinte. Iar cercetarii stiintifice
trebuie sa-i premearga mai întâi credinta în adevarul revelat, pentru ca numai
astfel se poate ajunge la cunostinta adevarului; caci în lipsa lui omul
rataceste în ignoranta, iar stiinta urmeaza ratacirilor spiritului. Cel ce
tagaduieste omul duhovnicesc, tagaduieste însasi problema pe care o abordeaza;
ignora faptul ca pervertirea morala, întunecarea mintii si decaderea spirituala
pot corupe aspectul exterior al omulu i si pot duce la asemenea deformari
exterioare, încât pentru cei pentru care istoria acestor oameni transformati
este necunoscuta, aceste preschimbari sa ramâna cu totul de neînteles, iar
aceia care cauta raspunsul în afara luminii Revelatiei sa rataceasca si sa
ajunga la concluzii foarte departe de adevar.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un
portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
/ Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 142-143.
CRESTEREA - Sfantul Vasile cel Mare
„Sa rasara
pamântul iarba verde” (Facerea 1, 11). Scriptura ne vorbeste de hrana cea multa
pe care ne-o dau de la sine aceste plante prin radacinile lor, din tulpini si
din roade. Si apoi câta hrana nu ni se mai adauga de pe urma cultivarii lor si
a agriculturii?
Dumnezeu n-a
poruncit ca pamântul sa faca îndata si samânta si rod, ci ca pamântul sa
rasara, sa înverzeasca si sa ajunga la desavârsire în seminte, pentru ca acea
prima porunca sa-i fie naturii o scoala pentru continuarea mai departe a
poruncii.
Si într-o clipita de vreme, pamântul, ca sa
pazeasca legile Creatorului, începând cu odraslirea, a trecut plantele prin
toate fazele lor de crestere si le-a adus îndata la desavârsire. Livezile erau
încarcate cu belsugul ierbii; câmpiile bine roditoare, acoperite cu semanaturi,
care prin miscar ea spicelor lor dadeau imaginea valurilor marii. Orice fel de
iarba si orice fel de verdeata, fie dintre paioase, fie dintre legume, umpleau
atunci din belsug întreg pamântul. Ca nu aveau nici o lipsa cele ce au rasarit
atunci din pamânt: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile vazduhului,
nici vreo oarecare alta pricina care sa le vatame. Si nici osânda (Facerea 3,
17-18) nu împiedica belsugul pamântului; ca acestea au fost mai înainte decât
pacatul pentru care am fost osânditi sa mâncam pâinea noastra întru sudoarea
fetei (Facerea 3, 19).
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
123-124
TELECOMUNICATII - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Asa cum putem comunica rapid cu persoane aflate la mare distanta, cu
ajutorul telegrafului, asijderea, prin credinta vie, ca printr-un altfel de
telegraf, putem intra îndata în relatie cu Dumnezeu, cu îngerii, cu sfintii.
Asa cum ne bizuim pe rapiditatea si pe eficienta curentului electric, trebuie
sa ne bizuim întru totul si pe rapiditatea si eficienta rugaciunii. Trimite-ti
prin telegraful credintei cererea catre Dumnezeu sau catre sfinti si vei primi
neîntârziat raspuns. Semnalele de raspuns ale telegrafului sunt simple si
cunoscatorii pot sa le citeasca. Simple sunt si semnalele prin care lucreaza
asupra inimii Dumnezeul Duhurilor, a toata faptura si al sfintilor, dar cineva cu
experienta le poate percepe.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 410
DISCERNĂMÂNTUL
Starețul ne amintea
întotdeauna de marea virtute a discernământului duhovnicesc.
„Adăugați cunoaștere-discernământ
la virtute”, ne spune Apostolul Petru. În Sfânta Scriptură Însuși Dumnezeu
pretinde de la noi să avem înțelepciune duhovnicească, neprihănire și
luare-aminte: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.
Mai înainte de orice lucrare să vă
conduceți după următorul raționament creștin: „Lucrarea pe care intenționez s-o
fac nu este cumva împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva săvârșind-o, îl voi vătăma
pe aproapele? Dacă după o cercetare amănunțită conștiința vă va rămâne
liniștită, atunci înfăptuiți ceea ce intenționați”, spunea starețul.
Să vă încredințați întotdeauna voii
lui Dumnezeu. Să nu vă împotriviți ei, ci să ascultați de ea cu multă
luare-aminte. Să țineți întotdeauna calea de mijloc. În nici un caz extremele
nu sunt de lăudat. Să nu întârziați în lucrarea mântuirii și să nu amânați din
zi în zi pocăința voastră.
Niciodată să nu așteptați și să nu
pretindeți dragoste pentru dragostea pe care o arătați, laude pentru smerenia
arătată și recunoștință pentru slujirea pe care o faceți. Străduiți-vă să
rămâneți fără răsplătiri pământești, ca să nu vă pierdeți răsplata cerească.
Discernământul este un dar
neprețuit pe care Sfinții Părinți îl consideră mai presus decât toate
virtuțile, de vreme ce cu el sufletul se împotrivește patimilor. Aceeași faptă
noi o putem schimba într-un caz în faptă bună, iar în alt caz în rea, dacă nu
avem discernământul duhovnicesc. În acest chip și fiecare lucrare devine
roditoare sau neroditoare. De pildă, să luăm un nasture. Dacă-l coasem cu ață
groasă, va rezista multă vreme. Și astfel lucrarea noastră va fi roditoare.
Dacă însă îl vom coase cu ață subțire, atunci lucrarea noastră va fi
neroditoare, pentru că nasturele repede se va rupe și va trebui să-l coasem din
nou.
La fel se petrece și în rugăciune
și în orice altă lucrare, începând de la neglijența cu care face semnul Crucii.
Dacă noi îl facem cum se cuvine, cu frică de Dumnezeu și rugăciune, atunci
această lucrarea a noastră este mântuitoare, ne povățuiește către Dumnezeu.
Dacă însă o facem cu nepăsare, dacă mișcăm mâna repede fără rugăciune, fără
rugăciune lăuntrică, atunci jignim măreția lui Dumnezeu și nu primim nici un
folos. Prin această lucrare nu facem altceva decât să ne înmulțim păcatele.
Când vă închinați la icoane, luați aminte
să nu împingeți pe cineva, căci se mâhnește sufletul aceluia și este distras de
la rugăciune. La biserică mergeți să cereți mila lui Dumnezeu și pentru aceasta
luați aminte să nu-l jigniți pe aproapele. Iar atunci când mergeți să vă
împărtășiți cu Preacuratele Taine, mai ales atunci, să rostiți cu osârdie
Rugăciunea lui Iisus, să nu vorbiți cu nimeni și să nu întoarceți în nici o
parte gândurile și privirile voastre. Mergeți și vă împărtășiți cu sufletul liniștit,
întristându-vă numai pentru păcatele voastre.
Trebuie să spunem înlăuntrul nostru cu
discernământ: Ce să spun? Cum s-o spun? Ca nu cumva să rănesc pe vreun om cu
cuvântul meu. „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău” (Efes. 4, 29),
ne învață Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă alții vă jignesc, să nu luați aceasta
ca pe o jignire, ci ca pe un medicament pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru
voi, ca pe o ocazie de a primi cunună pentru răbdarea voastră, prin care se
curăță orice necurăție a inimii.
Starețul știa să folosească orice
lucrare a fiilor săi duhovnicești, să primească din ea o lecție pentru a-i
învăța pe ceilalți și a-i îndrepta pe toți cei care greșeau. Odată, în timpul
săvârșirii unui paraclis înaintea icoanei făcătoare de minuni a Adormirii
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o femeie a început să facă metanii înaintea
icoanei. Starețul a oprit-o cu blândețe și i-a spus să nu mai facă niciodată
aceasta. Adresându-se ei, le-a explicat tuturor de ce nu trebuie să facem metanii
în timpul slujbei.
– Vă gândiți că faceți metanii și
primiți binecuvântare, dar în realitate păcătuiți. De ce? Pentru că noi toți
stăm și ne rugăm, vorbim cu Maica lui Dumnezeu, iar ea ne ascultă cu
luare-aminte. Dar voi furați această vreme de la popor, jignind atât pe cei
care se roagă, cât și pe Maica lui Dumnezeu. Pe toate trebuie să le facem cu
prudență. Iată acum veți primi sfințenie, dar să nu pierdem Harul – Doamne
ferește! – prin graba necumpătată. Sfințenia se pierde atunci când se face
zgomot. Trebuie să ne străduim să sădim Harul în inima noastră, astfel încât să
prindă rădăcini și să ne hrănească duhovnicește și sufletul nostru să devină
luminat, curat și înmiresmat.
Să primim sfințenia cu evlavie și
frică de Dumnezeu. Să sărutăm numai la început icoana Maicii Domnului și
Crucea. Primind Harul, trebuie să-l păstrăm și să nu ne despărțim de el. Dacă
mergi pe Sfântul Munte[1] și vezi un copac mare și sănătos, iar jos lângă el se
afla o ramură uscată ce s-a rupt din el, să știi că tot așa devenim și noi dacă
ne rupem de Harul lui Dumnezeu. Adică ni se usucă sufletul. Asta o spune și
Domnul nostru în Evanghelie: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca
mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15, 6).
Raceala Sufleteasca - Sfantul Paisie
Aghioritul
Copiii
primesc primele „raceli” duhovnicesti prin ferestrele deschise ale simturilor
parintilor lor. Chiar din leagan îi copiaza pe parinti. De aceea si parintii
trebuie sa lupte cu râvna sa-si îndeparteze patimile.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 28
SARBATOAREA AMURGULUI - Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Amurgul este ca o sarbatoare
permanenta. Atunci barbatul îsi termina munca lui, indiferent în ce domeniu
lucreaza si, obosit, se întoarce catre camin. Trebuie sa se întâlneasca cu
sotia, ca de o zi întreaga n-a vazut-o, dar o zi întreaga s-a gândit la sotia
lui. Acum se grabeste sa-si întâlneasca copiii, sa se bucure de ei; acum se
întâlneste omul cu familia. Acum vine acasa, la caminul lui, sa se bucure de
linistea înserarilor, de linistea amurgului. Este acelasi lucru, ne-a ramas
aceasta ca o reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam. Adica bucuria pe
care o simtea Adam – gânditi-va ce bucurie simtea Adam când venea si se
întâlnea cu Tatal sau, cu Dumnezeu. Va rog, imaginati-va, faceti putin uz de
imaginatie si de gândire, întâlnirile acestea ale lui Dumnezeu cu omul. Câ t de
fericit a fost omul ca venea sa se întâlneasca cu Cel ce l-a creat! Dar cât de
fericit era Dumnezeu ca se întâlnea cu omul! Se întâlnea fericire cu fericire
si bucurie cu bucurie, se întâlnea omul cu Creatorul si Creatorul cu omul. E
extraordinar de miraculos! Si de atunci a ramas acest Dar.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 25
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU
BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu