duminică, 19 august 2018

DISCERNĂMÂNTUL (MINILECTURĂ ) + CRESTEREA - Sfantul Vasile cel Mare + CANTURILE SUFLETULUI +





CANTURILE SUFLETULUI - Compozitorul Arvo Part

~*~

Învata-ti sufletul sa cânte. Fiecare stare sufleteasca are cânturile ei. Fie ca în tot ce faci cântul sa te însoteasca.

Trebuie sa-ti curatesti sufletul pâna când va cânta.

Un suflet fara grija cânta.

Inima trebuie sa se transforme în ureche, iar auzul, sa fie readus în inima.

În viata de zi cu zi trebuie sa ne izolam de orice zgomot.

*

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66





OCTAVIAN PALER -Mi-e teamă de moarte!


.           E o taină pe care nu sunt încă în stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru greci ochii Gorgonei, în care te uitai şi împietreai. Nu mai am nimic de aşteptat. Mi-e frică, nu de Dumnezeu, ci de  absenţa lui Dumnezeu. Sunt incapabil să gândesc o lume în care El nu ar exista, pentru că atunci toate  s-ar prăbuşi. Dumnezeu înseamnă pentru mine falimentul raţiunii mele, punctul unde raţiunea începe să nu mai aibă explicaţie, unde încep să bâjbâi prin întuneric. Nu cred în Viaţa de Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simplă, care nu avea nicio problemă cu dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-aş fi dorit să pot crede în misticism. Matisse răspundea atunci când era întrebat dacă  el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Aşa zic şi eu. Cred în Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de aşteptat. Da, mă dor cei 80 de ani ai mei.

Interviu realizat pe  2 iulie 2006. Interviul a fost publicat în volumul "30 de interviuri eveniment", de Simona Chiţan, Editura Tritonic, 2008).




MAIMUTA SI OMUL - Sfantul Nectarie al Eghinei

   
         Mai nou, omul a fost considerat de asemenea a fi o maimuta care a atins perfectiunea. S-a presupus ca prin acceptarea evolutionismului teoriile darwiniste au ajuns la elucidarea chestiunii antropologice.


           Prin aceste teorii fiecare a încercat sa ofere solutii la problema în cauza − aceea a originii omului − si sa explice care este adevarata ratiune a unei asemenea diversitati prezente în neamul omenesc. Însa aceste teorii, pentru ca au fost neîntemeiate, în loc sa rezolve problema au facut-o si mai greu de înteles; tagaduind autoritatea adevarului revelat si socotind ca omul este pe aceeasi treapta cu animalele, au distrus coeziunea care asigura unitatea genului uman, l-au produs asemenea unei ciuperci din celule, i-au negat originea spirituala si i-au atribuit un principiu cauzator dintre cele mai umile. Principala ratiune a esecului lor consta în negare a originii sale superioare si a firii sale spirituale straine cu totul de materie si lume; în general, fara acceptarea unui adevar revelat, omul ramâne o problema fara rezolvare. Acceptarea acestui principiu este fundamentul durabil si de neclintit pe care trebuie sa se sprijine orice cercetator în studierea omului; se impune ca acesta sa fie punctul de plecare pentru clarificarea diferitelor aspecte ale chestiunii si sa se cunoasca adevarul prin mijlocirea veritabilei stiinte. Iar cercetarii stiintifice trebuie sa-i premearga mai întâi credinta în adevarul revelat, pentru ca numai astfel se poate ajunge la cunostinta adevarului; caci în lipsa lui omul rataceste în ignoranta, iar stiinta urmeaza ratacirilor spiritului. Cel ce tagaduieste omul duhovnicesc, tagaduieste însasi problema pe care o abordeaza; ignora faptul ca pervertirea morala, întunecarea mintii si decaderea spirituala pot corupe aspectul exterior al omulu i si pot duce la asemenea deformari exterioare, încât pentru cei pentru care istoria acestor oameni transformati este necunoscuta, aceste preschimbari sa ramâna cu totul de neînteles, iar aceia care cauta raspunsul în afara luminii Revelatiei sa rataceasca si sa ajunga la concluzii foarte departe de adevar.


Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 142-143.




CRESTEREA - Sfantul Vasile cel Mare


„Sa rasara pamântul iarba verde” (Facerea 1, 11). Scriptura ne vorbeste de hrana cea multa pe care ne-o dau de la sine aceste plante prin radacinile lor, din tulpini si din roade. Si apoi câta hrana nu ni se mai adauga de pe urma cultivarii lor si a agriculturii?

Dumnezeu n-a poruncit ca pamântul sa faca îndata si samânta si rod, ci ca pamântul sa rasara, sa înverzeasca si sa ajunga la desavârsire în seminte, pentru ca acea prima porunca sa-i fie naturii o scoala pentru continuarea mai departe a poruncii.

 Si într-o clipita de vreme, pamântul, ca sa pazeasca legile Creatorului, începând cu odraslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de crestere si le-a adus îndata la desavârsire. Livezile erau încarcate cu belsugul ierbii; câmpiile bine roditoare, acoperite cu semanaturi, care prin miscar ea spicelor lor dadeau imaginea valurilor marii. Orice fel de iarba si orice fel de verdeata, fie dintre paioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belsug întreg pamântul. Ca nu aveau nici o lipsa cele ce au rasarit atunci din pamânt: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile vazduhului, nici vreo oarecare alta pricina care sa le vatame. Si nici osânda (Facerea 3, 17-18) nu împiedica belsugul pamântului; ca acestea au fost mai înainte decât pacatul pentru care am fost osânditi sa mâncam pâinea noastra întru sudoarea fetei (Facerea 3, 19).
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 123-124



TELECOMUNICATII - Sfantul Ioan din Kronstadt

              Asa cum putem comunica rapid cu persoane aflate la mare distanta, cu ajutorul telegrafului, asijderea, prin credinta vie, ca printr-un altfel de telegraf, putem intra îndata în relatie cu Dumnezeu, cu îngerii, cu sfintii. Asa cum ne bizuim pe rapiditatea si pe eficienta curentului electric, trebuie sa ne bizuim întru totul si pe rapiditatea si eficienta rugaciunii. Trimite-ti prin telegraful credintei cererea catre Dumnezeu sau catre sfinti si vei primi neîntârziat raspuns. Semnalele de raspuns ale telegrafului sunt simple si cunoscatorii pot sa le citeasca. Simple sunt si semnalele prin care lucreaza asupra inimii Dumnezeul Duhurilor, a toata faptura si al sfintilor, dar cineva cu experienta le poate percepe.


 Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 410



DISCERNĂMÂNTUL
Starețul ne amintea întotdeauna de marea virtute a discernământului duhovnicesc.

            „Adăugați cunoaștere-discernământ la virtute”, ne spune Apostolul Petru. În Sfânta Scriptură Însuși Dumnezeu pretinde de la noi să avem înțelepciune duhovnicească, neprihănire și luare-aminte: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.

            Mai înainte de orice lucrare să vă conduceți după următorul raționament creștin: „Lucrarea pe care intenționez s-o fac nu este cumva împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva săvârșind-o, îl voi vătăma pe aproapele? Dacă după o cercetare amănunțită conștiința vă va rămâne liniștită, atunci înfăptuiți ceea ce intenționați”, spunea starețul.

            Să vă încredințați întotdeauna voii lui Dumnezeu. Să nu vă împotriviți ei, ci să ascultați de ea cu multă luare-aminte. Să țineți întotdeauna calea de mijloc. În nici un caz extremele nu sunt de lăudat. Să nu întârziați în lucrarea mântuirii și să nu amânați din zi în zi pocăința voastră.

           Niciodată să nu așteptați și să nu pretindeți dragoste pentru dragostea pe care o arătați, laude pentru smerenia arătată și recunoștință pentru slujirea pe care o faceți. Străduiți-vă să rămâneți fără răsplătiri pământești, ca să nu vă pierdeți răsplata cerească.

              Discernământul este un dar neprețuit pe care Sfinții Părinți îl consideră mai presus decât toate virtuțile, de vreme ce cu el sufletul se împotrivește patimilor. Aceeași faptă noi o putem schimba într-un caz în faptă bună, iar în alt caz în rea, dacă nu avem discernământul duhovnicesc. În acest chip și fiecare lucrare devine roditoare sau neroditoare. De pildă, să luăm un nasture. Dacă-l coasem cu ață groasă, va rezista multă vreme. Și astfel lucrarea noastră va fi roditoare. Dacă însă îl vom coase cu ață subțire, atunci lucrarea noastră va fi neroditoare, pentru că nasturele repede se va rupe și va trebui să-l coasem din nou.

            La fel se petrece și în rugăciune și în orice altă lucrare, începând de la neglijența cu care face semnul Crucii. Dacă noi îl facem cum se cuvine, cu frică de Dumnezeu și rugăciune, atunci această lucrarea a noastră este mântuitoare, ne povățuiește către Dumnezeu. Dacă însă o facem cu nepăsare, dacă mișcăm mâna repede fără rugăciune, fără rugăciune lăuntrică, atunci jignim măreția lui Dumnezeu și nu primim nici un folos. Prin această lucrare nu facem altceva decât să ne înmulțim păcatele.

           Când vă închinați la icoane, luați aminte să nu împingeți pe cineva, căci se mâhnește sufletul aceluia și este distras de la rugăciune. La biserică mergeți să cereți mila lui Dumnezeu și pentru aceasta luați aminte să nu-l jigniți pe aproapele. Iar atunci când mergeți să vă împărtășiți cu Preacuratele Taine, mai ales atunci, să rostiți cu osârdie Rugăciunea lui Iisus, să nu vorbiți cu nimeni și să nu întoarceți în nici o parte gândurile și privirile voastre. Mergeți și vă împărtășiți cu sufletul liniștit, întristându-vă numai pentru păcatele voastre.

        Trebuie să spunem înlăuntrul nostru cu discernământ: Ce să spun? Cum s-o spun? Ca nu cumva să rănesc pe vreun om cu cuvântul meu. „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău” (Efes. 4, 29), ne învață Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă alții vă jignesc, să nu luați aceasta ca pe o jignire, ci ca pe un medicament pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru voi, ca pe o ocazie de a primi cunună pentru răbdarea voastră, prin care se curăță orice necurăție a inimii.

          Starețul știa să folosească orice lucrare a fiilor săi duhovnicești, să primească din ea o lecție pentru a-i învăța pe ceilalți și a-i îndrepta pe toți cei care greșeau. Odată, în timpul săvârșirii unui paraclis înaintea icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o femeie a început să facă metanii înaintea icoanei. Starețul a oprit-o cu blândețe și i-a spus să nu mai facă niciodată aceasta. Adresându-se ei, le-a explicat tuturor de ce nu trebuie să facem metanii în timpul slujbei.

         – Vă gândiți că faceți metanii și primiți binecuvântare, dar în realitate păcătuiți. De ce? Pentru că noi toți stăm și ne rugăm, vorbim cu Maica lui Dumnezeu, iar ea ne ascultă cu luare-aminte. Dar voi furați această vreme de la popor, jignind atât pe cei care se roagă, cât și pe Maica lui Dumnezeu. Pe toate trebuie să le facem cu prudență. Iată acum veți primi sfințenie, dar să nu pierdem Harul – Doamne ferește! – prin graba necumpătată. Sfințenia se pierde atunci când se face zgomot. Trebuie să ne străduim să sădim Harul în inima noastră, astfel încât să prindă rădăcini și să ne hrănească duhovnicește și sufletul nostru să devină luminat, curat și înmiresmat.

             Să primim sfințenia cu evlavie și frică de Dumnezeu. Să sărutăm numai la început icoana Maicii Domnului și Crucea. Primind Harul, trebuie să-l păstrăm și să nu ne despărțim de el. Dacă mergi pe Sfântul Munte[1] și vezi un copac mare și sănătos, iar jos lângă el se afla o ramură uscată ce s-a rupt din el, să știi că tot așa devenim și noi dacă ne rupem de Harul lui Dumnezeu. Adică ni se usucă sufletul. Asta o spune și Domnul nostru în Evanghelie: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15, 6).



Raceala Sufleteasca - Sfantul Paisie Aghioritul


Copiii primesc primele „raceli” duhovnicesti prin ferestrele deschise ale simturilor parintilor lor. Chiar din leagan îi copiaza pe parinti. De aceea si parintii trebuie sa lupte cu râvna sa-si îndeparteze patimile.

Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 28




SARBATOAREA AMURGULUI - Arhiepiscopul Iustinian Chira


            Amurgul este ca o sarbatoare permanenta. Atunci barbatul îsi termina munca lui, indiferent în ce domeniu lucreaza si, obosit, se întoarce catre camin. Trebuie sa se întâlneasca cu sotia, ca de o zi întreaga n-a vazut-o, dar o zi întreaga s-a gândit la sotia lui. Acum se grabeste sa-si întâlneasca copiii, sa se bucure de ei; acum se întâlneste omul cu familia. Acum vine acasa, la caminul lui, sa se bucure de linistea înserarilor, de linistea amurgului. Este acelasi lucru, ne-a ramas aceasta ca o reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam. Adica bucuria pe care o simtea Adam – gânditi-va ce bucurie simtea Adam când venea si se întâlnea cu Tatal sau, cu Dumnezeu. Va rog, imaginati-va, faceti putin uz de imaginatie si de gândire, întâlnirile acestea ale lui Dumnezeu cu omul. Câ t de fericit a fost omul ca venea sa se întâlneasca cu Cel ce l-a creat! Dar cât de fericit era Dumnezeu ca se întâlnea cu omul! Se întâlnea fericire cu fericire si bucurie cu bucurie, se întâlnea omul cu Creatorul si Creatorul cu omul. E extraordinar de miraculos! Si de atunci a ramas acest Dar.


 Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 25



Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu