SIMPLITATEA - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ

SAREA - Sfantul Nicolae Velimirovici

        Sarea este simbolul crestinilor de acum, care îi îndreapta si pe altii. Sufletul, sarat bine cu învatatura lui Hristos, nu se da stricaciunii, si de aceea ajuta si aproapelui sau sa se împotriveasca alterarii. „Voi sunteti sarea pamântului”, a spus Domnul nostru cel Preasfânt (Matei 5, 13). Aceasta se refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti crestinii în general. Daca crestinatatea îsi pierde puterea, facându-se lipsita de sare, cu ce se va mai „sara” neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea de la alterare? Daca sufletul nu are întru sine adevarul lui Hristos, el se face lipsit de sare si devine fara gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamânt putrezesc, trupurile lor prefacându-se în tarâna. Sarea înseamna, de asemenea, si har ceresc. Despre acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: „Despre faptul ca harul este sare citeste la Sfântul Pavel: «cuvântul vostru sa fie cu har, presarat cu sare»”. Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a harului dintru acesta.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 36-37

SIMPLITATEA

„Simplu, lin să le faceţi pe toate…Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli.”

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

„Nu exista in om lucru mai mare decat constiinta odihnita. Este lucru mare sa nu te mustre constiinta ca ai fi putut face si altceva si nu ai facut-o. Atunci omul are o bucurie launtrica si toata viata lui este praznuire. Aceasta bucurie launtrica da putere duhovniceasca.

– Parinte, cum va pricepe cineva daca ceea ce face este placut lui Dumnezeu?

– Omul are o vestire launtrica.

– Ii ajunge vestirea lui proprie sau ii trebuie si marturia altora?

– Vorbesc despre unul care are constiinta corecta. Nu vorbesc despre unul care are constiinta gresita. Constiinta corecta il vesteste corect pe om. Atunci omul simte siguranta, nadejde si spune cu smerenie: “Eu nu sunt vrednic de rai; sunt pentru iad, dar cred ca dragostea si mila lui Dumnezeu nu ma vor lasa”. Simte aceasta pentru ca se nevoieste; nu sta fara sa faca ceva si isi odihneste gandul sau, spunandu-si: “Dumnezeu ma va mantui”. Constiinta… lucru infricosator! Nu exista foc mai mare, iad mai mare ca arderea constiintei. Nu exista vierme mai infricosator si mai chinuitor ca viermele constiintei. Cei osanditi vor suferi vesnic, deoarece ii va chinui gandul ca au pierdut bunatatile raiului pentru putini ani de viata pamantesca, desi acestia au fost plini de mahniri si neliniste. Atunci patimile dobandite nu-i vor mai satisface, iar aceasta va fi un alt chin.

– Parinte, cum poate trai monahul in chip practic martiriul constiintei?

– Martiriul constiintei este pentru toti oamenii; nu numai pentru monah. Monahii au pe deasupra si martiriul cel dulce al nevointei. In esenta, nu exista martiriul constiintei pentru unul care se nevoieste corect. Pentru ca pe cat il doare mai mult pe cineva duhovniceste, adica pe cat il doare mai mult fie pentru halul in care se afla, fie pentru ca se face partas la Patima Domnului, cu atat este rasplatit prin mangaiere dumnezeiasca. Chiar daca are mahniri, suparari etc., atunci cand constiinta ii este odihnita, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca”.

     „De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. In cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum­nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine.

         Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. “Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. “Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui. “Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.”

         Un frate a mers odata la Avva Felix, impreuna cu cativa mireni. L-a rugat fratele sa le spuna cuvant, insa batranul tacea. Dupa ce l-au rugat mult, batranul le-a zis:

– Vreti sa auziti cuvant ?

Au raspuns:

– Da, avva.

Atunci le-a spus:

– Acum nu mai este cuvant. Atunci cand intrebau fratii pe batrani si faceau ce le spuneau batranii, Dumnezeu le dadea cuvant pentru folosul celor care intrebau. Acum, insa, pentru ca intreaba, dar nu fac ceea ce aud, a luat Dumnezeu harul de la batrani si nu gasesc ce sa graiasca, fiindca nu mai este cel care sa lucreze.

Auzind aceasta, au suspinat si au spus:

– Roaga-te pentru noi, avva !”

”Ritmul de viaţă al oamenilor a devenit foarte grăbit şi ajunge să fie tot mai alert; toţi aleargă, tuturor le este teamă că întârzie undeva, că nu mai prind pe cineva, că vor rata ceva, că nu vor face altceva. Maşinăriile se de­plasează prin aer, prin apă şi pe pământ, dar nu aduc fericire umanităţii, ci, dimpotrivă, distrug starea bună a lucrurilor care a mai rămas pe pământ.

In lume a intrat graba, goana diabolică. Tainei acestei goane ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeul, în capitolul 12 din Apocalipsă:

Aţi auzit: satana a coborât pe pământ şi pe mare cu o furie nestăpânită, „ştiind că mai are puţină vreme“. Iată care este sursa acestei goane a lucrurilor şi a concep­ţiilor din lume, iată de unde provine această grabă şi în tehnică, şi în viaţă – un maraton tot mai alert al oame­nilor şi al popoarelor în general.

          Împărăţiei lui satan curând i se va pune capăt. Iată un motiv de bucurie pentru cer şi pentru oamenii de pe pământ care vieţuiesc cereşte. Răul condamnat, presimţindu-şi pieirea, aleargă pe pământ, tulbură umanitatea, se umflă până la limita puterii sale şi îi obligă pe oamenii care nu şi-au pus pe fruntea şi inima lor pecetea crucii Mielului lui Dumnezeu să se îndrepte impetuos înainte şi să-şi accelereze ritmul de viaţă. Răul înţelege că, doar prin acest iureş al oamenilor şi al popoarelor, el ar pu­tea reuşi să facă părtaşi ai pierii sale încă o parte din umanitate.

(…)Treburi şi iar treburi, griji, nevoi, urgenţe, conştiinţa importanţei tuturor acestor lucruri… Bietul om! Dar unde este bunătatea ta, unde este chipul tău? Unde eşti tu în­suţi, omule? Te ascunzi după roţile şi şuruburile roţilor vieţii care se rotesc continuu? Totuşi îţi voi spune: grăbeşte-te să faci binele, câtă vreme mai vieţuieşti în trup. Umblă în lumină, câtă vreme mai eşti în trup. „Umblă în lumină, câtă vreme mai este lumina“ (vezi In 12, 35). Vi­ne noaptea când nu vei mai putea practica binele, chiar dacă ți-ai și dori.”

”E proprie stelei lumina din jurul ei; tot aşa e proprie cinstitorului şi temătorului de Dumnezeu simplitatea şi smerenia. Căci nu este alt semn, care să facă cunoscuţi şi să arate pe ucenicii lui Hristos, ca cugetul smerit şi înfăţişarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu vieţuieşte aşa, adică întru smerenie, cade din părtăşia Celui ce s-a smerit pe Sine până la cruce şi moarte, care este şi legiuitorul cu fapta al dumnezeeştilor Evanghelii. ”

„Niciodată, copilașul meu, nu trebuie să-ți pui nădejdea în om. Aceasta este o mare greșeală, este o greșeală fatală. Fără hotărârea lui Dumnezeu omul nu te poate apăra, nici mângâia. Trebuie să rânduiască Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu omul este neputincios.”

         „Simplu, lin să le faceţi pe toate. Să nu faceţi nimic cu scop. Să nu spuneţi „O să fac aşa, ca să obţin acest rezultat”, ci să lucraţi aşa, lin, fără să o ştiţi. Adică să vă rugaţi simplu şi fără să vă gândiţi la ce vă va dărui Dumnezeu înlăuntrul sufletului. Nu faceţi socoteli. Ştiţi, fireşte, ce dăruieşte Dumnezeu atunci când vii în atingere cu El, dar e ca şi când n-aţi şti. Să nu vorbiţi despre asta nici măcar cu voi înşivă. Astfel, când ziceţi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o ziceţi lin, lin, şi să nu vă gândiţi la nimic altceva în afară de rugăciune. Acestea sunt lucruri foarte delicate şi este nevoie să lucreze harul lui Dumnezeu. Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire. Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui. ”

            ”L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor.

L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

          Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp.

Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu. Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.”

„… Exista însă și un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta însă nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.

Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.

Daca trec pe langa el, daca nu raman impreuna cu el, daca nu-l ajut, voi suferi toata viata. Poate ca el se va pierde pentru totdeauna. Va spune: <<Ce fel de preot e acesta? Ce fel de crestin e acesta?>> Astfel, atunci cand sufar pentru el sunt multumit.”

       „Momentele când am putut să săvârşesc Sf. Liturghie între paturi au fost cele mai sublime momente ale vieţii mele. Acolo, într-o infirmierie, am slujit vreo 2-3 Sfinte Liturghii, cât s-a putut şi cum s-a putut… Dar n-am avut niciodată emoţia, în viaţa liberă, în faţa altarului, cum am avut-o acolo. Erau 2-3 muribunzi care trebuiau să se împărtăşească. După 3 zile au şi murit… Slujind, am simţit într-adevăr căldura, fierbinţeala Duhului. Când ne-au scos ei, după vreo cinci ani de încorsetare din celulă, eram vreo 700 – 800 de oameni, eram după o ne-revedere de ani şi ani… Îmbrăţişările, sărutările… Turele erau pline de securitate în jur, în curtea Aiudului … I-au turmentat pe ăştia, n-au ştiut ce se întâmplă: „Ce vor, ce se sărută aşa, ce se îmbrăţişează, de unde le vine?”.

Ei bine, n-au ştiut să ne despartă! Ca, până la urmă, să se facă un semnal puternic, al unui căpitan din serviciul de securitate. S-a făcut linişte. A apărut comandantul puşcăriei, Kohler, evreu-ungur: „Tot bandiţi aţi rămas? Tot n-aţi învăţat nimic?” Adică, când a văzut legătura, dragostea dintre noi şi faptul că suferinţa, dimpotrivă, ne-a legat mai mult, atunci ne-a dispersat: unii la Baia Sprie, alţii la [mina] Nistru, la Canal… Iată, deci ce i-a înspăimântat pe dânşii: DRAGOSTEA.”

SLAVA TIE DUMNEZEULE, IN VECI!

REPERUL - Compozitorul Arvo Part

 Putem sa ne înselam, dar – e foarte important – trebuie sa ne orientam drept. Pentru aceasta avem nevoie ca reper de punctul cel mai îndepartat; astfel, drumul nostru va fi drept. În schimb, daca tintim un punct foarte apropiat, cea mai mica greseala ne va târî, în plan cosmic, la mii de kilometri de telul nostru. Nu e vina lui Dumnezeu daca noi facem greseli, ci consecinta libertatii noastre.

 Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63.

Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA